Dialectica formă-conținut vizează un raport incongruent în textele Doinei Ioanid: în cazul formei, aceasta este configurată relativ simplu, fără structuri lirice complexe; în schimb, conținutul este ermetic și relevă un univers ludic, ce se vrea nu doar veridic, dar și autentic. În acest raport, elementul comun îl reprezintă sensibilitatea și inocența, cu care poeta jonglează permanent între planurile pe care le expune în volumul cele mai mici proze*.

În ansamblul său, volumul surprinde o serie de amintiri haotice. E un permanent flux al memoriei declanșat de detalii, chiar în manieră proustiană, care, însă, pare să unească sau să construiască, în final, un univers compact. În același timp, tocmai această rememorare spontană aduce o notă de autenticitate, în termeni sensibili și ludici.

Cartea este structurată în două părți, intitulate Preambulare – Poemanvers și, respectiv a doua, Cele mai mici proze. Prima parte punctează motivele principale și pare să surprindă un oarecare moment prezent. Partea a doua abordează mai amplu temele evidențiate anterior: poeta le prezintă sub forma unor amintiri. Ele nu au titlu, iar dimensiunea acestora variază de la o simplă frază până la compoziții de până la două pagini. Elementul comun este mereu instanța feminină care „povestește” și care este constant într-un proces de reamintire.

 Titlul direcționează deja orizontul de așteptare ale cititorului. Deoarece sunt numite „proze”, la plural, fragmentarismul este insinuat încă de la început. Cu toate acestea, pe măsură ce avansează lectura, sentimentul indus cititorului este cel de lecturare a unui jurnal. Instanța feminină își aduce aminte de lucruri pe care le-a trăit, care i s-au întâmplat, dar ne spune și ceea ce se întâmplă acum, uneori chiar cu exactitate (ex. „Îl cheamă Lemi, fumează Marlboro”). Mai mult, „micile proze” au lacune în șirul evenimențial, fapt ce susține caracterul de jurnal; pe parcursul lecturii se creează sentimentul că lipsesc informații, ca și cum, în momentul în care poemele au fost scrise, nu ar fi avut un alt destinatar în afară de cel care le-a scris, deci pentru sine, și care, implicit, le-a trăit.

Continuitatea este dată, într-un mod mai evident, de seria secvențială de povești din „Țara Papucia”. Papucii reprezintă, de fapt, punctul central al întregului volum, constituindu-se într-un simbol al maturizării. Întoarcerile spre trecut configurează un traseu evolutiv. Instanța feminină constantă devine aproape tipicul personaj central al unui Bildungsroman. Papucii semnifică întocmai parcurgerea acestui traseu, în sens activ, în devenire. Țara Papucia este locul de apartenență al papucilor, un fel de „acasă”, loc din care ea primește și o scrisoare, comunicarea fiind astfel încă posibilă. Aspectul devine cu adevărat interesant dacă ne aplecăm asupra felului în care este construit subiectul, și anume, trecerile permanente de la prezent la trecut. Se pornește mereu de la momentul prezent, apoi are loc plonjarea bruscă în amintire, episod care se încheie de obicei cu o concluzie ce reface legătura cu momentul inițial. Ea, poeta, nu doar că menține o permanentă dialectică între trecut și prezent, dar creează în paralel și o lume compactă, de sine stătătoare. Țara Papucia este acest spațiu care există chiar și fără amintire, independent de ea, ce are o autonomie proprie și din care ea nu mai face parte activ.

Traseul parcurs metaforic în papucii ei este un drum al maturizării, care începe din Țara Papucia, un fel de țară de unde ar și proveni acești papuci și probabil și instanța feminină și presupune mai mulți factori care duc spre maturizare. Iubirea este parte componentă a acestui proces, amintită doar episodic și niciodată concret. Există o alteritate, un tu, care ocupă poziția persoanei iubite, dar și atunci când apare, el nu este construit ca un reper central, ci mai degrabă ca o persoană care doar e integrată în cadru. Copilăria reprezintă o altă temă resuscitată în volum. Spre exemplu, „O fetiță aplecată, cu fustele suflecate, adună într-un pliu al fustei ceva ce seamănă cu un zâmbet strâmb, o cretă muiată, o bucățică de faianță.”, continuată cu întoarcerea la prezent „Fetițele de azi își adună problemele unde?”.

Un alt aspect poetic interesant este „jocul cu cuvintele”. El nu se rezumă doar la specifice potriviri de cuvinte (ex. un „tramvai care întoarce amintiri pe șine”), ci și la întregi pasaje sau poeme în alte limbi, mai ales în franceză. O astfel de tehnică ar părea în general ironică, însă nu este cazul aici. Ideile nu sunt evidențiate printr-un limbaj complex, însă poezia atinge teme complexe Lacunele de care aminteam mai sus se organizează în structuri textuale încifrate, atât la nivel de enunțuri (ex. „Și tot ce li se întâmplă sunt niște virgule, niște virgule nesfârșite”), cât și la nivelul integralității poemelor.

Avem astfel de a face cu o poezie care place prin simplitatea formei și prin aspectul complexitatea de substrat a ecuațiilor imaginare. Cu toate că scriitoarea își redactează textele în proză, volumul reunește o serie de poeme care configurează povestea aceleiași entități. Este, deci, o poveste spusă în poeme. Există și alterități (pentru a nu le numi personaje), însă ele nu sunt relevante ca individualități, ci ca părți componente ale scenariului liric. Alteritatea devine aproape neimportantă, având rol doar în raport cu devenirea eului liric, în construirea situațiilor în care acesta se află.

Doina Ioanid creează în cele mai mici proze un univers autonom, cu un timp al său: păstrează un prezent care dă veridicitate și care menține o constantă dialectică între cele două spații. Autenticitatea poemelor este dată de această dialectică. Deși temele abordate par banale, originalitatea constă în construirea subiectului central, o individualitate feminină care se construiește prin rememorare pe parcursul volumului. Nu în ultimul rând, elipsele angajează în mod direct cititorul și îl provoacă să completeze subiectiv spațiile pe care poeta refuză să le controleze.

____________

*Doina Ioanid, cele mai mici proze, Editura Nemira, București, 2017;

[Vatra, nr. 12/2019, pp. 20-21]