Adina Luca – Bucureștiul Literar

Dicționarul de locuri literare bucureștene inventariază locurile reale sau fictive la care s-a făcut trimitere în orice fel în proza literară românească. Andreea Răsuceanu, scriitoare și critic literar, s-a preocupat și anterior de geografia literară a Bucureștiului în lucrări pe care le-a publicat în ultimii ani: Cele două Mântulese (2009), Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (2013) sau Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016). Încă din titluri se poate observa tema comună care le-a ghidat: Bucureștiul și geografia sa prin grila literaturii. Dicționarul de locuri literare bucureștene*, apărut în 2019 la editura Humanitas, este subordonat aceleiași supra-teme, lucrarea fiind realizată de această dată împreună cu Corina Ciocârlie, critic literar și doctor în filologie.

Citește în continuare →

Adina Luca – Autoficțiuni corozive

“Eu de fapt nu fac literatură, eu scriu tocmai ca să explorez realitatea înconjurătoare și ca să mă explorez pe mine însumi”, spune scriitorul Cezar Paul-Bădescu, într-un interviu acordat postului Radio România Cultural la scurt timp după apariția volumului Frica de umbra mea. Autorul anunță, deci, că păstrează, la fel ca în romanele precendente, stilul autoficțional, practicat în mod curent de ultima generație de scriitori.

Printr-o formulă care amintește fără îndoială de Luminița, mon amour, Frica de umbra mea* îl plasează în centru pe Cezar, care istorisește fragmente de viață, atât ale sale, cât și ale oamenilor din jurul lui (bunicii, prietenul Cristian Popescu etc.). Se construiește o rețea nu numai între personaje, ci și la nivel formal, în structura propriu-zisă a textului.

Citește în continuare →

Adina Luca – Țara Papucia

Dialectica formă-conținut vizează un raport incongruent în textele Doinei Ioanid: în cazul formei, aceasta este configurată relativ simplu, fără structuri lirice complexe; în schimb, conținutul este ermetic și relevă un univers ludic, ce se vrea nu doar veridic, dar și autentic. În acest raport, elementul comun îl reprezintă sensibilitatea și inocența, cu care poeta jonglează permanent între planurile pe care le expune în volumul cele mai mici proze*.

În ansamblul său, volumul surprinde o serie de amintiri haotice. E un permanent flux al memoriei declanșat de detalii, chiar în manieră proustiană, care, însă, pare să unească sau să construiască, în final, un univers compact. În același timp, tocmai această rememorare spontană aduce o notă de autenticitate, în termeni sensibili și ludici.

Citește în continuare →