Debutul sub pseudonim al lui Marion Bold, un „nume de scenă” programatic, ținând cont de premeditarea livrescă a textelor de aici, e, în totalitate, produsul unui fond expansiv. # e, mai mult decât orice, un volum cu un elan al viziunilor desfășurate pe scară largă, în care poeta joacă deopotrivă cartea decrepitudinii și pe aceea a notației contemporan-ironice. Aș zice că se poate vorbi aici de o strategie discursivă inteligentă, pentru că Marion Bold reușește să țină un echilibru al contrastelor și să le exploateze spre beneficii reciproce.

E drept, poemele ei înclină mai mult înspre confesiunea retro (falsă, rareori asumată ca atare, căci joaca e o tentație mereu prezentă), ca în Am avut un pian cu toții, de exemplu; pretextul de aici – o odisee a materialului mai mult închipuită, elaborată – prefigurează un poem amplu, de coloratură barocă, extrem de stilizat în direcția detaliului decorativistic. E doar un caz, poemele lui Marion Bold sunt pline de astfel de construcții megalitice, cum e acela din Caii nebuni, ce deschide volumul – o alegere riscantă pentru un debut, dată fiind magnitudinea& ambiția proiectivă a textului –, desfășurat caleidoscopic și cu o evoluție aproape prozastică. Programatică, aproape voluptuoasă prin amploare, specialitatea poetei e, în mod clar, regia propriilor texte, pe care le desfășoară cu mult entuziasm și le ține sub control cu o abilitate de marchiză postmodernă stimulată de registre discursive vechi, chiar și-atunci când versurile par că vibrează într-un regim al improvizației. Portofoliul ei acoperă cu o (prea mare) generozitate o serie de exerciții formale experimentale: de la jocurile de cuvinte și rimele „scenetelor” din prima parte a volumului, la indicațiile regizorale (uneori mai ales prin strategia discursivă a tragediei antice, din primul poem, amintit mai sus), la inventivitate lingvistică, în poeme ca Bucurețe, Transvort, sau Am o idee și, în fine, la aprofundarea unor structuri poetice consacrate (Clusterele din final) în cheie ironică, impresia generală e că Marion Bold vrea să le facă pe toate.

Felul în care își dozează exhibițiile de acest gen – rareori cu scăpări – o salvează, însă, de la derapaje prea evidente. Chiar dacă uneori ceremonia procesării poemelor e obositoare (cazul „monumentului ecvestru” amintit deja de două ori mai sus, din poemul Caii nebuni), îi ies, de regulă, niște texte care în cele mai bune părți au aerul unor fantazări old-school, pe alocuri ușor difuze, ori risipite aleatoriu ca referențialitate, cu o armătură discursivă pe măsură, și care surprind cu multă subtilitate și detașare niște problematici mai serioase. Între ele, niște fine observații asupra mișcării lumii din jur și a trecerii timpului, fine nu pentru că Marion Bold ar miza pe o poetică a imperceptibilului în vreun loc (n-are temperament pentru inefabile), ci pentru că preferă să le mascheze sub forma unor rictusuri ale propriei fantezii cronotope. Pentru că, e clar, aici e de găsit una dintre mizele poemelor, în tot acest spectacol al trecerii pe care Marion Bold îl organizează cu fast și ironie, simultan, așa cum se citește în poemul Civilizația subselenară, radical diferit față de tablourile vintage care îl precedă (Poșeta cu mănuși de dantelă, mai ales, deși versurile prefigurează, și aici, indicii actuale chiar în mijlocul decorului simulat vetust – „Pe fundul poșetei din catifea de piele parfumată/ Privește-te și întinde-o la loc încet/ Iar peste ea/ Închide poșeta cu zgomotul acela de glonț surd/ Și ține-o laptop […]”); interesant e că, lucid și cu o dezinvoltură a frazării ceva mai accentuată, autoironic („Mă-ngrijorez poetic puțin/ De Hawking/ Canalele discovery ne fac tot mai subatei/ Dar foarte expansivi”) și volubil, textul introduce pentru prima dată în volum, în paralel cu reflecții universalist-filosofice de genul celei citate, și ceea ce e, de fapt, preocuparea undercover a lui Marion Bold. Dincolo de medalioanele biografice din primele poeme, care arborează în treacăt și cu un exces de amănunte ornamentale o temă ceva mai personală, a familiei, aș zice că the ultimate challenge pentru poetă e, de fapt captarea propriilor neliniști structurale.

# e, adică, nu doar un volum al derapajelor melancolizate (uneori închipuite, alteori cu localizare propriu-zisă), așa cum ar părea în primă fază, cât mai degrabă unul al încercării de a-și asuma propria poezie cu toate dilemele și provocările care vin la pachet, pe care o face printr-un soi de trubadurism postmodern: „La naiba/ Iadul, de fapt e rai, o gaură neagră/ De smoală stelară/ Iar viermele celest un purgatoriu fizicesc/ Dar bine, domnule astrofizician,/ Autor al poeziei-teoriei despre tot/ Everything Hawking, nu mai pot!// […] Poeții unde naiba mai cobor când mor?/ Le-ai dus prea departe zenitul/ Bolta cerească poetică e doar un ciur/ Misterul inefabilului s-a developat, s-a devoalat/ Totul?!!!!/ Acum putem avea polemici poetice intergalactice?// […] Astronomia ta vastă/ Ne dărâmă poezia noastră/ Sau din contră?/ E-atâta poezie acolo, dincolo/ De genunile din cer/ E-atâta mister/ E moartea în ralantiul/ Trăirii de geniu// Hawking, please/ Mai lasă-ne puțin abis/ Nu fi enervant,/ Avem nevoie de neant!”. Așa se explică și numeroasele referințe culturale (mai ales în Anaconda (preteritul este imperfect), respectiv Oracolul), care susțin consistența livrescă a volumului, chiar și în cazurile în care însoțesc niște pasaje irizate de jubilații biografice.

Așa încât, falsele menuete ale lui Marion Bold, înscenate cu multă atenție, gravitează toate, până la urmă, în jurul temei livrescului, pe care poeta o descompune în mici filiații (biografice, temporale, imaginare etc.) cu un elan totalizator, cuprinsă de fervoarea propriului act poetic. Sunt texte care ard până la capăt pe filamentul acesta cultural și care, așa cum zice și Călin Crăciun în textul pe care îl dedică volumului (în Vatra, nr. 8-9/2019), lasă impresia unei voci poetice „bătrâne”, a unui debut amânat. În orice caz, e un debut bine eclozat, care-și poartă cu exuberanță masca disimulării și care, privit în rândul altor debuturi mai recente, e de-a dreptul o zebră în mulțime. Experimentată ca tonalitate & distribuție a materialului poetic, Marion Bold e, totuși, debutantă cu acte-n regulă prin expozeul „traumelor” livrești la vedere – între care crisparea față de propria ei poezie e prima. #bufonlivrescsubacoperire.

___________

• Marion Bold,#, Editura Charmides, Bistrița, 2019

[Vatra, nr. 12/2019, p. 22]