Ciprian State și Dinu Guțu au coordonat recent, la editura Cartier, un volum colectiv drăguț, amical și hipsteresc despre hipsteri și clasele creative*. Coperta cartonată și prețul piperat al cărții (în ciuda finanțării AFCN) constituie, probabil, umbra de cocălăreală ce însoțește inevitabil acest fenomen, altfel cât se poate de interesant, desigur, în limitele sale prestabilite de relevanță.

Prin diverse interviuri cu hipsteri profesioniști (manageri de cluburi, dj, depanatori de biciclete) sau investigații antropologice avizate, cartea trasează atât istoria locală și globală, cât și dinamica internă tensionată a fenomenului hipsteresc – „trib urban firav, apărut [la noi] după 2000”, dar care astăzi e pe punctul de a deveni „cultură dominantă”, tipar socio-cultural ce combină paradoxal elemente și pretenții de contracultură cu reușita economică și statutul privilegiat, și care, structural și în general, pare a fi definit de o contradicție fondatoare: „condiția de a fi simultan în centru și pe margine, dualitatea de-a te juca și de-a subcultura și de-a vrea și mainstreamul sunt o condiție a hipsterului”, ceea ce face ca și focusul analizelor din volum să oscileze liber între, pe de o parte, vastitatea clasei de mijloc, aparent dominantă (măcar cultural) și lipsită de un contur precis, și, de cealaltă parte, nucleul tare al unei hipsterimi hardcore, puriste și avangardiste, dar care, prin numărul și resursele sale, abia de poate susține financiar câte un club de electro (pardon: IDM – intelligent dance music) în București sau Cluj.

În cel mai consistent (acoperind aproape o treime din carte) și informativ text din volum, Ciprian State panoramează originile transatlantice și literatura deja existentă pe marginea acestei figuri sociale, descrise inspirat drept „flâneur extraordinaire al sofisticării urbane”, refăcând totodată evoluția locală a fenomenului, de la preistoria din anii 90, cu golaniada din Piața Universității și rivalitatea rockeri vs. depeșari, până la angajarea și recuperarea politică la dreapta a hipsterului odată cu protestele anti-corupție și anti-stat social din ultimii ani și instituționalizarea politică a tefelismului sub forma USR.

Cealaltă axă conceptuală de bază a volumului e livrată de textul lui Gabriel Troc, care oferă o foarte bună problematizare a „clasei de mijloc” din perspectiva comparativă a teoriilor marxiste și weberiene, și care pune astfel în lumină rațiunile istorice dar și motivele ideologice ce stau astăzi în spatele acestei categorii discursive atât de gonflate.

Între aceste coordonate teoretice și istorice principale, volumul oferă destule contribuții interesante: eseul Elenei Trifan, de exemplu, despre funcția ideologică și politică a practicilor și tehnicilor de „dezvoltare personală”, supliment spiritual obligatoriu al paradigmei neoliberale: „Pe măsură ce statul social este deconstruit de privatizare, iar orice formă de protecție socială dispare, cetățeanul devine complet responsabil de bunăstarea lui, iar dezvoltarea personală îi poate oferi instrumentele prin care să se ghideze în acest mediu”; Iulia Popovici, cu alt text interesant, despre modul în care discursul și ideologia flexibilității și independenței instituționale au fost asumate și asimilate în practica artistică – teatrală în primul rând –, ceea ce a legitimat și mai puternic flexibilizarea și precarizarea, oricum deja în plină desfășurare, ale acestui domeniu: „discursul mediului profesional [artistic], mai ales al teatrului, s-a transformat dintr-unul despre accesul limitat al tinerilor la contractele de muncă din instituțiile publice într-unul despre virtuțile nețărmurite ale antreprenoriatului… Percepția agenților reprezentărilor artistice asupra propriilor condiții economice, „muncă” bad vs „libertate” good, îi face agenți ai propriei renunțări la drepturi sociale greu câștigate în exact același timp în care îi face agenți activi ai acestei opoziții”.

O foarte bună analiză critică a fenomenului ong-istic și a discursului „societății civile” din Republica Moldova e cea oferită de Vitalie Sprânceană, care arată cât se poate de convingător – i.e. cu un belșug de exemple empirice, dar și cu o foarte bună instrumentare teoretică a acestora – modul în care „societatea civilă a acționat și acționează în continuare ca un aliat al pieței împotriva statului și contribuie involuntar la demantelarea statului providenței”.

Alte texte interesante – Mark Racz cu tradiționalul (deja) și savurosul său rant despre concursul de superscrieri organizat de Decât o revistă (ca mostră de artă poetică și principii politice ale clasei creative); și un interviu cu Costi Rogozanu, plin de observații excelente dar puțin cam fulgurante, care privește istoria fenomenului hipsteresc din perspectiva transformărilor de infrastructură tehnologică survenite odată cu epoca smartphone-ului și a netului la purtător, și care explică astfel trecerea de la raportarea directă și oarecum mai autentică, „de amibă”, a consumatorului cultural local la produsele MTV din anii 90, la super-nișarea sa obligatorie și dezvoltarea consumului indirect, de statut, de astăzi: pur și simplu și totuși contrar așteptărilor, netul la purtător și disponibilitatea aproape gratuită a consumului cultural generalizat, în loc să deschidă orizonturi, sapă tuneluri și nișe ireductibile pentru fiecare.

Între toate aceste contribuții interesante, plus altele la fel de numeroase dar mai puțin interesante, textul cel mai bizar din volum e cel semnat de Florin Faje și Norbert Petrovici, despre cafenelele din Cluj și recenta lor revărsare spectaculoasă pe străzile din centrul orașului. Textul pare a fi construit din două demersuri dacă nu incompatibile, cel puțin paralele – care coexistă deci fără a lămuri intersecția dintre ele, dacă într-adevăr există așa ceva. Pe de o parte o lectură statistică a fenomenului cafenelelor din centrul orașului Cluj, cu ample tabele de date și descrieri amănunțite ale modului în care informația a fost prelucrată, și din care aflăm, desigur, fix ceea ce știam deja: altfel spus, mai întâi despărțim analitic clasa de mijloc clujeană într-o „lume bună” (etajul managerial și secretarial al clasei de mijloc) și o „lume faină” (în care plasăm clasele de mijloc „producătoare de cunoaștere” – IT-iști, universitari, artiști –, amalgamare destul de forțată sau aleatorie, dar care ne asigură însă atât o anumită consistență numerică a acestei sub-clase (prin prezența it-iștilor), cât și o anumită predispoziție politică și culturală a ei, prin presupusul progresism și bun gust aprioric ale celorlalte două categorii, universitarii și artiștii); odată decupajul analitic pus la lucru, el e imediat confirmat tautologic de datele din teren: într-adevăr, conform tabelelor, „lumea bună” merge în cafenelele „lumii bune” (scumpe, opulente, ostentative și cam fără gust), pe când „lumea faină” merge în cafenelele lumii faine, unde gustul și atmosfera înlocuiesc plăcut opulența și snobismul primei categorii. Pe lângă această elaborată și complexă tautologie¹ empirică, eseul formulează însă o principală concluzie și un verdict ce par să nu aibă nici o legătură cu ea și să provină direct din mâneca de presupoziții tacite ale cercetătorilor înșiși: e vorba de teza potrivit căreia, deși în general procesul de gentrificare a centrului orașelor – proces din care face parte și expansiunea cafenelelor clujene – și deci de excludere a claselor populare la marginea metropolelor occidentale se însoțește cu un discurs „revanșist” al clasei de mijloc, la Cluj acest lucru nu se întâmplă: în mod miraculos, Clujul pare a fi singurul oraș în care gentrificarea urbană nu e condusă de o clasă de mijloc tot mai intolerantă, reacționară și revanșardă, ci coexistă – în mod bizar, căci nu sunt lămurite deloc dinamicile și rațiunile acestei coexistențe – cu o clasă de mijloc preponderent progresistă și tolerantă, pentru că preponderent alcătuită din It-iștii, universitarii și artiștii urbei.

Dar această capacitate sau măcar încercare forțată a cercetătorului de a se smulge din obiectul investigat – ca aici, unde clasa de mijloc urbană și corporatistă e revanșistă în mai toată lumea, mai puțin la Cluj, unde e hegemonizată în mod excepțional de universitari prin definiție democrați și progresiști, precum autorii – e poate caracteristică pentru întreg volumul, după cum e definitorie, în fond, pentru însăși condiția de hipster. Versantul opus al acestei relații bizare de apropiere și respingere, deopotrivă de fatale, între subiecții cercetători și obiectul cercetat – hipsterii și antropologii care-i descriu – este, de altfel, subliniat în contribuția finală a volumului, dialogul dintre Florin Poenaru și Magdalena Crăciun, care problematizează printre altele și feblețea oarecum spontană a hipsterilor pentru etnografie și antropologie – „atât statutul ei marginal în mediul academic local, cât și informațiile despre culturi îndepărtate pe care le poate oferi, au făcut [antropologia] atractivă pentru hipsterii în permanentă căutare de noi surse de distincție”. Dar dacă orice hipster se vrea un mic antropolog, un turist al culturalului de nișă mereu înspăimântat la gândul că e în pericol de a deveni el însuși cultură mainstream, figură statistică sau obiect muzeal, nici poziția antropologului cercetător nu e mai comodă: dacă hipsterul e în sine o categorie brăzdată de contradicții, de tendința de a deveni mainstream, pe de o parte, si nevoia continuă de auto-epurare si re-nișare, pe de altă parte, la fel și abordarea antropologică e scindată aici între descifrarea critică a hipsteriatului ca logică culturală a capitalismului digital și, de cealaltă parte,  fascinația și nostalgia irepresibile pentru această lume întotdeauna deja pierdută sau pe punctul de a fi pierdută – masificată, comercializată, exploatată – a coolness-ului și a sofisticării urbane. Or, cele două abordări – critico-politică, dar și nostalgico-estetică – pot fi ținute laolaltă în același timp doar scoțând în afara discuției punctul în care ele se întâlnesc: excepția auctorială, imanentă și constitutivă câmpului investigat.

________

* Ciprian State, Dinu Guțu (coordonatori), Hipsteri, bobos și clase creative, Cartier, Chișinău, 2019.

¹ Tautologie și în sensul în care datele empirice de care se folosesc cei doi sociologi au grijă să lase pe dinafară orice alte elemente care le-ar putea deranja concluzia prestabilită: căci dacă răspândirea cafenelelor în centrul orașului e semn de gentrificare (deși nu puține din cafenelele inventariate de cercetători și-au găsit între timp obștescul faliment), cum se explică faptul că, în același interval de timp, în centrul orașului au prosperat magazinele de second hand, fast-food-urile și în general magazinele de textile de tip anii 90, nu tocmai semn de prosperitate middle class?

[Vatra, nr. 12/2019, pp. 23-24]