Epoca de mijloc* nu e o carte – e intrarea într-o problemă pe care nu vrem să o rezolvăm. Nu vrem nici să o discutăm. Cu nimeni. Nici cu noi înşine. Problema pe care o evităm de fiecare dată – pentru că nu ne place să fim prinşi la mijloc. Discuţia pe care o acoperă toate talk-show-urile, toate clipurile de pe youtube şi instagram şi tiktok, toate autoportretizările cu şi fără pisică după care moare facebook-ul, toate vocile care vorbesc deodată de-o parte şi de alta a limitei abolite dintre sine şi lume.

Ce am făcut în ultimii cinci ani? Mai bine: Ce a făcut viaţa din noi, viaţa care ne-a trăit în ultimii 5-6 ani? Cum de am lăsat să ni se întâmple atâtea? Cum am putut să uităm atâtea? Ce ni s-a făcut, ce le-am făcut altora şi: ce ne facem – că, uite, se pare că nu avem nimic de făcut cu noi în afară de ce ni se spune să ne spunem că trebuie să facem?

Trăim – vorba vine, că, am spus deja, suntem trăiţi – în epoca de mijloc, epoca din care au dispărut toate nemijlocirile şi în care toate mijloacele, oricât de sofisticate, nu fac decât să ascundă scopurile simple ale capitalului. Aflaţi la mijlocul vieţilor noastre, ne vedem membri ai unei „clase de mijloc”, aşezaţi în miezul lucrurilor, în centrul bulei noastre, departe de nebuni, hoţi, proşti, săraci, nostalgici. Suntem trăiţi: căci epoca de mijloc e cea în care am devenit definitiv, în chiar fiinţa noastră intimă, mijloace de apărare şi alimentare ale unei lumi care nu mai are nevoie de noi decât ca mijloc, şi niciodată ca scop – iar când facem din noi scopuri, sunt tot scopurile ei.

Epoca de mijloc e epoca prostiei sociale devenită ordine cosmică. Prostia socială e cea care ne împiedică să putem să ne gândim măcar că după colţ ar putea fi o lume fără nedreptate;  e simplu:  nedreptatea, inegalitatea, lipsurile ar fi legea acestei lumi, în care noi „avem curajul să credem”. Prostia socială, spre deosebire de cea individuală, e contagioasă, şi nu cruţă pe nimeni: bogaţi şi săraci, actori şi diplomaţi, scriitori, it-şti şi funcţionari la stat, benefactori şi slujitori ai satanei toţi pocesc viitorul cu aceleaşi poncifuri şi clişee ieftine; de aceea ne place să o confundăm cu idealurile democratice, uitând că, de fapt, oriunde întoarcem privirea, majorităţile votează tocmai împotriva propriilor interese.

Acum un secol, Karl Kraus descria prostia socială în „Ultimele zile ale omenirii” – o piesă de teatru atât de lungă, că era mai potrivită zilelor venusiene, care durează cam cât un an pământesc. Misiunea lui Kraus, de a închide în cercul magic al citatelor stupiditatea cosmică a conflagraţiei mondiale, pentru a o împiedica să fie uitată şi a o pune la dispoziţia unei judecăţi improbabile, nu e chiar atât de departe de destinaţia incertă a cărţii lui Rogozanu. O sută de ani mai târziu, e drept, totul e diminutival. Nu mai avem de-a face cu imperiul de mijloc habsburgic, ci cu România vagilor şi modestelor aspiraţii central-europene; războaiele mondiale au venit şi au trecut, acum avem un interval istoric post-criză, străbătut de conflicte şi reaşezări sociale şi politice anodine. Iar Costi Rogozanu nu caută vreo vecinătate cu marea literatură modernă.  Dar cantitatea de prostie socială nu pare să fi scăzut între timp, ba dimpotrivă, şi, din punctul acesta de vedere, „Ultimele zile ale omenirii” şi waterboarding-ul zilnic cu ideologia zilei din România ultimilor ani sunt absolut comparabile.

Epoca de mijloc e împlinirea tragi-comică a destinului unei generaţii care părea condamnată să se piardă în vârtejul tranziţiei. Cumva-cumva, însă, copiii cu cheia la gât ai anilor ’80-’90 au ajuns la maturitatea social-politică, şi s-au declarat „clasa de mijloc” a ţării, prima într-un secol.  Are partid, vocabular simbolic şi valori proprii, prieteni şi duşmani, şi tensiuni interne suficiente ca să lase impresia de viaţă. Rogozanu îi rememorează evoluţia, care începe de la alunecarea spre dreapta a protestelor anti-austeritate din 2012, continuă cu oglinda falsă în care se vede noua cosânzeană după protestele Roşia Montana, şi se împlineşte prin naşterea, în chinurile luptei anti-corupţie, a sentimentului politic al unei unităţi în lupta pentru salvarea României – cu preţul ei înseşi, dacă va fi nevoie. Epoca de mijloc, aşadar, este perioada coagulării şi afirmării social-politice şi culturale a unei generaţii ajunse la momentul autoinstituirii şi autojustificării sale ideologice.

Clasa de mijloc despre care e vorba este, însă, „clasă” şi „de mijloc” numai în ordine ideologică. Spectralitatea ei cere continuu hrană discursivă şi emoţională pentru a nu-şi pierde contururile. De aici provin cele trei trăsături ale prezenţei sale publice pe care le urmăreşte, tacit, Rogozanu.

Prima,  preluarea fără discernământ, pe platformele sale internautice şi în organizaţiile politice, a oricăror elemente măcar vag compatibile din alte ideologii, locale sau alogene, care ar putea să-i potolească foamea de legitimitate. De aceea, în „clasa de mijloc” urbană şi eco-rurală pot coexista seculariştii şi noii neo-darwinişti cu neo-conservatorii de provenienţă locală sau anglo-saxonă, anarho-libertarienii cu autoritariştii care vor să reglementeze prin lege şi să pedepsească aspru până şi nesocotirea lungimii potrivite a mânecii iilor, tehnocraţii fondurilor europene şi creativii, ba uneori chiar şi social democraţi şi liberali mai grijulii cu thymos-ul popular – pentru că pur şi simplu nu se gândesc niciodată serios la ce spun, ci doar se îmbată cu sentimentul că au dreptate (Nu mai vorbesc de absurdul patriotismului cu termen de predare, care se pensionează, pesemne, când vom fi creat, în sfârşit, „o ţară ca afară”).

A doua, ritualizarea protestelor, menită să creeze sentimentul de comunitate şi unitate de viziune şi voinţă. Dar să fie în weekend, că „munca e muncă” – şi, de aceea, ce fac eu la muncă nu e subiect de reflecţie sau de critică, venim aici să ne plângem de alţii, nu să ne indignăm pentru ce ajungem să facem pentru o viaţă cât de cât. Ritualizarea protestului face accesorie şi atingerea unor rezultate concrete – că atunci n-ar mai fi motive să ne întâlnim şi să întărim sentimentul nostru de coapartenţă la comunitatea celor aleşi prin furia la adresa „ălora”.

A treia, pasiunea pentru delimitări, indignări şi dispreţuri goale de conţinut. „Duşmanul de clasă” al unei clase fictive nu poate fi decât tot o făcătură: socialiştii, comuniştii, Rusia, ştirbii, asistaţii, ţiganii, ne-creştinii, sărăcimea, boul care dă cu bormaşina în orele de linişte, viniturile, alte categorii de „ajunşi”, etc. Evident, la fel de improprii se dovedesc adesea a fi şi „eroii” ei, lideri ai anticorupţiei, tineri frumoşi şi liberi, meritocraţi şi repede acasă.

Împlinire a tranziţiei către societatea democratică de piaţă pe care ne-o descriau binevoitorii apostoli ai libertăţii în anii nouăzeci, clasa de mijloc confirmă toate aşteptările, infirmând, în acelaşi timp, realitatea. Cine spune că realitatea nu poate fi trişată? Clasa de mijloc nu e decât o uriaşă maşină improvizată de attrapaj şi abreacţie pentru cei care, cel mai adesea, nu sunt decât oameni care continuă să muncească prea mult pentru prea puţin. Cu asta venim mai aproape de realitate şi de gândul lui Rogozanu. Clasa de mijloc „se lăbărţează pe golul lăsat în urmă de dispariţia discursivă a proletariatului”. Nu e nimic nou sub soare – acelaşi tip de improvizaţie a celor rămaşi „fără adăpost” ideologic era descrisă acum 80 de ani de Kracauer în Salariaţii. Dar dispariţia discursivă şi delegitimarea proletariatului în locul căreia se produce spectacolul prostesc, obositor şi redundant al clasei de mijloc nu schimbă însă cu nimic realităţile exploatării, nedreptăţii, inegalităţii şi lipsei de şanse pentru milioane şi milioane de români.

Paralel cu această ideologie prolixă şi gălăgioasă a unei clase de mijloc care nu există factic, există o ţară care se cheamă România. Orice date statistice şi orice observaţie de bine de rău obiectivă a stării de lucruri din această ţară arată acelaşi lucru: viaţa aici e grea pentru foarte mulţi oameni, deşi profiturile continuă să crească. Dar această realitate nu face ştire, pentru asta nu mai există public. Rogozanu face fără iluzii şi fără speranţă munca sisifică de a spune cum şi de ce se întâmplă toate acestea unor oameni care nu mai pot să o înţeleagă. Această imposibilitate devine problemă stilistică: cum să vorbeşti când n-ai public? Cum să faci eficace un discurs de … „emancipare”? „redistribuire”? „solidaritate”? – pe scurt: cum să faci eficace un discurs „de stânga”, „socialist”?

Poate că ar fi nevoie de o refacere discursivă şi ideologică a „stângii”, fără sentimentalisme şi înţepeneli doctrinare de pe vremea lui Pazvante, fără gargara unor odrasle răsfăţate despre o luptă de clasă care a devenit de mult deja luptă împotriva celor mulţi, sprijinită de cei mulţi. Ajung să o spună şi unii politicieni sau comentatori de drepta, care, din motive greşite, ar prefera, în locul isteriilor şi confuziei din spaţiul nostru politic unidimensional, claritatea unei confruntări duale stânga – dreapta. Poate că Rogozanu are dreptate să se gândească la asta, dar problema, aş zice, e accesorie. Întâi, pentru că nu văd de ce schimbarea are nevoie neapărat să fie precedată de discursuri. Al doilea, pentru că, la nivelul scriiturii, cu toate obstacolele şi constrângerile vieţii „pe salar”, care simte că îl duc într-o „stilistică de periferie”, „realismul” şi „neutralitatea” precipitând adesea în concluzii şi evaluări  de tip invectivă, e un model bun de rezistenţă, la fel ca teoretizarea lui „din picioare”, mai potrivită pentru ce se întâmplă şi ce e de făcut acum decât şlefuirea unui edificiu conceptual explicativ – la care stânga intelectuală trudeşte şi aşa inutil de generaţii. Rogozanu, de voie, de nevoie, nu pierde timpul nimănui. Şi asta echivalează cu recunoaşterea faptului că, astăzi, dreapta e cea care domină discursul politic, că avantajul de poziţie al stângii a fost pierdut pentru cel puţin o generaţie.

Oricum realitatea a devenit deja de mult teorie; o ştim pe toată, poate că ar fi timpul să trecem la aplicaţii. La asta mă gândesc când închei spunând că Epoca de mijloc nu trebuie citită ca o carte, că nu e o carte de jurnalist, nu e un volum de eseuri, nu e o jurnal de opinie. E aplicaţia practică a refuzului oricărei abreacţii – şi, de aceea, un mijloc de a te dezvăţa şi a te împotrivi epocii.

________

* Costi Rogozanu, Epoca de mijloc, Tact, Cluj, 2019.

 

 

[Vatra, nr. 12/2019, pp. 25-26]