Petru Cimpoeșu – Antrenorul de tenis și antrenorul literar

Mai întâi, ce înseamnă un bun antrenor de tenis? Nu trebuie să fi fost un mare campion, să fi câștigat nu știu câte Grand Șlemuri, e suficient să fi ajuns la un oarecare nivel de performanță, la care înțelegi ce este tenisul. Sunt unii mari campioni care nu au înțeles asta niciodată – Ilie Năstase, de exemplu. Alții, mai degrabă jucători de pluton, n-au fost prea bine înzestrați de la natură și, ca să facă performanță, a trebuit să gândească tenisul mai mult decât cei așa-zis talentați, care doar l-au intuit. Abia aceștia ar putea ajunge buni antrenori. Nu le poți spune: dacă ești așa deștept, poftim racheta, joacă tu în locul meu! Antrenorul știe că nu poate lovi mingea mai bine decât jucătorul, dar, din tribună, citește mai clar jocul, gândește mai lucid decât elevul său din teren, vede mai bine greșelile pe care acesta le face și punctele slabe ale adversarului. Îi poate da sfaturi utile, pentru că îl cunoaște mai bine decât jucătorul însuși se cunoaște, și îl poate ajuta să câștige. Sub rezerva că și adversarul jucătorului său are un antrenor poate la fel de bun, își dorește la fel de mult victoria.

Acum, să ne mutăm de pe terenul de tenis pe terenul literaturii. Echivalența pe care aș dori să o fac este aceea între antrenorul de tenis și redactorul (sau lectorul) de carte. Oricât de talentat ar fi un scriitor, dacă nu are un bun antrenor/redactor, își poate rata cartea, va să zică, pierde partida. Purtat de aripile inspirației și prea încrezător în această superstiție, poate să facă greșeli de care nu e conștient și pe care doar un lucid ochi exterior le poate sesiza, eventual îndrepta. Din păcate, de vreo treizeci de ani încoace, meseria asta s-a devalorizat, iar meseriașii ei aproape că au dispărut. Fie-mi îngăduit să aduc, în rândurile ce urmează, modestul meu omagiu câtorva dintre ei – mai precis, ele.

Pe vremea când, timid, făceam primii pași în literatură, lucrau la Editura Cartea Românească redactori de carte deveniți între timp veritabile mituri – Florin Mugur, Mircea Ciobanu sau Magdalena Bedrosian, ca să nu-i amintesc decât pe cei pe care i-am cunoscut personal – care luptau nu numai cu cenzura (jucătorul din terenul advers) ci și cu ego-ul propriului jucător, talentatul autor român de poezie sau de proză. În sensul că, în primul rând, îl apărau de el însuși.

E un truism să spui că un bun redactor de carte este un bun cititor. Și totuși, voi risca truismul, cu mențiunea că acel redactor citește nu numai cartea pe care o redactează, ci și mintea (poftim, sufletul!) celui care a scris-o. Îi trebuie, pentru asta, o anumită vocație pe care puțini o au, acea finețe psihologică care înseamnă ea însăși talent, uneori geniu. Îmi amintesc, bunăoară, cum am lucrat cu Magdalena Bedrosian la romanul “Firesc”, a cărui primă ediție a apărut în iarna anului 1985 – unul din cei mai crunți ai regimului ceaușist. Cu câtă discreție îmi semnala greșelile (inclusiv gramaticale), cât de bine sesiza pasajele inutile (“burțile”) sau excesele de limbaj care nu adăugau nimic expresiv textului.

Bine, acum să vă mai spun ceva: nimeni nu-i perfect. Nici măcar Magdalena Bedrosian. Am avut ambiția prostească să propun eu însumi coperta cărții, pe care, în condițiile de atunci, am improvizat-o împreună cu un prieten care lucra la Casa de cultură a sindicatelor din Bacău. Am pus pe carton o poză cu un copac, iar titlul romanului aș fi vrut să-l scriu cu S-ul întors șmecherește, adică, mă-nțelegi, firescul care e nefiresc. În cele din urmă, mi s-a părut o extravaganță inutilă și am renunțat. Dar nu asta e problema. Problema erau literele, care pe atunci, neexistând computere și imprimante, se găseau sub formă de autoadezive, acum li se zice stickere. Am lipit literele, am pus coperta în plic și am trimis-o la București, apoi am așteptat. O săptămână, două, trei… După a treia săptămână, m-a sunat doamna Bedrosian ca să-mi spună că, gata, romanul a ieșit de sub tipar! Felicitări!

– Numai că, știți, e o mică problemă cu coperta, adăugă.

– Ce problemă?

– Unele litere s-au dezlipit în timpul transportului și a trebuit să le dezlipim și pe celelalte, iar la tipografie au uitat să le pună la loc, așa că…

Încă în stare de euforie, nu prea înțelegeam ce vrea să spună.

– Ah, nu e nicio problemă! Important e că a apărut.

De fapt, cred că am spus “nici o problemă” – fiindcă așa se spunea corect pe atunci.

– Vă mulțumesc, e foarte important ce mi-ați spus. Vom scoate câteva exemplare de semnal cu coperta reparată, pe care apare și numele dumneavoastră, mă consolă doamna Bedrosian.

Abia în clipa aceea am realizat despre ce era vorba. Era deja prea târziu (printre altele, doamna Bedrosian a observat că folosesc cuvântul “deja” prea des și în circumstanțe care îl fac inutil, cum e și aceasta de față). Îmi dădusem deja acordul, primisem și mulțumirile de rigoare – care astăzi ar suna un pic altfel: vă mulțumim pentru înțelegere. Cum îmi spune de fiecare dată robotul de la Deranjamente, când sun ca să reclam că iar s-a întrerupt curentul electric.

Astfel se explică de ce exemplarele primei ediții a romanului “Firesc” nu au numele autorului pe copertă. Hazardul găsise de unul singur soluția problemei pe care mi-o pusesem inițial.

Nu mai puteam da înapoi. M-am suit în tren și m-am dus la București. Făcusem rost, prin niscai relații, de un baton de salam de Sibiu, pe atunci o delicatesă, cu intenția de a-l dărui doamnei Bedrosian, ca să-mi exprim în acest fel recunoștința, precum și speranța că vom colabora în continuare etc. Îmi spuseseră unii scriitori din Bacău că așa se procedează. Erau, țineți cont, anii foamei! Mulți redactori, redactori șefi și chiar directori de pe la alte edituri îi așteptau pe autorii din provincie cu brațele deschise, pentru a-și primi damigenele cu vin ori straițele cu carne, mezeluri, brânzeturi, țigări, pălincă, whisky și alte bunătăți din același registru.

Pentru cine eventual nu știe: biroul dumneai se afla la etajul clădirii de pe strada Nuferilor, în fața căreia trona, pe atunci, statuia lui Caragiale. Se spunea (mie mi-a spus Mircea Nedelciu, care aflase de la Pavel Șușară) că statuia ar fi fost de fapt a lui Lenin, dar i-au schimbat capul. Se poate să fi fost doar o legendă, inspirată de profeția lui Belu Silber, cum că socialismul din România va sta sub semnul a două genii: Stalin și Caragiale.

Am urcat treptele până la etaj, cu salamul învelit într-o pungă de plastic pe care o ascunsesem sub braț, ca să nu-și dea nimeni seama ce duc acolo, am bătut la ușă, am intrat. Magdalena Bedrosian dobândise de-a lungul anilor acea înțelegere a psihologiei autorului, care îi permitea să citească nu doar ce acesta scria, ci și intenția de dincolo de rândurile scrise. Am discutat puțin despre cartea mea, a lăudat-o cu moderație, apoi despre ce va urma, apoi alte câteva fleacuri din lumea literară… Eram din ce în ce mai stingherit, fiindcă nu știam cum să trec la fapte și să-i ofer ploconul într-un mod cât mai puțin penibil, convenabil amândurora. Am suficiente motive să presupun că ea mi-a ghicit frământările interioare, pentru că, la un moment dat, m-a întrebat:

– Dar în punga aceea de sub braț, ce aveți? Un alt manuscris?

– Ah, nu… Cum să vă spun… Da, un fel de manuscris… N-aș vrea să mi-o luați în nume de rău… Adică, m-am gândit, o mică atenție, un baton de salam foarte bun… de Sibiu… Ceva deosebit, se produce la noi, la Bacău, nici nu știu ce să fac cu el, hi, hi!

Magdalena Bedrosian a zâmbit numai atât cât să-mi dau seama că ghicise de la început despre ce e vorba. Ca o mamă îngăduitoare al cărei copil tocmai a făcut o poznă, m-a îndrumat către subsolul clădirii, unde își făceau veacul Florin Iaru, pe post de magazioner, librarul Mircea Nedelciu, ajutorul de magazioner Dan Stanciu și alții care treceau toată ziua pe la ei, ca să pună literatura la cale.

– Vedeți că a venit cineva din Ardeal cu o sticlă de pălincă, cred că băieților le-ar prinde bine și ce le-ați adus dumneavoastră…

Cam în acest fel m-a conectat doamna Bedrosian la spiritul Generației ‘80.

Adina Kenereș e cu totul diferită. Sau era, în urmă cu vreo douăzeci de ani, când am lucrat împreună la redactarea romanului “Simion liftnicul”. O mamă foarte exigentă, care își ceartă mereu copilul, iar uneori îl și mai pocnește. Vorbesc de redactorul de carte, nu de ce fel de mamă o fi în viața privată. Ea însăși fostă jucătoare de performanță (ca să păstrez comparația de la începutul acestor rânduri) și care abandonase prematur competiția, pretindea autorului să fie, dacă nu genial, căci asta e cam greu, cel puțin perfect. Întoarsă de puțină vreme de la Paris, înființase, împreună cu Petru Romoșan, o editură mică, dar drăcoasă, cu care își făcuse imediat loc pe piața de carte. În ce mă privește, veneam după o experiență cât se poate de neplăcută cu o editură din Cluj, care îmi publicase “Povestea Marelui Brigand”. Am impresia că persoana care se ocupase de redactarea acelui roman nici măcar nu îl citise. Acum îmi vine să-i dau dreptate, e o carte greu de citit. Atunci, însă, mi se părea că scrisesem o capodoperă. Asta numai până când am luat în mână cartea tipărită și am citit câte o pagină, ici și colo. Plină de greșeli!

În orele de singurătate, aflat în fața unei foi albe de hârtie sau a tastaturii calculatorului, o mai iei câteodată razna. Nu găsești un cuvânt, te lași păcălit de altul, te repeți, uitând nu știu ce detaliu din urmă cu douăzeci de pagini, pui câte o virgulă aiurea sau te lași prea ușor sedus de o formulă retorică inutilă și de mulți fumată… Oricât ai reciti și corecta manuscrisul, rămâi cumva prizonierul propriilor intenții, ca șahistul înaintea unei mutări decisive. Abia după ce a făcut mutarea, vede că adversarul o să-i ia regina. Trebuie să vină cineva din afară, un ochi proaspăt și, pe cât se poate, exersat, care să vadă cum stau de fapt lucrurile. Adina Kenereș nu numai că avea ochi de șoim, dar mai păstra și ceva ambiții, rămășițe de prozator. Înclin să cred că ideea romanului îi plăcuse atât de mult încât ar fi vrut să-l rescrie ea însăși. Oricum, rezultatul final a fost cel puțin onorabil. O partidă câștigată, ca să zic așa.

Dacă într-adevăr există, Mădălina Ghiu e unul din ultimii redactori de carte de la noi care își cunosc meseria și o fac atât de serios încât o transformă în artă. Dar eu nu sunt sigur că există ca persoană concretă, fiindcă nu am întâlnit-o vreodată în realitatea așa-zis empirică. Dacă totuși am întâlnit-o, am trecut pe lângă ea fără să o văd. Relația mea cu Mădălina Ghiu confirmă aproape toate ipotezele curentului ficționalist din filosofia contemporană. Nu-i exclus să fie doar proiecția mea mentală sau un produs virtual căruia i s-a atribuit identitate. Și eu pentru ea, așijderea. De la o vreme, tehnologia asta a inteligenței artificiale face tot felul de nebunii. Ar trebui să mă încred în câteva mesaje primite pe email, în câteva fotografii și referințe găsite pe internet? Sunt singurele dovezi palpabile, deși nu-s palpabile deloc. Ar mai fi și dovada că am lucrat împreună la cartea intitulată “Bărbați fără degete”, dar asta s-a întâmplat, de asemenea, într-un mediu virtual, în cyberspațiu. Prin urmare, ce pot spune despre Mădălina Ghiu sunt doar presupuneri și deducții pe cont propriu, nicidecum atestări ale unei realități obiective.

Când am depus manuscrisul la Polirom, domnul Lupescu mi-a promis că îl va încredința unui redactor foarte bun, cu experiență. Ca și cum ar fi strâmbat nițel din nas – pesemne că manuscrisul era atât de slab încât îi trebuia un redactor foarte bun și experimentat ca să-l transforme în carte. De fapt, nu mi-a spus, ci mi-a scris, într-un mesaj pe email. Așa că, oarecum nedumerit, mi-am pus ceva catrafuse într-o valiză și am plecat, împreună cu soția mea, la Eilat, unde iernile sunt mai blânde, ba chiar călduroase de-a binelea. Dar știți ce cald și bine e acolo? Poți să faci și plajă, dacă ai chef. Atâta doar că e cam scumpă cazarea, de fapt toate sunt scumpe, iar după ce avionul intră în spațiul aerian al Israelului, nu mai ai voie să mergi la toaletă.

Acolo, întins într-un într-un șezlong, am citit primul mesaj primit de la Mădălina Ghiu. În esență, mesajul confirma, o dată în plus, faptul că sunt aproape genial, iar în câteva rânduri de final eram întrebat dacă n-am putea schimba câte ceva, pe ici, pe colo. Pesemne că lucrând cu atâția scriitori plini de ego, Mădălina Ghiu a suferit la un moment dat un traumatism psihic sau, în fine, o mutație genetică. Altfel nu-mi explic de unde atâta spirit prevenitor și atâta răbdare. Am compus chiar și o scurtă poezie pe această temă, pe care am recitat-o soției mele, la cină: tovarășa învățătoare are cu noi foarte multă răbdare. Într-adevăr, Mădălina Ghiu se purta cu mine ca o învățătoare căreia tocmai i s-a impus să primească în clasă un copil problemă. Poate că totuși e vorba de educație și influența mediului în care s-a format? Atâta politețe din partea ei să mă făcea să mă simt prost, iar asta începuse să mă enerveze. Lucra ca picătura chinezească. Schimbul de mesaje a continuat și după ce m-am întors acasă, cam în același sens. Acolo unde eu aș fi spus: băi boule, iar ai făcut burtă, vezi că pasajul ăla e în plus!, Mădălina Ghiu căuta cele mai subtile formule didactice ca să mă convingă să o simplificare a textului ar fi în favoarea cui, credeți? A cititorului! Pe care, nu-i așa, îl slujim împreună!

Acum, că mă apropii de final, îmi rog prezumtivii cititori, rugându-le totodată și pe cele trei doamne despre care am scris, să nu ia tot ce am spus aici la modul propriu. Sunt formule retorice, figuri de stil mai mult sau mai puțin izbutite, cu ajutorul cărora încerc să le transmit recunoștința și aprecierile mele. Partea proastă e că, de data asta, nu am la îndemână un redactor care să mă tragă de mânecă, atunci când o iau prin bălării. E ca și cum aș juca tenis la perete. Peretele câștigă întotdeauna, toate punctele.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2020, pp. 2-3]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.