Preliminariile cărţii lui Ara Alexandru Şişmanian, Menuetul menestrelului morbid (Repro Rapid, 2019) aruncă o lumină asupra volumului recent apărut în Franţa, în limba română, în care autorul îşi scrie toate poemele. În ciuda celor 36 de ani petrecuţi în limba şi cultura franceză, inspiraţia poetică curge firesc în limba de origine, nu în cea adoptivă, aşa cum s-a întâmplat cu Mircea Eliade, a cărui literatură e scrisă în română, limba în care cei doi locuiesc profund.

Volumul este expresia căutării de sine, o dezvelire a meandrelor vocii poetice între multiple preocupări (critică, filozofie, religie) în căutarea vocaţiei. Deturnat de circumstanţe istorice de la poezie, Ara Alexandru Şişmanian nu o abondonează, filozofia îl face să înţeleagă apropierea ei de metafizică, îl determină să reflecteze, să facă o alegere târzie, să-şi urmeze predestinarea.

O privire retrospectivă asupra începuturilor sale poetice, îi readuce în memorie o experienţă trăită: poemul Orfeu sau în sinele, dictat “într-o stare de semi-transă”, notat fidel de soţia sa, mărturie a dicteului inconştientului, generator de reflecţii asupra poeziei, percepută ca “anamneză” şi  “autorecuperare psihologică”, de natură bergsoniană.

          În câteva pagini introductive, care îmbină confesiunea cu eseul, autorul dezvăluie caracterul eteroclit al cărţii, “un fel de cronografie intimă”, mărturisind că miza ei nu este “un proiect euristic şi estetic”, ci “expresia unei mirări”, rodul unei vocaţii, adăugăm noi, care se manifestă într-un straniu traiect existenţial. Volumul reuneşte, spune poetul, grupajul “orfic” şi grupajul “optzecist”, scris sub influenţa Cenaclului de luni.

Menestrelul din titlu e însuşi poetul, care îşi orchestrează versurile într-un veritabil menuet, într-o neobosită căutare de sine. “Cărarea pierdută“  pe care o caută poetul, asemenea lui Alain Fournier, e poezia, un vis îndepărtat din tinereţe, întrerupt brutal de ideologia de stânga, omniprezentă şi omniscientă în România postbelică.

Cartea se deschide cu un straniu poem în proză, Iubire, o îmbinare între narativ/ liric, litanie şi blestem totodată, în care vocea interioară vorbeşte metaforic despre calea predestinată (“Făptuieşte ce ţi-e dat”), obstacole existenţiale, milă, iertare, curăţenia inimii, înţelepciunea gândului, mierea cuvântului, despre iubirea aproapelui. Textul pare inspirat de învăţăturile biblice, are iniţial seninătate, pare o poveste. Narativul e substituit cu liricul, care curge precum lava vulcanică într-un discurs insolit despre iubire, paradis/ infern, înălţare/ cădere, binecuvântare/ blestem, apocalipsă. Clocotul disperării explodează în imaginile cutremurătoare ale fiarei distrugătoare, leviatanul biblic, întrupat în cuvântul poetic.

O viziune similară regăsim în Nuntă, o pervertire a simbolismului nunţii, într-un dezmăţ de cuvinte deşănţate, un limbaj licenţios,  cu imagini denaturate, groteşti, de vulgară orgie erotică, frizând pornograficul.

Exhibarea eului în degringolada cuvintelor, o revărsare de venin şi disperare, ia forma satirei în Cezarului, de o extremă virulenţă şi inovaţie lingvistică, ţinta fiind “cezarul”, alias Nicolae Ceuşescu, şi consoarta sa. Scris probabil în tinereţe, nepublicat până acum, textul l-ar fi costat viaţa pe autor înainte de 1989. Epitetele caustice se succed într-un iureş nebun, se aglutinează în cuvinte extrem de lungi, inovaţii lingvistice denigratoare, într-un limbaj licenţios inimaginabil,  încărcat de mânie furibundă.

Sub haina psalmului ori odei, prin inversarea polilor, à rebours cu natura acestora, Ara Şişmanian satirizează, nu elogiază, într-un limbaj  liber de constrângeri formale, sfidând canoane, cu imaginarul  poetic amprentat de filozofie, într-un joc lingvistic insolit, demolator ca un uragan. Astfel e ciclul de Psalmi, satire ale cotidianului postbelic sub „teroarea revoluţiei albastre”, “demonologiei” stângii, civilizaţiei industriale, sufocată de producţie, betoane, furnale, lozinci, cu spaima de „aristocraţia” spiritului, prohibită.

Există şi Psalmi care interoghează iubirea divină, relaţia poet-divinitate prin intermediul metaforei copilului, în psihanaliză imaginea lui Isus, sub forma unui basm inedit, versificat, Povestea Rîsului (Psalm-basm). Stările  copilului – plânsul, râsul, uimirea – sunt ipostaze ale lirismului: elegiacul, satiricul, reflexivul.

În melodrama cotidiană, sub automatismul gesturilor, conştiinţa poetului e dublu agresată: de fantomele războiului, deportărilor, execuţiilor; de vidul mascat de sloganul de “înălţare” a omului nou prin muncă. Imagini suprarealiste şi expresioniste se succed în versuri înveninate care explodează într-un „Nu” auctorial, urlat cu disperare împotriva „agoniei”, “amurgului bestial”, similar cu Ţipătul din pictura lui Edvard Munch.

Paranoia fricii, a morţii, angoasa,  inoculate de “demonii stângii” în mentalul şi psihologia mulţimii e sugerată vizionar în Odă demonilor stângaci. Metafora „corbului negru electrocutat” are sensuri multiple: „clişeul vidului ciudat”, „masca de carnaval a unui Ianus firav”, poetul ca efigie a spiritului, sufletul (principiul vieţii), absolutul, desemnate prin concepte de filozofie indiană: ātman, bráhman, reunite în ātman=bráhman. Am putea spune că acest corb carbonizat e spiritualitatea, transcendentul, metafizica pe care o anulează  pragmatismul marxist denaturat.

Unele poeme, cu trimiteri intertextuale mitologice, religioase, respiră nostalgia poeziei, “această limbă albastră cu care ne gustăm dispariţia”, a frumuseţii şi elanul tinereţii (Quid, Endymion, Gamă minoră, Balans), contrastând cu “urletul mării”.

Versurile iau forme diverse: curg asemenea unui suflu vulcanic în ample poeme-cascadă în proză (Iubire) ori în versuri (Cezarului, Psalmi, Odă demonilor stângaci, Nuntă);  în poeme scurte, alcătuite din câteva catrene  (Aleatorie, Endymion) ori insolite, prin înlănţuire de sintagme, provenite din fraze contrase în construcţii nominale, adjectivale, adverbiale ca în Neştiutele, un fel de esenţializare semantică prin abstractizarea reprezentării, ca în pictura cubistă (Deng Dang, Indiferenţă, Variante, Derută cu iz galben, Fragilul etc.). Iată o mostră din Deng Dang, o posibilă figurare a poetului: “el e neştiut de umbră * nicăieri – nicigând – deliruri contrastive * Till cu tichia de cioburi în mînă – el, arlechinul de cioburi * în mîna de cioburi * […] aceste desgânduri * dincolo de cum – totuşi prin * disjuncţii continue cu note trase în tîmplă * primordial atît –  fugind printre neverosimile lecturi nevermorice *  marmorean nevermoreene *

Poetul interoghează ontologicul, bântuit de monştrii raţiunii, elanul juvenil al cunoaşterii, scrisul, divinul, destinul. Pune într-o stranie ecuaţie poetică căutările, interogaţiile, revelaţiile, frustrările, deziluziile, într-o tentativă de înţelegere a interiorităţii macerate de limite, bariere, deviaţii, ostracizări, exil, anxietate, îndoieli. Creează o lirică din multiple negaţii, inclusiv ale eului care creşte din distorsiuni, ciocniri, elanuri, exasperări, disperări, intertextualitate biblică, mitică, literară, filozofică, surprins în imagini frapante, suprarealiste ori expresioniste, uneori în simple metafore:  „Sînt închis într-un cilindru de frig/ clădit din cuvintele mele/ Eu sunt zidarul/ eu sunt altarul/ jar, jar înăbuşit/ jar otrăvit/ jar veninos şi-ngheţat/ mi-am mînjit săgeţile mele cu tine/ cu tine leprosule şi fără odihnă drumeţule/ cîrciumar al inimilor mele pustii” (Nedumerire III).

Poetul e „păianjen orfeu”, “şacalul mistic”, “Iason şi Ionas“, Euphorion, “o cale vidă de neîntâlniri cu Sfinxul”, un ghem de migrene, frustrări, nervi scurtcircuitaţi, căruia i se refuză cuvintele, silabele fluieră disperat şi demenţial în mintea poetului, bântuit de tenebre, morbiditate,  singurătate, deznădejde, revoltă, greaţă existenţială, prin care trece ca un laser melancolia luminii poetice. Pe scara parcursului existenţial, treptele urcă ori coboară în vid, la capătul lor e neantul şi neagra  disperare.

În ciclul orfic de la finele cărţii se distinge tulburătorul poem Orfeu sau în-sinele. E tânguirea lui Orfeu-poetul, care pierde prin exil un spaţiu geo-afectiv, ţara-Euridice, cântul lui melancolic.

Ara Şişmanian tinde spre o poezie ermetică, cu sensuri încifrate, spre concentrarea imaginilor suprarealiste ori onirice într-o formă insolită, de şir ori fir cu noduri, de gânduri şi stări confuze, dând impresia de poem în proză. Însă poemele din Menuetul menestrelului morbid nu sunt omogene formal, insolitarea versului alternează cu forme clasice (oda, satiră, balada, psalm) în care e turnată interioritatea morbidă, uneori în versuri rimate cu melodia lor uitată. Diversitatea de forme, motive poetice, intertextualitatea, criptarea semnificaţiilor trădează vârste şi surse poetice diferite, meandrele traiectului ontic.

___________

* Ara Alexandru Şişmanian, Menuetul menestrelului morbid, Repro Rapid, 2019

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2020, pp. 29-30]