Industria liniștirii adulților, volumul cu care Anastasia Gavrilovici debutează recent la Casa de Editură Max Blecher, e orice în afară de unul al jumătăților de măsură. Are, adică, tot ce îi trebuie pentru a da un inventar poematic cu o combustie dusă până la capăt; obsesiile lui, ușor de identificat și bine conturate, în general reduse la câteva teme mari pe care poeta și le explorează cu o atenție scrupuloasă – indiferent dacă e vorba de distanțele din cuplu, afective sau fizice, de sondarea propriilor teritorii personale, ori a sensibilității contemporane ultragiate –, se consumă într-un ritm pe cât de febril, pe atât de lucid, ca-n poemele lui Roberto Bolaño.

Că textele Anastasiei Gavrilovici sunt, mai mult decât orice, o arheologie a trării, e, deci, o certitudine a acestui debut și poate cea mai exactă definiție a sa. „Înregistrate” la cote înalte, „vestigiile” pe care le descrie, însă, indiferent că și le sustrage dintr-un fond intim, sau le sesizează în fragmentarul vizual al lumii pe care îl recompune în câteva episoade cinematice, sunt departe de modelele poetice mai recente, vehiculate în rândul ultimelor debuturi; Anastasia Gavrilovici scrie niște versuri aproape old-school prin consistența stărilor și a imaginilor pe care poemele ei le captează, preferând notațiilor eliptice, cool & epurate de niște confesiuni prea evidente un mod aproape maximalist de aproximare a spațiilor afective pe care le invocă. La granița dintre o teritorializare a neliniștii difuze și plenitudinea simțirii, cartografia esențială a Industriei liniștirii adulților e una profund personală, cu un numitor recognoscibil și asumat peste tot. Anastasiei Gavrilovici îi reușește un adevărat inventar al precarităților și al fascinației discrete pentru complexitatea lumii (prelucrată, însă, ca rechizitoriu și nu ca adulație, e prea lucidă ca să îi iasă altfel), indiferent de perspectiva din care o privește – ca femeie, iubită, (viitoare) mamă, credibilă în toate. Nimic din umorile sentimentalismului, aici, însă, pentru că și în cele mai confesive pasaje se păstrează între limitele unui regim cerebral, pe fondul căruia orice linie dramatică e trasată cu o febrilitate a observației temperate, ce rareori se pretează unor inflexiuni ceva mai aprinse. Istoria mică, așa cum se citește la firul ierbii, e pentru Anastasia Gavrilovici mai mult o pistă de lansare a unor anxietăți sobre și disperări mute, una care mai mult implozează decât să producă efecte general vizibile. Tensiunea poemelor sale se citește în câteva locuri în imagini și stări pe care le suprapune geometric, așa cum se întâmplă în Berlin, un poem încărcat de proiecții vizuale, care în pulverizarea lor surprinde niște mișcări tectonice decisive, chiar dacă încă volatile: „Pe malul lacului, la apus, cele două/ pahare și cele două țigări aprinse, iar în scrumieră grămăjoara de scrum,/ sâmburii de măsline, fâșiile de grăsime de pe prosciutto/ și micile ghemotoace/ de păr roșcat, resturi organice și/ anorganice, ultima seară acolo, demnă de un tablou mediocru de Van Gogh./ În depărtare se auzea trenul de noapte, vara noastră se pregătea/ să explodeze,/ gheizerul ăsta defect, care avea să ne împroaște cu mâl împuțit și vietăți/ mutante când ne era lumea mai dragă și toate în jurul nostru/ creșteau și scădeau în ritmul cursului valutar, mai puțin// dragostea, doar ea prolifera ca o tumoare harnică, hotărâtă să-și/ facă treaba repede și bine, și planurile de viitor dispăreau unul câte unul,/ așa cum dispar avionașele de hârtie într-un ventilator performant,/ luând cu ele pe rând vinul californian, geografiile, iepurii mici și diformi,/ stabilopozii, S-Bahn-ul, Berlin Berlin.” Fondul conflictual al poemelor urmează peste tot, în astfel de texte personale cu trimitere biografică, niște structuri ale crizei ce cresc simfonic și lasă la vedere desenul delicat al fricii și neputinței.

It’s what she does best, „Micile și marile bucurii/ nuanțele emoționale” au de fiecare dată la Anastasia Gavrilovici ceva din consistența unor tușe fine; difuze, liniile identitare ale poemelor își demontează mecanismele de funcționare cu o alertețe senzorială gata mereu să capteze subtilități; decisiv e, de fiecare dată, unghiul, dimensiunea fotografică a lucrurilor, pe care volumul le recuperează cu un soi de hedonism vizual. La fel cum, și-ntr-un plan ceva mai larg, acuitatea de acest gen a textelor sale structurează câteva „studii” contemporane extrem de percutante prin sfera lor de atenție; perspicacitatea vizuală de care vorbeam mai sus și care cred că e arma cea mai puternică a poemelor acestui debut, se traduce într-o serie de secvențe în care schițele intime amintite anterior fac tranziția spre o plajă ceva mai largă, aceea a alienării civilizației și a decadenței lucrurilor pe care volumul le colectează cu multă maturitate și cu o intuiție militantă. Cu multă revoltă – fără ieșiri vulcanice, însă – și o compasiune vag lăsată la vedere, dar mereu reperabilă în subsolul textelor, poeme ca Ce știi tu despre foame, domnule Patrimoniu, sau Natural Born Digitals sunt o osmoză coerentă a semnificațiilor negative postumane pe care le captează versurile, o elegie pentru uman derulată în surdină care face din Anastasia Gavrilovici o poetă cu conștiința fragilității umane & a pericolului latent al robotizării sociale tot mai accentuate. Miza morală e evidentă aici; fără să enunțe pe un ton declamativ, însă, toată configurația prost înțeleasă a lumii, textele din Industria liniștirii adulților o semnalează în punctele ei cele mai nevrotice. N-are loc aici ricoșeul provocator; furia poetei se citește mai degrabă printr-un calm discursiv, de dezamorsare, care scoate în fața careului, totuși, tentativele distructive ale vremii: conveniențe de orice fel, inechități sociale și clișee ale gândirii contemporane, Anastasia Gavrilovici le trece în revistă pe toate cu înțelepciunea & detașarea unui septuagenar.

Ceea ce întărește și mai mult impresia că poezia ei are un aer de misionariat. Demitizează, oricum, orice nostalgie futuristă și condamnă globalizarea și tehnologizarea din jur cu o vocație aproape apocaliptică și fără ambiția adevărului absolut, de pe margine, dintr-o poziție de misfit sentimental. Rămâne, peste toate, un scepticism funciar, „trădat” pe alocuri de câteva pusee salvatoare – „și poate că frumusețea va salva lumea/ și frumusețea te ține departe de zonele turistice/ și tot în frumusețe îmi va cădea capul când se va lăsa/ noaptea cu ghilotina coșmarului cu draperiile trase până la sufocare/ peste tot ce nu înțelegem și nici n-o vom face vreodată”, și tot în frumusețe îmi va cădea capul” –, dar care rotunjește un debut ce vibrează stimulat de deviații și tipare disfuncționale.

Altfel, ar merita spus că nu de puține ori stenogramele crizei pe care le descrie rămân suspendate în aer la finalul poemelor în „poze” cinematice („Uite, praful ăsta argintiu care ți se împrăștie în jurul gurii/ din șervețelul mototolit cu care te ștergi e/ corpul unui superb fluture de noapte.” vs. „când stau pe spate prin cap îmi trec imagini cu tine –/ telegondole/ în care e cald & frumusețea derutantă a unui gest salvează// telegondole ca niște păianjeni tineri împinși spre/ flacăra aragazului” etc.), că Anastasia Gavrilovici își gestionează peste tot materialul poetic cu o politică minimalistă a tehnicilor, dar rafinată mereu la maximum, și că toate fricile, depresiile, tandrețurile și alienările sentimentale de aici, extrem de empatice cu cititorul contemporan, au de-acum un drum propriu.

Un debut care, de altfel, nici n-are nevoie de prea multe pledoarii, se recomandă în sine ca o „mostră” de primă mână a ceea ce poate fi o poezie autentică.

___________

* Anastasia Gavrilovici, Industria liniștirii adulților, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2019

[Vatra, nr. 1-2/2020, pp. 32-33]