Nina Corcinschi – Clătinări de lumini, amenințări ale umbrei

Ana Rapcea publică rar poezie. După Dulceață de coarne (Chișinău, Lumina, 2011)  revine editorial abia în 2018 cu volumul Când lumina se clatină (Chișinău, Arc). Ambele cărți sunt o confirmare a faptului că poezia ei ține de combustia existențială, de momentele liminale care își caută expresia poetică. Ceea ce nu înseamnă că pentru Ana Rapcea poezia ar fi doar o defulare. Este vocație și destin, cu o miză a simbiozei textului cu acutizările existențiale, cu marile întâmplări ale vieții. Nu e un „capriciu”, cum scrie ea într-o ars poetica, este un dat care își configurează formele când poeta acumulează stări, emoții, gânduri, adică  materie umană ce caută să se decanteze poetic.

Despre aceasta suntem anunțați în chiar primul poem care deschide cartea, Clubul poeților anonimi. Clar, onest, ca pe o bancă a acuzaților: „Mă numesc Ana./ Am patruzeci de ani şi sunt poet./ Am negat douăzeci de ani acest fapt,/ Chiar din momentul când am înțeles/ Că poezia este un viciu./ Sunt aici, printre voi,/ Deloc din capriciu”. Și urmează „o istorie a bolii” de poezie, cu luptele, înaintările, înfrângerile, derutele și utopiile, care dau măsura fragilității și vulnerabilității condiției de poet. După exerciții și tatonări, adevărata poezie se probează pe firele de înaltă tensiune ale stărilor-limită: „Apoi a venit dragostea,/ a durut,/ Şi mi-a trebuit o poezie mai tare ca moartea,/ Mi-a trebuit să mixez venin de cobră şi de albini,/ Ierburi de leac smulse noaptea pe lună,/ Zeamă de spini şi unt de lumini”. Poezia, la fel ca și erosul, este experiență fundamentală, „boală nevindecabilă”, după traversarea căreia cale întoarsă nu mai există („De asta sunt aici, sunt cu voi,/ Suferinzi ca şi mine”). Dar „boala” e cu dublu revers, efectele ei sunt în egală măsură tristețe și bucurie, astfel că, în final, poeta detensionează această biografie dramatică a pasiunii prin insertul ludic: „Am 40 de ani, mă numesc Ana/ Şi sunt un poet ajuns la ananghie./ Ştiu deja că nu se vindecă,/ Dar ajutați-mă măcar să mă opresc./ Altfel, voi devora întreaga rezervă mondială/ De poezie!”.

Poezia este pentru Ana Rapcea act fundamental de cunoaștere și instanță morală care operează cu arma lucioasă a lucidității. Poeții „aduc în lume luciul/ De oglindă al cuvântului, dar şi luciul său de cuțit”. De aceea, atingerea poeziei lasă urme în creier și pe cord, transformă, edifică. După primul ciclu de versuri care definesc esențele tari ale poeziei și condiția specifică a poetului, cel de-al doilea ciclu, Mama mea avea ochi albaștri, e despre tributul pe care viața îl plătește creației. Suferința din care se hrănește poezia nu mai este o trăire metafizică, ci e viscerală și organică, în sensul concret. Moartea ființei dragi, mama, e un accident fizic, o realitate cât se poate de precisă. A îmbrăca în cuvinte durerea aceasta oarbă și necuprinsă ține de curaj artistic, dar și de talent. Doar poeții autentici reușesc să coboare în adâncimile suferinței pierderii și să concentreze în expresii memorabile tensunile maxime ale viscerelor. Tema morții e prezentă și în volumul precedent, Dulceață de coarne, dar acolo moartea era o realitate onirică, o vedenie albă, ninsă.  Ideea de moarte pândea de după perdeaua de somn. Se arăta drept o doamnă distinsă, cu mâini albe şi trup plăpând „înfăşurat în giulgiuri de olandă”. Eliberatoare de viață, moartea era în acele poezii o reverie dureroasă, un amurg cald („a venit târziul şi noaptea/ şi-mi strâng moartea la piept/ ca pe-un drag înviat”). Instalarea ei în realitate însă nu mai ține de proiecție onirică, nu mai e scenariu cultural, ci e realitate fizică, e cruzimea sfâșietoare a naturalului, a elementarului, a esențelor aflate în cumpănă. De aceea, poezia morții nu mai ține de cultură, ci de natură și elementaritate, nu de joc, ci de instalarea gravă a eului în trăirea-limită. Poezia se situează sub semnul urgenței, limbajul ei e de bocet, e acut, tăios, stringent, disperat: „Stau cu tine în sala de aşteptare a morții./ Ea întârzie, mamă, şi eu mă înfurii şi-mi blestem/ Viața asta, pe care tu mi-ai dat-o./ Stau şi-ți aştept moartea,/ Aşa cum aştept uneori dimineața,/ Aşa cum tu, agonizând,/ Aştepți dimineața,/ Ca pe o rimă la îndemână/ Pentru cuvântul «viață»”.  Poemele suferinței au o acuitate de nerv dezgolit, sunt scrise în același regim al sensibilității hipertrofiate de pulsul precipitat al trăirii, ca poemul acolo, sus, de Mariana Codruț, sau Masa tăcerii, de Andrei Țurcanu. Zvârcolirea neîmpăcării, deruta, durerea acută a pierderii, concentrate în vers, fac din recviemul destinat mamei de dincolo compartimentul cel mai valoros al cărții. Trăirea intimă și dramatică a limitei nu mai ține de rațiune, ci de visceralitate. A găsi expresii care să „conceptualizeze” tot ce e neînțeles, adânc și mistic, cum e moartea, e marele pariu al acestei poezii. Versurile scapără de asocieri percutante, expresii de maximă intensitate emoțională și vigoare poetică. „Un fluture alb nu poate să iasă/ un fluture negru ezită să intre” sunt metaforele morții care esențializează într-o singură imagine realitatea terifiantă a marii treceri. Puntea dintre lumi o semnalează imaginea liftului: „Te speria liftul, / Când se închideau uşile, cu clămpănitul/ Acela lugubru, pornindu-se,/ Îți făceai, toate opt etaje, urcând,/ Semnul crucii./ Ca un copil, te temeai/ Să nu se închidă pe veci…/ Oare, acum, în liftul acela/ Care până la tălpile lui Dumnezeu urcă,/ Până pe acoperişul Zidirii,/ Ce faci?…/ Urci şi urci, iar sufletul meu aleargă/ După al tău, pe scări nesfârşite,/ Fără balustrade,/ Şi n-am ajuns, Mamă,/ Şi n-am ajuns nici măcar/ La primul palier…/ Liftul se zdruncină groaznic,/ Eu plâng în hohote,/ Speriată de moarte,/ Iar scările se năruie/ Către cer…” (Liftul). Aici poezia Anei Rapcea capătă o autenticitate și o profunzime ontologică, dramatismul ei senzorial suscită o lectură  vie, cu empatia pe care puțini poeți o mai pot trezi.

Uriașul din pădurea de pixeli și celelalte cicluri care urmează aduc o poezie mai aerisită de dramatism, cu accente potolite, atenuate. Meditațiile, reflecțiile țin de o distanță  și de un post-factum al simțirii. Existențialul succede sau e atenuat de cultural. E o revnire la unelte, la tonul melancolic-ironic din prima carte, la insertirile mitologice, la relativismul perspectivei. Obosită, poeta „își trage sufletul”, face bilanțuri: „Ai ridicat mulţi pereţi la viaţa ta,/ Ca să ai de ce da cu capul,/ Ca să ai cu cine lupta,/ Cu cine vorbi,/ De ce să te sprijini și ce să dărâmi/ La ore apocaliptice./ Se împacă bine pereţii cu hergheliile tale/ De cai verzi./ Pusă la zid, faci planuri de evadare/ Ştiind bine că nu vei mai reuşi./ Într-un târziu, capitulezi,/ Te lipeşti de perete/ Și-i simţi cu toate oasele răceala –/ Se cheamă că-ți tragi sufletul” (Pereții).

Visceralitatea e anulată, „Şi nici chiar cuvântul sânge/ Nu mai are alt sinonim decât Cuvântul mișcare”. Poeta își dorește consolarea și împăcarea necondiționată: „În vârful degetelor tale subțiri/ Şi atâția neuroni ucişi de tristețe./ Ajungă-ți frumusețea/ Acestei dimineți/ Şi uită de restul!”.

Îmbinând accentele sacadate cu tonul confesiv, versul clasic cu cel liber, poeta face o carte a contrastelor, dar și a armoniilor. Nu toate se întrețes fără fisură, poemele sunt inegale ca factură și ca tensiune poetică. Împreună însă configurează imaginea unei poete adevărate, de o surprinzătoare acuitate a percepției și viziunii, de o autentică vibrație artistică. Fără îndoială, Ana Rapcea este una dintre cele mai importante voci ale poeziei de după ᾿90 încoace, poezia ei e încă de descoperit.

 

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2020, pp. 30-31]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.