Kocsis Francisko – Glăjarul

Oamenii au feluri foarte ciudate de a înţelege lucrurile. Sau de a le răstălmăci. Poate mai curând asta. Pentru că întotdeauna le înţeleg cum li-e pofta, interesul sau măsura. Chiar şi atunci când este vorba despre lucruri de neînţeles, oamenii nu se lasă până nu reuşesc să le dea măcar o pojghiţă de înţeles omenesc, după care lasă totul în seama fanteziei, care desăvârşeşte cu admirabilă uşurinţă restul arhitecturii, adică substanţa narativă. Chiar şi atunci când lucrurile sunt cu adevărat de neînţeles, oamenii caută, pentru propria lor linişte, înţelesuri. Pentru că această eternă căutare face parte din natura lor.

În ziua aceea soarele nu reuşea să răzbată prin stratul de nori cenuşii, atât de gros, încât dădea senzaţia unui crepuscul înaintat, deşi nici orele amiezii nu erau încă foarte aproape. A plouat şi-n noaptea abia învinsă, rigolele oraşului erau pline de apă mâloasă, argiloasă, aşteptând să se scurgă la capetele reţelei în Mureşul umflat, ca să se golească şi ele de umezeala friguroasă care scotea din pământ râme groase, vinete la extremităţi, ocolite de oameni, ocolite de vrăbii, ocolite şi de ciorile care pândeau de pe crengile pomilor orice firimitură de mâncare căzută pe jos, o bucăţică de corn, o coajă de pâine, o îmbucătură din felia de pâine cu untură ori margarină care nu mai încăpea în burta de şcolar grăbit. Aerul umed, vântul aţipit şi mirosul pământului îmbibat desenau pe chipuri expresii melancolice ori încrâncenate, ştergând orice urmă de surâs. Nici cunoscuţii, când se întâlneau, nu reuşeau mai mult de un salut scrâşnit, de parcă vechi supărări ar fi răzbit la suprafaţă. Totul era apăsător, îţi dădea senzaţia că plafonul de nori se sprijină pe creştetele, pe umerii lor cu milioane de cili invizibili, o fiinţă fabuloasă informă căreia n-ai cum să-i cunoşti fiziologia şi riscurile contactului cu ea. Pe o asemenea vreme, când ploaia putea reîncepe în orice moment, copleşea senzaţia că viaţa se târăşte cu ritmul râmelor ieşite din sol pentru a nu se sufoca. Dar fuga de un fel de moarte nu face decât să te ducă în faţa unui alt chip al aceleiaşi fatalităţi.

Matei Dorpa s-a sculat de-a dreptul morocănos în ziua aceea, ca după un coşmar care îţi stoarce şi muşchii, nu numai nervii. Nu ţinea minte să fi visat ceva care să-l extenueze, cum a păţit în armată, când a visat câteva zile la rând, toată noaptea (el aşa credea, ar fi putut jura şi pe cartea sfântă că visul nu se întrerupea nicio clipă), instrucţie la sânge, instrucţie grea, în bătaie de joc, cum obişnuia locotenentul Liţă cu răcanii, urlând cu figura schimonosită de un rânjet sadic, precum un mârâit de câine pregătit să sfâşie, alergându-i, trântindu-i la pământ, piperând ordinele cu mizerii de cazarmă, i-a venit atunci, pe câmp, să se repeadă la el cu baioneta, după nopţile acelea era ca o cârpă muiată „în zoaie”, creierul la fel, era doar un urlet de fiară, nu judeca, voia doar să scape, indiferent cum, au fost şi acelea zile ploioase şi reci de sfârşit de februarie, urâte, răscolitoare, hârâitoare, pe care nu le-a uitat niciodată. Zilele acestea l-au sleit la fel de mult, nu-i venea nici să iasă afară, necum să facă drumul acela de aproape zece kilometri pe jos, cu lada în spate, plină de sticlă, până la Surilaca, s-a şi sudălmit un pic, ca să se facă de ruşine în faţa bărbatului care trona în mintea lui în zilele când era în stare să se ridice peste condiţia sa de fiecare zi, dar dojana nu prea funcţiona, tot n-avea chef de nimic, tot ca un căţel bătut se mişca dintr-o parte în alta şi nu-i venea deloc să fie mai aspru cu sine. Dar nu avea scăpare, trebuia să se ţină de promisiune, le-a spus oamenilor că se va întoarce ca să le pună geamuri, şi-n plus, vorbise deja şi cu cei de la depozit să-i debiteze sticla pentru astăzi, trebuia să se ducă s-o ia, nu aveau unde s-o depoziteze şi nici nu le plăcea să tot ocolească sticla tăiată, să aibă grijă să n-o spargă. Ca un animal de povară scos din grajd pe o vreme mizerabilă, şi-a îmbrăcat pufoaica, şi-a tras şoşonii peste pantofii cu talpă subţire de piele, extrem de alunecoşi pe noroi, şi-a luat în spate lada pentru sticlă, şi-a băgat mâinile în chingi şi-n momentul acela arăta ca un ocnaş de la fostele ocne domneşti în clipa când se înhamă la râşniţa de sare – e o imagine dintr-un film vechi cu haiduci, veridică până la înfricoşare.

Oricine ştie câte ceva despre lumea veche şi-a dat seama ce meserie avea Matei Dorpa: glăjar, geamgiu, meseriaş ambulant care se ducea prin sate cu o ladă de lemn în spinare şi înlocuia geamurile sparte ale micilor ferestre ţărăneşti. De cum intra într-un sat, chiar de la capătul uliţei mari începea să strige: „Glaaajeeee! Glaaajeeee!”, şi toată lumea ştia că a venit glăjarul şi înlocuieşte geamurile sparte pentru câţiva bănuţi care îl ajutau să supravieţuiască. Cine avea nevoie de el ieşea în uliţa principală sau trimitea vreun copil, ca să-l conducă la locul unde era nevoie de el. Ultima oară când a fost la Surilaca, nu avea la el destulă sticlă pentru stricăciunile pe care le făcuse vijelia arţăgoasă venită pe neaşteptate, când oamenii erau la câmp şi au lăsat ferestrele crăpate la plecare, dar au fost sparte şi multe dintre cele încuiate, lovite de crengi rupte, dar şi-a notat de câte şi la ce mărime avea nevoie şi a promis că se întoarce chiar în ziua asta, aşa că era aşteptat, atunci încă nu avea de unde să ştie cum va arăta ziua şi cum se va simţi el, ca scos din groapă.

Şi-a trecut deci mâinile prin chingi, s-a asigurat că şi-a luat diamantul şi i-a strigat femeii că se duce, chiar dacă toate, durerile din oase, din şale, din carne, din suflet încercau să-l convingă să rămână acasă. Pe un drum de pământ bătut de trei zile de ploi îi va fi cumplit de greu să se ţină pe picioare cu lada grea de sticlă în spinare. Nici să găsească vreo căruţă nu spera, nu era nici zi de târg, şi chiar de-ar fi venit cineva la oraş cu vreun necaz, la ora asta nu avea cum să se întoarcă. Se ducea spre depozitul de sticlă ca îmbrâncit, dar odată pornit se supunea legii pietrei rostogolite pe pantă. După un timp, încă înainte de a ajunge la depozit, când energia mişcării i-a restabilit confortul termic, nici nu i se mai părea totul chiar atât de mizerabil, de greu de suportat, doar gândul la ploaie îl mai îngrijora, să nu trebuiască să îndure vreo mocănească îndârjită care te prinde în umezeala ei ca un curmei.

– Nu-i vreme de mers prea departe, măi Matei, i-a spus unul dintre sticlarii de la depozit, e greu şi fără noroiul ăsta să iei atâta sticlă în spate.

– Mă voi duce mai încet, mă mai odihnesc, numai să nu plouă.

– N-aş zice că nu se porneşte iar.

– Parcă s-a mai luminat un pic…

– Ar trebui să laşi pe mâine sau mai încolo, când o fi vreme bună.

– Dar oamenii ăia mă aşteaptă azi, le-am promis.

– Nu-s aşa de proşti să nu ştie de ce nu te duci… Şi nu le duce nimeni geam în locul tău, nu-i cine să-ţi ia locul.

– Poate că aşa ar trebui să fac, mă mai gândesc…

– Nu te gândi prea mult, e cel mai bine aşa.

– Dar mâine trebuie să mă duc la Cheţe, după aia la Grinduş… Nu ajung în două locuri într-o zi.

– Oamenii înţeleg…

– Da, când înţeleg…

– Ziceam pentru tine, că un drum din ăsta te stoarce de vlagă, te pune la zăcare.

– Aşa-i, mă mai gândesc. În cel mai rău caz o duc acasă, să nu vă încurce pe voi.

Şi-a aşezat sticla tăiată în ladă, în cele două compartimente, pe dimensiuni, ca să stea în echilibru, să nu tragă într-o parte, că atunci căratul cu coloana încordată te istoveşte de două ori mai repede. Dorpa avea experienţă, ştia cum să fixeze foile cu cartoane şi hârtii, că nu se mişcau nici de-ar fi umblat toată ziua. După ce a fost gata cu aşezatul şi a tras curelele care legau fără putinţă de aluncare toate bucăţile, Matei Dorpa şi-a trecut chingile peste umeri şi a ridicat lada grea aproape icnind, simţind în aceeaşi clipă că oamenii aveau dreptate, povara era mult prea grea pentru o asemenea vreme.

– Ai dreptate, nea Pişti, e prea mult, mă duc acasă şi împart pe două zile, şi pe drum uscat m-ar speti.

– Aşa să faci, Matei, nu merită să-ţi frângi şalele.

– Na, toate alea bune, m-am dus.

Şi-a luat drumul spre casă, ştia că nu ar putea să facă drumul acela lung. Odată gândul pătruns până-n adânc în minte, nu mai simţea nici urmă de indecizie, călca hotărât pe troturarul umed, ocolind şi el râmele aflate peste tot. Trecuse de despărţitura unde se desprindea drumul spre Surilaca, se apropia deja de casă, când din faţă a văzut venind la pas o căruţă trasă de un cal, cu un singur ţăran pe capră.

– Nu cumva la Surilaca trebe s-ajunjeţi cu glajele?

– Acolo ar trebui, dar nu pot pe-un drum ca ăsta, m-ar deşela…

– Dar io acolo mărg… V-aş duce…

– Dar unde-ai fost de te duci la ceasul acesta acasă?

– Dusu-i-am lu’ frati-mi cinci saci de grâu, că să meargă la moară. N-are făină…

– Şi zici că mă duci?

– Da’ cu dragă inimă, că şi la mine trebe puse două glaje. Puneţi lădoiul în dric şi staţi pe loitră să-l ţâneţ şi tare curând ajungem.

Era un noroc cum nici să gândească n-ar fi îndrăznit. Şi când te gândeşti că putea să fi trecut cu un sfert de ceas mai devreme sau mai târziu, dar nu, să nu spună nimeni că lumea merge la întâmplare, că nu există providenţă, e acolo şi-n lucrurile mărunte în care nici n-ai zice că-i necesar să vegheze.

Ţăranul a coborât din căruţă ca să-l ajute să-şi pună lada în dric, a ţinut-o până Matei s-a urcat şi s-a aşeztat pe loitră, după care s-a urcat pe şăzător, a luată hăţurile şi, întors pe jumătate spre Matei, l-a întrebat:

– Na, poci să mâi, staţi bine?

– Da, mulţam, se poate, să fie-n ceasul bun.

– Na, să ne-ajute Domnul să ne ducem…

Au povestit pe drum cum se obişnuieşte, unul l-a întrebat pe celălalt de treburile şi gândurile lui, de greutăţi şi baiuri, despre mersul lucrurilor şi sănătate. Calul mergea liniştit, fornăia din când în când, iar pe unde urcuşul era puţin mai pieptos, alunecau puţin şi potcoavele lui, ţăranul nu-l îndemna decât cu câte un ţâţ din care Matei nu înţelegea nimic, dar animalul ştia ce are de făcut, iar când ajungea sus, lua de la sine o pauză de răsuflare, îşi lăsa capul în faţă, şi-l clătina uşor într-o parte şi alta şi respira răsunător, stăpânul îl lăsa să-şi liniştească inima, ştia deja după ritmul respiraţiei când se puteau duce mai departe, atunci îi zicea numai: „na, hai”, şi el pornea ascultător. Într-un ceas au ajuns la Surilaca, satul acesta locuit de două neamuri amestecate, de multă vreme stând la un loc, nimeni nu mai ştia precis din care parte se trage, dar nici nu-şi făcea nimeni o problemă din asta, pe oameni nu trebuie să-i deosebeşti după limbă, că o limbă se învaţă, ci după inimă şi gând, fiecare alegea singur de ce neam să fie, ce limbă să vorbească, dar nimeni nu-şi obliga fratele să fie de acelaşi fel cu el.

Matei Dorpa a bătut toate satele din jurul orăşelului său, le cunoştea foarte bine, cunoştea multă lume şi multe obiceiuri, dar niciunde oamenii nu ajunseseră la acest mod de vieţuire împreună ca la Surilaca. Ce l-a surprins prima oară când a ajuns aici, şi de-atunci nu se poate abţine să nu se minuneze de fiecare dată de acest obicei al sătencelor, erau florile din ferestre. Toate casele aveau muşcate, într-o fereastră muşcate albe, în cealaltă muşcate roşii, niciodată amestecate. Nu mai văzuse nicăieri muşcate albe ca acolo, cu trei rânduri de petale imaculate şi multe pistile cu vârfuri purpurii în mijlocul florilor, cu inflorescenţe mari, bogate, ca nişte căline, la care li se mai zice prin alte părţi şi bulgări-de-nea. Privindu-le, aveai sentimentul că stau înfăşurate într-un bulb de energie nezărită, dar care, pe nu ştiai ce cale, ajungea la simţurile tale şi te contaria într-un fel plăcut, ca o furişată privire de fată. Te făceau să mai întorci o dată privirea, de parcă la prima vedere ţi-ar fi scăpat ceva. Iar cele roşii aminteau de purpura cea mai curată.

Ajuns atât de repede în sat, Dorpa s-a dus mai întâi la omul care l-a adus şi i-a pus cele două ochiuri de geam pe cheltuiala lui, drept mulţumire pentru felul nesperat în care i-a fost de ajutor, după care s-a dus, rând pe rând, la cei ale căror măsuri de geamuri le-a luat data trecută, pe o vreme ca asta i-a găsit pe toţi acasă, nimeni nu avea ce face la câmp, doar în vreo două locuri lipseau câte unul, doi din familie, plecaţi la pădure după ciuperci, se spunea că prin pădurile de acolo se găseau multe urechiuşe, ciupercile-vulpii, aşa le spuneau, dar şi ciuperci de păşune, aşa de multe uneori de ziceai că a nins, dar asta numai după ploile calde, acum sigur nu ieşiseră, pe un asemenea frig de vară se zgribuleau şi sporii în pământ.

A terminat mult mai repede decât se aştepta. Adevărul e că se zorea singur, ca să nu-l prindă întunericul pe drumul alunecos. Nici n-a avut prea mult de ajustat, doar la o fereastră ceva mai strâmtă decât a măsurat a trebuit să taie din marginea lungă vreo trei centimetri. De la o casă la alta, lada se golea şi devenea tot mai uşoară, încât spre sfârşit părea că nici n-o mai simte în spinare. Fâşia îngustă de-acum şi câteva mai late şi mai scurte, de mai demult, clincheteau când îşi sălta lada pe umeri, ca să se aşeze mai bine chinghile în şaua claviculei, i se părea că leagă ritmurile unui cântecel de copil, nu-şi amintea cuvintele, ştia doar că era vorba despre un pod stricat, despre ape care iau pietrele, dar tonul, în ciuda stricăciunilor despre care vorbea, era vesel, săltăreţ. Devenise şi el vesel înlăuntrul său, pentru cum se sfârşea o zi ce pornise cu semne rele, era peste orice ar fi gândit de dimineaţă.

Când a ajuns la ultima casă şi nu-i mai rămăsese în ladă decât foaia de sticlă de rezervă, pentru orice eventualitate, şi cele câteva fâşii care i-au adus în minte cântecelul, era bine dispus şi înclinat spre glume, cu chef de vorbă numai de dragul de a nu tăcea, de a nu-l lăsa pe gospodar să zacă pe gândurile lui. După ce a montat geamul, şi-a pus diamantul în buzunarul interior al sacoului şi şi-a fixat bucăţile de sticlă rămase, a acceptat cana de vin oferită de gospodar şi au mai sporovăit despre unele şi altele, ca să nu lase vinul însingurat şi nevorbit, cum cere obiceiul. După ce vinul şi-a eliberat căldura în pântec şi a început să coboare spre picioare, i-a mulţumit omului pentru bunătate, şi-a luat lada în spate şi a pornit spre casă, încet, călcând cu grijă, spre marginea drumului, unde noroiul părea mai puţin alunecos. Chiar şi aşa, mersul era nesigur, fiecare pas se putea solda cu o alunecare, era mai rău ca mersul pe gheaţă. După ce a lăsat satul în urmă, a ieşit de pe drum şi mergea prin iarba udă, pasul era mult mai sigur, dar după un timp apa a pătruns stofa pantalonilor şi o simţea pe fluierele picioarelor ca pe nişte bucăţi de sticlă cu flori de gheaţă. Recele de la început se transforma după fiecare pas într-o înţepătură. Dar ce era şi mai rău, apa se prelinse încet şi în pantofi şi frigul din glezne îl sleia de putere. Abia dacă făcuse un sfert din drum şi deja simţea că ar trebui să se oprească undeva, să se aşeze, dar unde să găseşti un loc uscat, aşa că s-a oprit din mers ca să-şi tragă puţin sufletul, aplecat uşor înainte, ca lada să se sprijine pe spate şi să-şi odihnească umerii, dar n-a putut sta prea mult, pentru că a început să tremure de frig, tot era mai bine să nu se oprească, să se ducă înainte, să se încălzească, dar a ieşit pe drum, chiar dacă noroiul se lipea de şoşoni şi-i îngreuna pasul, tot era mai bine decât să simtă apa rece prelingându-se pe glezne şi pătrunzând în pantofi. Mergea fără să slăbească pasul şi după un timp a simţit că se încălzeşte în tot corpul, numai picioarele nu dădeau semne că ar fi în stare să învingă frigul. Îndârjit, pas cu pas scădea distanţa ce o mai avea de parcurs. După un timp, călca mecanic, mintea s-a golit de orice preocupare şi a lăsat totul în seama instinctului de orientare, care îl duce pe fiecare animal spre culcuşul lui. În starea aceasta simţea chiar un fel de confort lăuntric, o dulce renunţare la efortul de a-şi controla teama, de a ţese complicatele scenarii care ocolesc situaţiile periculoase. Omul este fericit când nu trebuie să se gândească la lucrurile care îl înspăimântă.

S-a abandonat atât de deplin acestei stări, încât presimţea existenţa unui prag de fericire chiar în preajma fiinţei sale. Sunt momentele acelea când omul îşi este sieşi drog. Când luciditatea se rupe de realitatea de afară. În momentele acelea omul dinlăuntru nu-şi face griji pentru omul de afară. Acelea sunt clipele când viul intră în picoteală. Au fost de-ajuns câteva momente, căci în clipa când şi-a dat seama că un fir de apă curge peste drum n-a mai avut vreme să-şi oprească pasul şi, ca să nu calce în mijlocul harnicei scrugeri dintr-un şanţ în altul, s-a întins mai mult decât trebuia, şoşonul a alunecat pe pământul moale şi s-a dezechilibrat, tras într-o parte şi de lada din spinare. S-a răsucit dureros şi a încercat să se ţină în picioare, dar a înţeles instantaneu că nu va reuşi, de aceea a încercat cu un efort disperat să sară peste şanţul plin de apă, ca să cadă în iarba de pe marginea drumului. A căzut pe spate pe malul umed şi a alunecat pe iarba deasă. În clipa când lada s-a izbit de pământ, a simţit o înfiorare pe gât, de parcă un fir rece de iarbă ar fi pătruns sub guler. N-a auzit nici un clinchet. N-a simţit nici o durere. S-a săltat violent, încercând să se ridice în picioare. Atunci abia durerea a devenit năprasnică. Degetele s-au înroşit de sânge şi au apucat pumnalul de sticlă înfipt adânc în beregată. N-a mai avut timp nici să-l smulgă. Doar zvârcolirea inconştientă şi-a mai lăsat urmele pe iarbă. Lumina a început să scadă. Dacă ar fi fost senin, soarele ar fi fost la scăpătat. Dar stratul gros de nori te făcea să crezi că-i aproape seară. Pe segmentul ocupat de el, sfârşitul lumii s-a împlinit fără trâmbiţe şi fără amânare. Destinul nu întârzie niciodată şi nu ajunge nici prea devreme, poate folosi o căruţă ca să ajungă unde trebuie, poate umbla pe jos sau poate zbura ca un gând de arhanghel ori poate aştepta o viaţă de om la vreo răscruce. Destinul este numele a ceea ce nu se amână, nu se schimbă, nu se negociază. Putem să-i spunem şi neprevăzut, putem să-i spunem şi întâmplare, ceasul rău sau fatalitate, providenţă ori îndurare. Matei Dorpa nu s-a gândit nici o clipă că în ziua aceea va produce el însuşi în univers o schimbare. Nu contează cât de mică sau mare; nimeni nu ştie ce efect poate provoca întretăierea vieţii cu o moarte.

Când l-au găsit ţăranii care se întorceau de la târg, sângele nu mai curgea, se închegase într-o cascadă maronie, trupul se răcea. Au întors căruţa şi s-au dus înapoi la oraş, ca să anunţe poliţia. Dricul l-a ridicat încă din seara aceea. Sticla spartă din lada de lemn, pusă alături de cadavrul înţepenit, scârţâia, zăngănea, clinchetea, o ureche fină ar fi putut compune din sunetele înalte un cuvânt cu un inconfundabil înţeles: „glaaaajeeee”! Dar groparii nu auzeau nimic.

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2020, pp. 138-140]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.