Cristina Timar – Noua Atlantidă

Robert Lazu Kmita e un nume binecunoscut și apreciat în câteva cercuri selecte, spre care l-au dus cele trei dimensiuni existențiale, credința/teologia, filosofia  și imaginația, precum și încercarea de a o sluji pe prima prin intermediul celorlalte două.  Este unul din membrii marcanți ai Societății Tolkien din România iar pasiunea sa pentru universul romanelor fantasy ale scriitorului și reputatului profesor britanic s-a materializat și prin trei studii care-i sunt dedicate:  Lumea lui Tolkien, Editura Hartmann PH, 2004 (ediția a doua revăzută și adăugită: Editura Galaxia Gutenberg, 2012), J.R.R. Tolkien: Credință și Imaginație, Editura Hartmann, 2005, în colaborare cu Virgil Nemoianu și Enciclopedia lumii lui J. R. R. Tolkien, Editura Galaxia Gutenberg, 2007, al cărei co-autor este, alături de Mihaela Cernăuți-Gorodețchi și Györfi-Deák György. Vom adăuga neapărat și filosofia, cu precădere cea platoniciană, domeniu în care Robert Lazu e un veritabil erudit, și obținem profilul destul de singular al unui intelectual pe cât de profund și inovator în câmpul preocupărilor sale, pe atât de modest și ascuns ochiului public. Și totuși, romanul său de debut, Insula fără anotimpuri, apărut abia în 2019, fragmente din el fiind publicate în revista Vatra, este un roman platonician, ce îmbracă aparențele unuia de aventuri, á la Jules Verne, poate surprinzător având în vedere admirația pentru Tolkien și romanul fantasy.  Doar în fundal îl ghicim pe Tolkien, ca viziune și atitudine filosofică, prin care omului modern atât de alienat i se oferă șansa redescoperirii sinelui autentic, sigur, doar trecând, asemenei eroilor basmelor dintotdeauna, prin nenumărate încercări soldate cu morți și reînvieri simbolice și cu asumarea pericolelor care însoțesc călătoriile inițiatice.

Un basm modern e, fără îndoială,  Insula fără anotimpuri, în care fantasticul nu e atât al eroilor și întâmplărilor, cât al dialecticii sacru-profan, aspect ce amintește, indubitabil,  de proza fantastică a lui Eliade.  Tocmai acest camuflaj pofan e înlăturat cu o precizie chirurgicală în roman, ca o crustă de impurități pe care un restaurator o îndepărtează de pe suprafața unei opere de artă, redându-i frumusețea originară. Doar că în cazul de față, opera e chiar omul occidental alienat al lumii contemporane, iar operațiunea de restaurare înseamnă o refacere a legăturii cu moștenirea filosofică a iluștrilor predecesori, cu fărâma de divinitate ce se ascunde în om, miza fiind  regăsirea temeiului invizibil al omului și lumii, ignorat și disprețuit în măreața lume hipertehnologizată a secolului XXI. Intriga romanului ni se arată, fără ocolișuri, a fi una tare, iar Horia-Roman Patapievici, postfațatorul volumului, o surprinde cu acuratețe: ”El ne propune, printr-un roman de aventuri de anticipație retro-proiectivă, testarea unei ipoteze filosofice tari: e vorba de așa-numita doctrină platonică nescrisă (…), legată de Școala de studii platonice de la Tubingen și de nume precum Hans Joachim Kramer ori Giovnni Reale (pe care Lazu le-a frecventat intens).”

Roman cu teză, Insula fără anotimpuri scapă de eticheta de roamn tezist prin talentul narativ al scriitorului, care creează un univers epic extrem de convingător și palpitant, descripțiile și informațiile de natură teologică, filosofică, istorică fiind inserate firesc în narațiune, fără riscul de a-i conferi prețiozitate.  Scris în cheia unei proze subiectiv-confesive, ca un jurnal de călătorie, romanul debutează cu surprinderea crizei de identitate a eroului, un intelectual rasat, aflat nel mezzo del camino, IT-ist mediocru la o firmă londoneză, ce duce o existență inautentică, trădându-și vocația și ilustra moștenire intelectuală paternă. Dar cineva își propune să-l salveze, de fapt să-i salveze, în cheie psihanalitică, anima, reîntregindu-i ființa, amputată chiar de facultatea ei intuitivă.

Catalizatorul acestei formidabile metamorfoze interioare a tânărului Alexander Jacob Wills, nepotul profesorului Paolo Paltini, este Lordul Gilbert Newman, la rândul său ultimul moștenitor al unei ilustre familii nobile engleze, pasionat de istoria Atlantidei, întocmai ca bunicul patern al lui Alexander. Excentricul lord cumpărase o insulă în Oceanul Atlantic, își mutase biblioteca în cabana luxoasă construită acolo și continuase cercetările despre Atlantida, încredințându-le profesorului și prietenului Paolo Paltini, care asta și face până la moartea sa, nereușind însă să dezlege tot secretul fascinantei insule. Din lectura jurnalului bunicului său, Alex află că acesta s-a împotmolit într-un pasaj din Critias-ul lui Platon, din care lipsea partea finală.  Prin urmare, nepotul, la rândul său expert în studii clasice, pare cea mai potrivită opțiune. Acceptând provocarea Lordului Newman, el pornește într-o formidabilă aventură de (auto)cunoaștere, redescoperind bucuria genuină a vecinătății marilor spirite ale umanității, pe măsură ce descoperă tainele misterioasei insule unde își va duce temporar existența, într-o recluziune aproape totală. Toate aventurile de pe insulă, veritabilă imago mundi, descoperirea labirintului, citirea constelației Orion, călătoria spre centrul vulcanului,  culminând cu furtuna teribilă care-l surprinde tocmai pe o insulă satelit, într-o epavă a unui vapor naufragiat de vreo 300 de ani, cu tot cu rămășițele pământești ale căpitanului la bord, par a fi manifestări și personificări ale  tumultului său interior și, totodată, ale anevoiosului catharsis, fără de care orice înaintare în planul conștiinței e de neconceput. Ascensiunea sa spirituală cunoaște o finalitate extatică în momentul descoperirii și transcrierii din greacă a părții lipsă a dialogului Critias, ”întreaga cuvântare a lui Zeus și tot ceea ce urmează”, lecturată în prezența lordului Newman: ”După secole de uitare, continuarea și încheierea dialogului Critias se făceau, din nou, auzite, spre a depăna sfârșitul Atlantidei.”(p.237)

Roman al unei aventuri exemplare și al unei conștiințe iscoditoare, adânc impregnate de texte sacre, care se actualizează în prezentul narațiunii, completându-se și creionând modelul unor existențe ciclice ale umanității, o confirmare a mitului eternei reîntoarceri în punctul critic de extincție din pricina unui hybris fundamental, Insula fără anotimpuri se propune ca un nou avertisment adresat vremurilor prezente, citite prin prisma celor precedente. Textele sacre nu mint, lumea noastră e o nouă Atlantidă iar Robert Lazu o spune convingător, prin alter-ego-ul său, nu ca un profet veterotestamentar, ci ca un erudit și rafinat al lector al textelor esențiale, deghizate într-o ficțiune de o mare densitate a simultaneităților.

___________

*Robert Lazu Kmita, Insula fără anotimpuri, Editura Galaxia Gutenberg,  2019, p.275.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 27-8]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.