Publicat în 2019, la editura Junimea, volumul cel mai recent al lui Traian Ștef, Omeneasca și ticăloasa prostie, lansează o serie de discuții pe marginea unei vaste teme de studiu. Fără a fi tendențios, Traian Ștef schițează simplu, dar lucid, scenarii de prostie autohtonă, care vor rămâne încă mult timp de acum înainte adevăruri general valabile ale societății românești. Lectura acestei cărți nici nu se putea potrivi mai bine vremurilor pe care le trăim, cu perioade de emoții puternice, trăiri generatoare ale unor valuri de inepții: de la dispariția hârtiei igienice de pe rafturile magazinelor, la atacuri rasiste, de la fuga omului de rând din carantină la autoizolarea politicienilor la vilele lor, de la un polițist mincinos, care contaminează zeci de alți oameni, la așa-numita schimbare la față a diasporei, din populație civilizatoare în populație anarhică. Și altele, care se mulează perfect acestei cărți de eseuri moral-politice construite în jurul conceptului de prostie.

Structural, volumul reprezintă o grupare de texte publicate în revista Familia și Vatra, care împreună creează o imagine tragi-comică a scenariilor de viață românească, unde ,,a fi mereu la marginea legii, a te preocupa în primul rând cum să treci de lege, cum să șmecherești e morala comună în țara noastră. Mai rău este că și legile sunt croite astfel încât să îți arate ele însele aceste ieșiri, să te împingă spre ele”. Tematica abordată se întinde pe un teritoriu inepuizabil, ale cărui granițe încă nu se cunosc, dar care este fondat pe scheme relativ previzibile, simptomatice. De departe, textul cel mai amplu al cărții este cel cu care debutează tratatul de față, Poveste cu pendul, text despre o politică tulbure, cu oameni neinstruiți care nu doar că atacă și comentează dur colaborările lui Traian Ștef cu scriitorii maghiari de top, dar duc în paralel la destituirea lui de la conducerea Bibliotecii Județene din Oradea. Este el însuși victimă a prostiei și fuduliei administrative, pe care o îmbracă într-o altă poveste despre un pendul dat la reparație unui anumit domn Ceac, care-l amână ani buni de zile cu serviciul solicitat.

De la exemplul personal, celelalte texte schimbă traiectoria abordării acestui subiect și așază discuția în raport cu Prostia omenească a lui Ion Creangă. Omul cu oborocul, omul cu țăpoiul, rotarul care își face carul în casă, omul care vrea să-și urce vaca pe acoperiș, toți aceștia demonstrează spectralitatea prostiei în cel mai natural mod posibil, fiecare având o explicație pentru acțiunile sale, pe care o debitează cu fermitate. Din categoria netoților, aceștia sunt cei mai vizibili, mai naturali, dar, aparent, și cei mai puțin dăunători. Eroarea acestor personaje este ,,vindecabilă”, poate fi îndreptată, căci călătorul cu care întră în contact le produce așa-numitul ,,declic al conștientizării”. Ordinea lor este dată peste cap, mecanica lucrurilor se schimbă, dar este acceptată în contextul în care rezultatele nu întârzie să apară. În fond, prostia este profund confortabilă, însă personajele lui Creangă acceptă ieșirea din această zonă, ceea ce ca atitudine diferă fundamental raportat la contextele socio-politice contemporane, spre care Traian Ștef se îndreaptă cu subtilitate.

Povestirile lui Creangă sunt, așadar, o perpetuă combustie pentru cartea de față. Scriitorul revine la personajele amintite mai sus în varii contexte, de care se folosește pentru a-și îndrepta discursul spre chestiuni ceva mai actuale, mai concrete, tratate cu o atitudine mult mai acidă. Traian Ștef pendulează subtil între poveste și realitate, pune sub lupă structurile sociale cele mai diverse, care generează situații devastatoare pe termen lung. Mai precis, când prostia trece în plan politic, produce catastrofe colective, căci apar o serie de personaje caracteristice unor autorități corupte precum omul redundant, cu vocabular minimal, reificat, oportunistul perfect, băiatul-bun-la-toate, (cel pe care nu-l recomandă nimic, dar știe din toate câte ceva, poate fi șef oriunde) sau băiatul-de-legătură (cel care deschide porțile oportuniștilor, care știe ce e de făcut). Această ierarhie permite exemple concrete din sfera politicii românești, unde ,,impostura a devenit definitorie pentru funcțiile publice”.

Cu toate că în aparență primele texte par relativ facile, cu observații generale pe marginea unor personaje din literatură, Traian Ștef realizează în cele din urmă un melanj între paremiologie și lingvistică (pornind de la seria sinonimică și derivările cuvântului prost, așa cum sunt consemnate de Rodica Zafiu). Însă paremiologia, oricât de amplă, nu atinge limitele umanului, iar atunci autorul apelează la perspectiva psihologului Daniel David (la care revine în câteva rânduri) despre analiza termenului din punct de vedere etimologic, de la varianta englezească stupidy, spre latinescul stupere, stupefiere. Oricât de serioase resursele, ironia e arma cea mai la îndemână de atac –  ,,această stare de stupefacție ne este transmisă și de doamna prim-ministru”, spune Traian Ștef.

Tot de la un exercițiu lingvistic anunțat de titlul ,,Statul și stătutul” pornește și discursul despre reala funcție a statului, care are cultura lui, birocrația: ,,ea stă la birou. Pe ea n-o poate nimeni clinti. Ea stă cel mai bine. Ea e statorul și în jurul ei ne învârtim până ni se consumă periuțele de atâta completat la formulare.” Pe scurt, prostia stupefiază, nu încetează să ne uimească. Definirea, clasificarea și exemplificarea ei ar fi un exercițiu nesfârșit, la început amuzant (prin ridicolul situației), dar ulterior frustrat (prin efectele distrugătoare ale acestor situații). Fluctuații de ton și stări se resimt și în situația de față când autorul trece de la poveștile cu tâlc la cele care-și pierd orice noimă.

Omeneasca și ticăloasa prostie este un volum de actualitate, cu observații lucide asupra fenomenului, dar mai ales asupra oamenilor nerozi, fără identitate sau cunoștințe, care duc mai departe această veritabilă odisee a prostiei autohtone.

____________

*Traian Ștef, Omeneasca și ticăloasa prostie, Ed. Junimea, Iași, 2019, 202 p.

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 26-7]