La ce bun, științele culturii? – o dezbatere –

În toamna lui 2019 am ținut două conferințe la Facultatea de Litere din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj. Prima dintre acestea (What World Are We Entering? Reflecții despre fantasmagoriile timpului nostru) încerca să reanalizeze ideea de Universitate în contextul contemporan, remarcând deja că discuțiile despre criza Universității sunt atât de vechi încât au creat practic propriul lor gen academic. E un gen care își are probabil modelul în cartea-cheie a lui Thorstein Veblen din 1918 (The Higher Learning in America), care diagnostica deja o gravă comercializare a cunoașterii și cerea ca țelul universităților să rămână “scholarly and scientific enquiry”. Alte cîteva volume de referință (The Idea of Humanities publicată de R.S. Crane în 1935 sau, mai recent, The University in Ruins – Bill Reading, 1995,  Not for Profit. Why Democracy Needs the Humanities – Martha Nussbaum, 2007, Speaking of Universities – Stefan Collini, 2017) merită pomenite ca voci esențiale în dimensiunea dublă a deplângerii crizei educației (și, în interiorul acesteia, a umanioarelor) și a solicitării unei reacții. A doua conferință (The Right to University. Reflecții despre relația dintre Universitate și comun) își propunea să imagineze, în prelungirea interpelărilor deschise de această tradiție de analiză, o înțelegere a Universității legată de conceptul de comun.

Ceea ce este important aici este că, în cadrul discuțiilor deschise de aceste conferințe, s-a născut ideea unor dezbateri mai specifice (nu doar la nivel de idei, principii și valori) care să facă posibile intervenții și acte colective în raport cu logica în care umanioarele sunt așezate în orizontul contemporan (administrativ, financiar, pragmatic). O asemenea voce colectivă a fost ținta dezbaterii redate mai jos, desfășurată în 11 decembrie 2019 la Facultatea de Litere din Cluj. Prin bunăvoința revistei Vatra, publicarea dezbaterii are acum ca obiectiv lărgirea acestui dialog în speranța creării în viitorul apropiat a unei platforme a umanioarelor care să aibă un cuvânt de spus la toate nivelurile de decizie în care soarta educației – și în felul acesta a lumii de mâine – este discutată și decisă.

Participanții la dezbaterea pe care am moderat-o au fost, în ordinea intervențiilor: prof. univ. dr. Daniel David, (prorector UBB, Facultatea de Psihologie), prof. univ. dr. Doru Pop (Facultatea de Teatru și Film), prof. univ. dr. Alexander Baumgarten (Director al Departamentului de Filosofie Premodernă şi Românească, Facultatea de Istorie și Filosofie), prof. univ. dr. Ioana Bican (prodecan, Facultatea de Litere), prof.univ. dr. Ovidiu Ghitta (decan, Facultatea de Istorie și Filosofie), lect. univ. dr. Elena Păcurar (Director al Departamentului de Limbi Străine Specializate, Facultatea de Litere), prof.univ. dr. Corin Braga (decan al Facultății de Litere), conf. univ. dr. Levente Szabó (prodecan, Facultatea de Litere), conf. univ. dr. Călin Teutișan (Director al Departamentului de Literatură Română și Teoria Literaturii) și conf. univ. dr. Rareș Moldovan (Director al Departamentului de Limbă și Literatură Engleză).

Horea Poenar

***

Problema majoră este cum putem readuce componenta umanistă în toate celelalte domenii

Horea Poenar: Ne aflăm aici cu două obiective. Mai întîi, actul de a defini, a decupa specificul umanioarelor în parcelarea mai largă efectuată în sistemul contemporan. De aceea, invitații mei reflectă într-o anumită măsură decupajele actuale ale cunoașterii în forma lor instituțională. Cealaltă finalitate este de a deschide o serie de discuții și dialoguri, în diferite forme, în interiorul sferei publice. Permiteți-mi să încep prin a acorda microfonul lui Daniel David. În acest lanț care leagă vocile noastre (vocile multiple ale celor care ne desfășurăm viața, până la urmă, și pasiunea în interiorul umanioarelor) cu vârful piramidei care reprezintă politicile de la nivelul Guvernului și Parlamentului și mai departe viziunea Uniunii Europene, suntem, probabil, pe cale de a trece de la o reformă de tip Bologna la una de tip Sorbona, impusă din nou de sus în jos. Fiind, în sensul acesta și prin poziția de prorector al Universității, undeva mai sus decât noi în acest lanț de care vorbesc, o să îl rog pe Daniel David să ne vorbească puțin despre chestiunea arzătoare a științelor culturii, a umanioarelor, în orizontul administrativ și politic instituțional în care funcționează lumea de azi, dar de asemenea în ceea ce se poate prevedea despre lumea de mâine.

Daniel David: În primul rând, vă mulțumesc pentru invitație. Deși Horea a făcut o introducere frumoasă, cred că eu am ajuns să vorbesc primul deoarece ceilalți nu au vrut de fapt să înceapă. Mă bucur că avem această întâlnire. Adevărul este că ideea acestei întâlniri a venit cu multe luni în urmă, când eram cu Doru Pop la o cafea în fața Universității, discutând despre rolul științelor umaniste în Universitate, iar el a zis: „Ce bine ar fi să gândim o platformă umanistă în Universitate.” Între timp, idei similare au apărut în zone diferite, spre exemplu în conferințele lui Horea. Așadar, mă bucur că această întâlnire –  sau prima întâlnire dintr-o serie – are loc la Facultatea de Litere unde este, totuși, nucleul central al științelor umaniste în Universitatea Babeș-Bolyai. Eu am să spun câteva idei, care sper să genereze după aceea discuții sau să fie legate de alte idei pe care o să le aibă colegii mei; deci nu îmi propun să am neapărat un discurs legat de la cap la coadă. Vorbesc, mai întâi, din perspectiva celui care vine, după cum spunea Horea, cu un picior din zona științelor umaniste. Specializarea mea este psihologia clinică și psihoterapia. Psihologia clinică este din zona științelor vieții, iar psihoterapia are legătură puternică cu științele umaniste; așadar, simt și eu schimbările majore care au loc în ultimii ani în zona umanistă, poate chiar în ultimul deceniu. Doi, sigur, vin cu experiența Prorectorului care se ocupă de o Universitate care are de la Arte, Științe Teologice și Științe Umaniste, la Știintele Naturii și Sociale, până la Inginerie și Tehnologie. Aș porni analiza științelor culturii/științelor umaniste de la  misiunea Universității, iar o Universitate modernă astăzi are 3 misiuni: educație (predare/învățare), activitate de cercetare si activitate de relație cu societatea. În ceea ce privește componenta de educație, toți știm că, de-a lungul timpului, mai ales în Perioada Medievală și în Perioada Renașterii, științele umaniste aveau un rol propedeutic, dincolo de rolul lor fundamental, ca domeniu în sine; așadar, aveau un rol propedeutic extrem de important, ca să te pregătească, să-ți dea instrumentele, dacă vreți, de bază pentru a putea, după aceea, să te ocupi serios și de alte domenii ale cunoașterii. Acest rol s-a schimbat în secolul XIX, odată cu Revoluția Humboldtiană, când științele umaniste au devenit domeniu în sine, fără a mai avea rol propedeutic pentru celelalte domenii. Dar o lovitură extraordinară, din punctul meu de vedere, pentru știintele umaniste a venit odată cu reforma Bologna,  fiindcă atunci când am trecut de la 5 ani la 3 ani la nivel de licență și la ce credeți că au renunțat toate specializările? Evident, la ceva ce nu ținea de specializarea lor. Țin minte, eu am făcut cinci ani Psihologia și am avut: un an de Filosofie, un an de Logică, am avut Istoria domeniului, adică erau foarte multe elemente care țineau de aceste componente umaniste care, însă, au dispărut (sau și-au redus drastic rolul) din Curriculumul de 3 ani pe care îl avem acum. Aici problema majoră este cum putem readuce, dincolo de a susține disciplinar zonele umaniste, componenta umanistă în toate celelalte domenii fiindcă rolul acesta propedeutic este fundamental în opinia mea. Acum, ce am încercat noi să facem la Universitate, și trec astfel în celălalt rol, de Prorector, a fost să aducem împreună unele elemente ce țin de componentele umaniste într-o manieră transversală (vezi programul STEM+: (Science, Technology, Engineering, Mathematics; + semnifică arte/științele socio-umane). Așa cum am gândit pe cercetare ca Institutul STAR-UBB să aibă o abordare multi-/inter-/trans-disciplinară, poate așa merită gândit ceva similar pe componenta educațională, pentru a reîntoarce, repet, componenta umanistă în pregătirea universitară într-o manieră mult mai clară și mai coordonată (ex. poate într-un Colegiu de Studii Liberale). Apoi, pe componenta de cercetare trebuie să accentuăm definiția largă, și anume cercetare, dezvoltare, inovare, la interfața cu etica și la interfața cu componenta de creativitate. Cercetarea este definită ca un act prin care încercăm să generăm cunoștințe ca să rezolvăm probleme teoretice și practice, numai că uităm că, tot în definiție, uneori nu trebuie să rezolvăm probleme existente, ci, elementul fundamental este uneori că trebuie să inventezi probleme. Științele umaniste au această componentă fundamentală sau această posibilitate de a nu se focaliza doar pe probleme care deja există și care sunt definite, ci de a veni cu probleme noi, de a inventa probleme. Din păcate în aproape toate politicile naționale, acest lucru se pierde, mereu ne uităm spre problemele existente și atunci îngustăm domeniul. Tot în domeniul cercetării avem această problemă în științele umaniste, și anume că trebuie să alergăm cel puțin, pe două căi: clar că trebuie să scriem în limba română pentru a contribui la cultura țării, dar e clar că trebuie să scrii și într-o limbă de circulație pentru a internaționaliza cultura țării. Ei, de foarte multe ori, acest lucru nu este reflectat nici în politicile naționale, nici în sistemele de evaluare și, atunci, aici iarăși, ar fi foarte multe de făcut pentru a reflecta ambele componente care, repet, sunt extrem de importante. În plus, cred că în componenta aceasta, a doua misiune, aspectul vocațional, aspectul legat de creativitate, unde nu contează doar valoarea de adevăr, ci contează, spre exemplu, și valorile estetice, cum se întâmplă în teatru, în film, în anumite segmente din literatură a fost iarăși ignorat. Cu referire la a treia componentă – relația cu societatea –, noi suntem generoși când vorbim despre relația cu societatea, dar accentul cade, și dacă ne uităm în toate politicile naționale, pe relația cu mediul socio-economic care e foarte importantă pentru anumite domenii; numai că noi nu facem și nu transferăm doar lucruri care se exprimă în bani. Tot aici trebuie să ne gândim la transferul cultural și aș merge un pic mai departe, uneori, științele umaniste ar trebui nu doar să se adapteze nevoilor pieței, ele ar trebui să vină să creeze noi valori, ele trebuie să schimbe piața, trebuie să vină cu lucruri la care societatea nici nu s-a gândit. Or, din nou, această componentă este subdezvoltată și nu este încurajată, nu este susținută și nu este finanțată; acesta este un element esențial pentru științele umaniste: nu să te adaptezi direct la ce există pe piață, ci să schimbi piața, să schimbi paradigmele, să vii cu lucruri care pot șoca în primă instanță. De asemenea, poate că și misiunea Universității în relație cu societatea trebuie să fie schimbată, iar asta tot științele umaniste pot să o facă.  Într-o societate educată, nu ajunge doar să transferăm cunoaștere spre societate. Poate că Universitatea trebuie să se deschidă, să aducă societatea în Universitate fiindcă deja într-o lume bine educată în care trăim azi, cunoașterea nu se mai generează doar în universități, ci în diverse segmente sociale. Ce-ar fi să deschidem Universitatea spre aceste segmente și să lucrăm împreună cu ei, ca parteneri în actul generării de cunoaștere? Scurt spus, cam acestea sunt câteva idei fundamentale.

Ar trebui să avem o platformă umanistă care să protejeze aceste domenii de intruziunile care există din diverse alte zone

Aș mai puncta că în Universitate științele naturii sau ale vieții nu au o platformă mai articulată decât științele umaniste, dar au o șansă foarte mare. Șansa mare este că preiau modelul care există deja la nivel european, e filtrat de Minister, și ne trezim cu lucruri de genul: „STEMul trebuie promovat”, „specializarea inteligentă trebuie promovată”, etc. Și atunci, deși nici ai noștri din interior nu au neapărat o platformă mai organizată decât științele umaniste, preiau totuși aceste mecanisme și sunt presați, de sus în jos, să le implementeze. Noi ce am încercat să facem și cu STEMul de exemplu, a fost să-l implementăm în logica europeană, nu a ministerului nostru. Astfel, respectând cultural UBB, științele socio-umane au fost prinse ca element transversal obligatoriu în STEM. Tu poți să inventezi produse, tehnologii noi, dar dacă nu ai o etică umanistă, n-ai, spre exemplu, o constrângere umanistă, s-ar putea să apară probleme majore, s-ar putea ca acele produse să nu pătrundă în societate. Sumarizând, eu așa văd lucrurile, că ar trebui să avem o platformă umanistă nelegată de vreun mandat al unui Prorector sau Rector; o platformă  umanistă pe zece ani-cincisprezece ani, care să fie o voce care să protejeze aceste domenii de intruziunile care există din diverse alte zone. Eu văd că Universitatea e atât de complexă, încât, are motoare diferite, cu reguli diferite și aspecte specifice. Atunci, rolul managementului, inclusiv la nivel de Decanat, la nivel de Rectorat, ar trebui să fie acesta: cum coordonăm între ele aceste motoare încât să tragă în aceeași direcție pentru a duce Universitatea rapid într-o direcție bună, nu să încercăm să generalizăm dintr-un domeniu într-un alt domeniu. Mă opresc aici și vă rog să mă scuzați dacă am întins un pic prezentarea, aștept să intrăm în discuții.

Horea Poenar: Mulțumesc, Daniel David. Ai surprins niște aspecte prin care ai deschis deja orizontul acesta al concretului prin care se pot apăra practic valorile umaniste. Aș profita de faptul că l-ai pomenit pe Doru Pop, care este și autorul unui text pe direcția asta, deja publicat, ca să-l rog să continue această discuție.

Doru Pop: Îi mulțumesc domnului David pentru generozitatea de a mă pomeni, nu cred că numele noastre sunt importante, cred că important este ce se va întâmpla în următorii 10-15 ani cu Universitatea în care noi lucrăm pentru că nu trebuie să ne ascundem după deget, e vorba despre alegeri. În foarte scurt timp, vom alege un nou Rector și e foarte important în ce direcție va merge acest Rectorat și în ce măsură, în Universitatea Babeș-Bolyai, valorile pe care le reprezentăm toți aici vor fi, la rândul lor, reprezentate. Acum, care sunt traseele, care sunt direcțiile, sigur că fiecare își are propriile sale priorități, propriile sale viziuni, dar ce mi se pare foarte important ar fi, într-adevăr, să existe o platformă umanistă care să propună, indiferent  cine va fi la rectorat, lucruri care trebuie făcute, care trebuie făcute în mod practic, în mod foarte concret. În ceea ce mă privește, există câteva lucruri care ne lipsesc, de aceea, trebuie făcute. Sigur că noi suntem pe locul I, în top 1000, suntem primii din România, e extraordinar. Dar, pe de altă parte, trebuie să ne întrebăm dacă suntem în pionieratul academic european și dacă ne uităm, nu suntem în pionieratul academic european. Nu avem întregi domenii de studii acoperite, peste tot în Universitățile Americane, dar și în Universitățile Europene, există studii liberale, așa-numitele studii liberale, eu aș zice studii transdisciplinare, ar trebui să avem o zonă în care studenții de la Filosofie, de la Litere, cum se întâmpla mai demult, de la Istorie, să se întâlnească și să facă aceste studii transdisciplinare, cum există STEMUL pentru studiile din acea direcție, deși ne trebuie foarte clar un astfel de, putem să îi zicem cum vrem, putem să îi zicem institut, colegiu, putem să îi dăm ce nume vrem, dar ne trebuie o structură care să permită, cum spunea Horea foarte bine, un dialog între aceste discipline care s-au atomizat din ce în ce mai mult. Un al doilea palier, cred eu foarte important, este să fim în avangarda studiilor universitare prin deschiderea de direcții de studiu, evident, la început, poate la nivel de masterat, în zone care nu sunt acoperite sau care se fac doar de nișă. Sunt cursuri de studii de gen, de exemplu, dar nu avem departament de gender studies, sunt studii, iarăși, înguste de creative writing, dar nu avem o zonă în care, dacă cineva de la  Psihologie vrea să facă un modul de scriere creativă – și sigur scriere creativă nu înseamnă, neapărat, să ne întoarcem la Aristotel – s-o poată face. Al treilea lucru foarte important, și cu asta mă opresc: cred că ne lipsesc niște instituții fundamentale culturale, de umanioare, o mare Universitate cum este a noastră nu are, spre exemplu, un cinema. Toate universitățile mari din lume au un cinema. Sigur, fiecare profesor își face filmele la clasă, dar nu avem cinema, avem Facultate de Teatru, o frumoasă facultate, plină de specialiști (eu sunt cel mai puțin însemnat de acolo), dar nu avem teatru. Studenții joacă aici, la Litere în curte, și îi vedeți din când în când, nu e posibil ca Universitatea să nu aibă un teatru al ei. Deci nu avem instituții și cred că acestea ar trebui să fie niște priorități. Sigur, rămâne de discutat.

Nu suntem făcuți să transmitem sensuri, suntem făcuți să problematizăm

Horea Poenar: Pentru cei care nu știu, apropo de această formulă instituțională a unei dimensiuni transversale pe disciplinele noastre, există deja în UBB ceea ce se numește Studium Generale. Este un început care probabil va reuși cumva să se impună instituțional, să devină mai puternic. E vorba de întâlniri săptămânale care au loc joia, de la ora 16:00, în „Sala Club”, unde de-a lungul săptămânilor, de la diferite discipline, cineva vine și predă, atât studenților, cât și cadrelor didactice interesate, o introducere în domeniul respectiv. Eu am participat la  câteva dintre aceste întâlniri, din zona fizicii sau a chimiei, și a fost absolut provocator și interesant și cred că este o direcție care trebuie neapărat întărită. Pentru a continua dialogul, am să urmez linia aceasta a provocărilor adresate aici și astfel, pentru că Aristotel a fost pomenit și pentru a vedea dacă e cazul sau nu să ne întoarcem la Aristotel, am să îl rog pe Alexander să ne vorbească.

Alexander Baumgarten: Dragi colegi, vin cu multă timiditate înaintea dumneavoastră și, înainte să i se fi pronunțat numele lui Aristotel, i-am făcut un semn domnului Poenar privind faptul că am ceva de spus deoarece îl auzisem pe Doru spunând că „dacă tot vin alegerile, să discutăm despre științele umaniste”. Eu aș dori să inversez această poziție și să vă propun să o acceptăm ca o convenție de discuție: Ce bine că, din când în când, mai sunt alegeri în Universitate, că măcar avem ocazia să discutăm serios între noi, umaniștii, despre statutul nostru și despre ceea ce avem în comun. Vă spuneam că acesta mi se pare, de fapt, subiectul principal al reuniunii; și să îl lăsam să fie cel principal pentru că, altfel, nu îl vom lămuri. Ori, de aceea, vin cu timiditate în fața dumneavoastră: pentru că nu am de gând și știu că nu e cazul și nu se cuvine să încerc să dau explicații despre ce sunt științele umaniste, căci nu sunt pe poziția explicatorului, dumneavoastră știți la fel de bine ca mine, mai bine decât mine, ce sunt aceste științe umaniste, ce datorie  și ce comunitate avem în interiorul conceptului acesta. Dacă ar fi să contribui cu ceva, foarte onest și prietenește la această discuție, mă gândesc și îmi aduc aminte și invoc un pasaj foarte frumos a lui Hermann Hesse din Jocul cu mărgele de sticlă, o discuție între Jacobus, un părinte benedictin, și eroul principal al acestui roman, Josef Knecht, în care Josef Knecht învață cam ce trebuie să facă științele umaniste, în ultima parte a secolului XX, iar părintele benedictin îi spune: Atenție, recent – recent pentru el înseamnă finalul secolului XIX – începutul celui de-al XX-lea, fără să o spună deschis – științele umaniste și-au arogat speranța de a transmite tuturor celorlalți sensuri. Lucrul acesta a dus la vărsarea a foarte mult sânge, toate războaiele au pornit de aici. Nu suntem făcuți să transmitem sensuri, suntem făcuți să problematizăm, în mintea celor care ne ascultă, tot ceea ce din mintea lor se poate naște, fără ca noi să le impunem acest lucru. E o misiune interesantă, e o misiune care poate să ne explice cumva poziția noastră în Universitate. Părintele Iacobus spune foarte frumos să transmitem puritatea celor mai simple mijloace, ale gamelor, ale studiilor simple, ale modurilor fundamentale și istorice, în interiorul cărora  apare, de fapt, creativitatea și care țin  de științele umaniste. Să aruncăm o privire istorică foarte, foarte scurtă pe ultimii, să zicem, 600 de ani în care științele umaniste au primit un nume și au avut o unitate: unitatea asta a fost foarte alunecoasă, ele s-au născut cumva în interiorul Universității și al peisajului cultural al epocii, într-un context în care erau gândite ca să fie diferite de teologie. Lucrurile s-au schimbat atât de tare încât ele și-au pierdut identitatea, înglobând teologia și reidentificându-se în raport cu celelalte științe pe care le pierdeau și față de care trebuiau să își facă o nouă identitate. Acesta este solul pe care stăm. Dar, în interiorul acestui sol, există ceva care e continuu și care ne definește pe noi: aceasta este comunitatea universitară din interiorul căreia avem într-adevăr ceva de spus ca voce identică, dar cu diferențierile ei. Și ce putem să spunem? Putem să spunem că trăim într-o epocă în care dialogăm cu științele vieții pământului și cu celelalte domenii, să spunem, non-umaniste – deși numai ‚non’ nu sunt ele – și încercăm să ne întrebăm și să răspundem la întrebarea: Ce ne face în continuare să fim autentici? Sau ce ne falsifică în interiorul acestui dialog? E foarte posibil să ne falsifice două extreme ale comportamentului nostru, iar găsirea bunei intermedialități, a bunului termen mediu, între aceste două extreme, ar putea să fie cheia pe care o arunc către dumneavoastră ca subiect de discuție. Și sunt curios cum veți reacționa la ea. Iată cele două extreme: o extremă este aceea a membrului comunității universitare, studenți sau profesori, care gândește despre sine că el este unic, irepetabil, izvor de creație și geniu, (adică: așa cum va spune el lucrurile, de acum înainte nu le va mai spune nimeni) și că el nu poate fi niciodată normat, nu poate fi cuantificat, nu poate fi calculat, nu poate fi interpretat și comunicat celorlalți: aceasta este o extremă. Cealaltă extremă este aceea în care nu scriem, nu publicăm, nu facem nimic din ceea ce normează viața noastră științifică, academică, inovatoare, aceea care transmite o tradiție, decât pentru a ne puncta ceva în CV. Îmi aduc aminte de o expresie foarte drăguță a unei tinere candidate, care întrebată: Ce mai faci?, îmi spune: „Scriu un articol ISI”. Lucru minunat, desigur, dar plasabil în aceasta a doua extremă profund inautentică. Ei bine, cum putem să găsim o intermediaritate între toate acestea? Unde este punctul acela autentic în care putem într-adevăr să dialogăm cu toate științele, dorindu-ne într-adevăr să facem parte dintr-o comunitate universitară și dorindu-ne ca universitatea noastră să fie într-o poziție suficient de vizibilă în lume și, în același timp, știind că noi înșine, cu creația noastră, cu puterea noastră de convingere, cu ceea ce avem de transmis, ne regăsim autentic în ea? Nu știu să răspund la întrebarea asta, habar nu am, vă spun foarte sincer, tatonez, încerc, an de an. Dar poate că un mic, mic răspuns ar putea să fie găsit: cred, nu știu, vă întreb ce credeți voi despre el. Al meu este următorul: autentic este punctul în care eu, ca persoană, mă revărs, sunt supraabundent de plăcere și de bucurie scriind un lucru care, ulterior, se publică eventual și abia apoi îmi mai găsesc câte un timp, accidental, pierdut în agenda mea, în care să îl și notez în CV, (dar care nu este niciodată un scop în sine). Când există acest principiu al supraabundenței, el mă conduce, într-adevăr, la autenticitate. Poate greșesc, poate că nu. O să îmi spuneți dumneavoastră. Știți ce înseamnă pentru mine chestia asta? Că, într-adevăr, nu trebuie să ne întoarcem la Aristotel, ci că nici nu am ajuns până la el. Aceasta pentru că el spune foarte frumos în Analiticile posterioare ceva care în limba latină se spune în felul următor și așa apare în traducere, în latina lui, dumneavoastră veți înțelege: „omnes scientiae communicant”. Ce înseamnă aceasta? Nu ce credem la prima vedere, nu că toate științele comunică, ci înseamnă că ele își împărtășesc ceva comun, dar care e diferit de ele și este ireductibil, care nu se spune niciodată complet, care este inepuizabil și care este indicibil. Asta voiam să spun. Ei, când vom ajunge acolo, poate că vom putea să problematizăm ceva ce are natură autentică pentru că are natură infinită. Așa că, până la Aristotel abia dacă am ajunge.

Sistemul în care funcționăm te obligă să justifici necesitatea umanioarelor ca și cum ea ar mai trebui argumentată

Horea Poenar: În orizontul acesta deschis de problema autenticității și mai ales de problema comunului, care prin structurile actuale pare să fie pierdut sau chiar negat, aș căuta câteva răspunsuri din partea celor care reprezintă sau au reprezentat instituțiile. Care este așadar răspunsul concret la nivelul instituției? Aș începe cu Ioana Bican pe care o rog, atât din postura sa de istoric literar, cât și din postura de prodecan, să se pronunțe.

Ioana Bican: Mulțumesc, Horea, pentru invitație, înțeleg că dacă, până acum, distinșii antevorbitori au putut vorbi liberi, eu am temă. Ghinion, nu o să țin cont de ea. Pentru partea de reflecție despre autenticitatea personală, vă rog să vă referiți la teoretizările lui Alex Baumgarten de dinainte, sunt complet de acord cu el. Însă, privind zilele trecute tema discuției, pe afiș, mi-am dat seama că …iar ne întrebăm la ce bun științele umaniste? M-am umplut de amărăciune să văd că întrebarea revine. Amărăciune, nu pentru că sunt alegeri, ci pentru că eu am prins întrebarea asta în vremuri de care nu mai vreau să îmi aduc aminte, it’s like it’s happening again. Eu am venit în administrație foarte târziu, în 2008, datorită insistențelor manipulatoare ale prietenului meu de-o viață, Corin Braga. Asta înseamnă că, din 1990, când am intrat ca asistent prin concurs, până în 2008, când eu abia ce devenisem, prin concurs, profesor, la Litere, eu am făcut o carieră de loner. Referitor la această necesitate de a argumenta interesul Umanioarelor pentru universitățile contemporane, mă gândesc că ar fi interesant să vă spun cum, nicio clipă, în acești 18 ani de „loner” universitar, care a beneficiat de burse de cercetare în străinătate, care publica (inclusiv în străinătate) studii pe teme de literatură română, niciodată nu am avut vreo dificultate în a conecta cercetările mele, interdisciplinar (așa se spunea atunci), transdisciplinar (se spune azi), la domenii precum istoria matematicii, istoria cosmologiei, pentru că urmăream subiecte de teorie a formelor fixe în literatură (nu predau azi despre asta pentru că după reforma Bologna, nu au mai încăput în planurile de studiu). M-am conectat ușor cu cercetători de la  istorie, antropologie, istorie a mentalităților (am o serie de cercetări, începute tot atunci, despre mituri culturale și mituri politice în modernitatea românească). Primele publicații din această arie le-am făcut în mediul francez fără nicio problemă. Nu trebuia să justific nimănui că umanioarele „mele” sunt importante pentru (să zicem) istoria numerelor prime! Când am devenit prodecan, logica întrebării acesteia despre folosul umanioarelor s-a schimbat. Sistemul în care funcționăm te obligă să justifici necesitatea umanioarelor ca și cum ea mai ar trebui argumentată, ceea ce te pune imediat într-o poziție vulnerabilă. Vreau să adaug, pe repede-înainte, că marile universități, acelea cu care am vrea să ne comparăm, nu mai solicită neapărat asemenea justificări, și-au făcut reflecția și și-au trăit reforma la acest capitol; nu o fac, pentru că pot să aloce resurse unei prezențe substanțiale a umanioarelor în interiorul programelor lor. Recurg la un exemplu „non-european”, dar de pe continent: cel al universităților elvețiene, mie cunoscute. Cea mai bună Politehnică din Europa e, se pare, la Zürich. Absolvenții Politehnicii din Zürich trebuie să adune, la nivel de licență, aproximativ 30% din credite pe discipline umaniste, oferite în afara planurilor lor obligatorii de învățământ. Dar asta înseamnă că Universitatea din Zürich poate plăti (și o face foarte bine), catedre de discipline umaniste și artistice, cu mari figuri ale cercetării din domeniu cărora le oferă o platformă confortabilă, de unde să iasă nu doar spre studenții politehniști, ci și spre societate, respectiv o remunerație competitivă. Obligația aceasta, adresată studenților (și pe care mulți dintre studenți o acuză la început), până la urmă, are rezultate excepționale, inclusiv în parcursurile lor postuniversitare. Noi ajungem să trebuiască să justificăm „la ce bun, umanioarele?” pentru că nu suntem autonomi complet, ca universitate; nu știu dacă e bine sau e rău, asta e o altă discuție. Necesitatea argumentării derivă, la noi, din aceea că  bugetul care vine de la minister e „pe sponci” și, în consecință, ca administrator, te întrebi mereu „de unde tai”? Și aici, aș adăuga doar un alt episod de amintiri personale. Eu zic că, în cazul acesta, nu vorbesc în calitate de istoric literar, ci de „obiect al istoriei universitare” (studiați-mă!). Eu am fost, în acestă Facultate, în perioada decanatelor profesorului Ștefan Olteanu și al profesorului Ion Pop, micul soldat (unul dintre ei, eram foarte puțini) trimis să învețe cum „să treacă facultatea pe credite”, adică să aplice, să calculeze reforma Bologna; am făcut-o fără vreo indemnizație, fără niciun fel de plus.  Acolo unde noi ne-am dus cu ochii plini de stele spre reformă, ne-am dat seama că, foarte repede, reforma Bologna la universitățile de stat din Europa și, în special, din Europa de Sud tăia din ceea ce, cum spunea Daniel David mai-nainte, putea arunca peste bord, adică… disciplinele care nu fac strict parte din programul care îmi va da, la capăt, o diplomă de specialist. E una dintre cele mai dezamăgitoare experiențe ale mele. Însă, acolo unde țări precum Italia, Belgia sau din nou, Elveția, au reflectat asupra limitelor „sistemului Bologna”  și au adus modificări discrete dar esențiale sistemului, la noi în țară, această negociere nu s-a întâmplat. De ce au putut să o facă universitățile din alte țări? Din nou, pentru că au avut resurse. Îmi pare rău că trebuie să sune atât de gospodărește, cei care m-ați auzit prin Consiliile Facultății știți că, la argumentele de pe urmă, aici ajungem, dar cred că mare parte din disconfortul nostru, din nevoia noastră de a ne justifica utilitatea ca reprezentanți ai științelor umaniste vine dintr-un disconfort „mobilat” cu impredictibilități politice, cu tăieri de posturi, cu false adaosuri de ordin bugetar. Și încă, în lumea aceasta, UBB-ul a reușit să fie, în ultimele mandate, o insulă academică foarte bună. Am lucrat în Consiliul Științific al Universității, am văzut programe introduse de Institutul Star, în tot felul de situații, în care umanioarele aveau un statut bun. Într-adevăr. Însă noi nu suntem întru totul stăpânii noștri, ca universitate, de multe ori; Daniel David invoca aici faptul că am preluat STEMUL în forma de la Bruxelles, dar nu întotdeauna ceea ce vine, ceea ce putem prelua, putem prelua direct de la Bruxelles. Iar despre filtrul centralizat al Ministerului…, mă opresc aici.

Cu actualul cadru normativ, nestimulativ pentru construcţii transversale, ajungi mai degrabă să sapi tranşee în jurul tău

Daniel David: Aș ține doar să precizez că am spus oarecum altfel, și anume că nu am preluat STEMul pe linia Bruxelles-ului fiindcă, la nivelul Comisiei Europene, așa cum știți, STEMul are obligatoriu transversal componenta socio-umană. Din păcate noi am filtrat politica STEM la Minister prin mintea adesea prea inginerească a celor care conduc Ministerul și am pierdut astfel zona socio-umană, rămânând numai cu STEMul definit restrictiv, reducându-i astfel potențialul inovativ.

Alexander Baumgarten: Cred că trebuie să vorbim despre lucruri foarte concrete: să ne gândim la acea clasificare celebră a domeniilor SMART în care umaniștii au pierdut din cauza deciziilor selective ale ministerului, din cauza inginerilor de acolo și noi, ca universitate, nu am știut să fim suficient de persuasivi, astfel încât să ne câștigăm poziții cu specific umanist pe acea listă. Bursele postdoctorale pe care le-am câștigat în universitate nu se pot adresa umaniștilor decât prin căi prin care unii reușesc să le obțină mințindu-și propria profesie și inventând teme care să sune bine, dar care nu sunt ale lor, însă, ca domeniu, științele umaniste nu au intrat în această finanțare. E o mare pierdere.

Horea Poenar: Îl invit pe Ovidiu Ghitta să ne vorbească din postura de istoric, dar și din cea de decan.

Ovidiu Ghitta:  Cred că au fost implicaţi ingineri din toată țara în acea poveste cu disciplinele SMART. Reuniți la București, e adevărat. Facem parte, s-ar zice, din categoria care nu prezintă interes pentru ei: și cei de la Filologie, și cei de la Istorie, și cei de la Filosofie. Când am auzit de acel document, credeam că e un text în lucru. Am reacționat prin CNATDCU, prin ARACIS, prin toate canalele, dar nimeni nu ne-a băgat în seamă. Am sperat atunci că va fi, pur și simplu, un elan pasager, o iniţiativă menită să eşueze într-un sertar. Ei bine, nu, a devenit un document generator de efecte. Vedem asta și la admitere, sunt locuri alocate pentru disciplinele SMART, vedem și în competiţiile pentru granturi, finanțarea vine în funcție de aceste categorii. Mă gândeam să încep altfel răspunsul la întrebare, pe un ton optimist. Umanioarele există de foarte, foarte mult timp. Istoria, literatura, filosofia sunt de când lumea. Asta ar trebui să ne facă încrezători. Dacă sunt de când lumea, ar trebui să fie și până la sfârșitul lumii. E drept, între timp, lumea a devenit mai complicată, mai complexă, au apărut și alte specializări, și alte discipline, unele reprezintă mode, și precum modele, vin și trec. Ne-am putea flata, spunând așa: la urma urmei, noi nu ținem de modă, ci de tradiție. Prin urmare, avem și viitor. Aceasta nu înseamnă, desigur, că paradigma rămâne neschimbată. Literatura, istoria, filosofia nu s-au scris şi nu s-au predat mereu la fel. Se vor adapta şi de acum încolo. Important e că interesul pentru aceste discipline nu seacă. Şi atunci merită să ne întrebăm: cum răspunde universitatea dorinţei tinerilor de a studia literatura, limbile moderne, filosofia ori istoria?; cum putem face ca sistemul să nu-i piardă din vedere şi să nu-i dezavantajeze pe cei care aleg atari specializări, dar şi pe cei care le predau? Aș remarca faptul că Universitatea noastră, în ultimii patru ani mai ales, s-a străduit să impună un echilibru prin Consiliul Cercetării între diferitele domenii, să tempereze ambiţiile de supremaţie ale celor care reprezintă științele fundamentale, ambiţii pe care nu le întâlnim doar la nivel central. Noi, cei din ştiințele umaniste, nu am fost trataţi aici ca cetățeni de rangul al doilea. Chiar am avut sentimentul că aparţinem unei comunităţi a egalilor. Marea bătălie pentru evitarea afundării noastre în condiţia de Cenuşăreasă a mediului universitar naţional trebuie dusă cu modul partizan în care se fac evaluările şi se decide distribuirea resurselor acolo sus, la nivelul ministerului, cu şicanele de tot felul introduse pe parcurs, de tipul disciplinelor SMART, ori cu discriminarea creată prin felul în care au fost stabiliţi coeficienţii de finanţare pe cap de student pentru diferitele domenii şi programe de studiu. S-a vorbit aici despre interdisciplinaritate, despre transdisciplinaritate, despre cum am putea dialoga ca „vecini”, nu într-un cadru ca acesta, amical, prietenesc, ci într-unul instituțional, care să permită, într-adevăr, studentului să își conceapă o traiectorie şcolară mai flexibilă şi mai aducătoare de siguranţă din perspectiva întâlnirii cu piaţa muncii. Legea menţionează posibilitatea dublei specializări, dar de la promulgarea legii până în zilele noastre nu s-a întâmplat nimic. Or, dubla specializare le-ar fi de mare folos celor care aleg umanioarele, dacă, în plus, le-ar da şi libertatea de a decide ce combină. Cred că aceasta e o cauză pentru care merită să punem presiune asupra factorilor de decizie. Nu va fi simplu de obţinut schimbarea, ştim. Finanțarea învăţământului superior din România este precară, de aici numeroasele şi gravele probleme ce macină sistemul. Dubla specializare, practicată în toată lumea universitară bună, pare să-i sperie pe cei care chivernisesc la noi, la vârf, această sărăcie, incapabili să vadă avantajele variantei şi să-i croiască un cadru metodologic de aplicare. Subfinanţarea asta cronică, dacă tot am pomenit-o, împinge logica birocratică a strânsului curelei şi a apărării înverşunate a propriului teritoriu până jos, în universităţi, facultăţi şi departamente. Interdisciplinaritatea sună grozav, până în momentul în care vrei să treci la fapte. Când concepi, bunăoară, un program didactic de mai largă respiraţie culturală, ce implică mai multe facultăţi şi presupune intersectarea unor programe, vezi cât de puternic este reflexul fiecărei părţi de a nu ieşi cumva în pagubă, iar dacă se poate, de a face chiar profit. Cu actualul cadru normativ, nestimulativ pentru asemenea construcţii transversale, cu povara aşezată pe umerii noştri de alocaţia bugetară meschină, ajungi mai degrabă să sapi tranşee în jurul tău şi să socoteşti foarte atent ce ai în pungă, până la nivel de bani mărunţi. Există însă şi motive de optimism, după cum spuneam la început.

Doru Pop: Vom face teatru în continuare.

Ovidiu Ghitta: Vom face teatru în continuare, vom spune povești în continuare, vom scrie istorie în continuare. Cum o vom face?, asta rămâne de văzut. Dinspre Universitatea noastră vin, totuşi, semnale încurajatoare.

Proiectele de construcție instituțională trebuie să meargă în direcția colaborării

Horea Poenar: Apropo de tranșee, avem un exemplu de luptă și de diferență înre retorică și realitate: mă refer la politicile lingvistice. Senatul UBB a hotărât, într-o retorică foarte pozitivă, că e foarte bine ca fiecare student de la orice facultate să știe cât mai bine o limbă străină. Când a venit însă pasul următor, al propunerii unor metodologii concrete prin care să îmbunătățim calitatea studenților noștri din acest punct de vedere, s-a produs blocajul. Și pentru că Elena Păcurar este aici și reprezintă un departament-cheie care ar avea rolul principal de a găsi soluția aceasta în direcția unor politici lingvistice în Universitatea noastră, vreau să îi dau cuvântul și să vedem concret ce se putea sau ce se poate face în direcția asta.

Elena Păcurar: Mulțumesc, Horea, pentru această invitație și mărturisesc că două lucruri m-au obsedat de când m-ai invitat aici. Una a fost întrebarea, oare de ce m-o fi invitat Horea Poenar? Și doi la mână, și vă spun de ce m-a obsedat această întrebare, pentru că ea vine într-un context în care ne interogăm asupra rolului nostru în această structură care se numește facultate, de aici pornește totul. Mi-a căzut sub ochi un text semnat de unul dintre colegii noștri care făcea o distincție foarte clară, asta în urmă cu câteva săptămâni, între filologul adevărat, filologul care se ocupă de lucruri înalte, teoretice, abstracte, grele, și filologul, să-i zicem, aplicat. Și atunci, bineînțeles, m-am întrebat: oare eu din care categorie fac parte? Cred că nu din aceea a filologului adevărat și atunci m-am întrebat care ar fi opusul la filologul adevărat, să fie filologul parțial adevărat, neadevărat, impostor, ce e opusul unui filolog, un inginer? Ceea ce mă aduce cu gândul la a doua întrebare și anume afișul acestei discuții, m-a obsedat pentru că mă irită ideea aceasta de segregare care se pune între filologul adevărat și cel mai puțin adevărat, între filolog și istoric, între filolog și biolog, și așa mai departe. Vă spun că mă irită deoarece sunt în această postură incomodă, atât eu, cât și colegii din departamentul meu, de a ne interoga întotdeauna cu privire la partea zidului față de care ne situăm. Pentru că, de partea aceasta a zidului, te întâlnești cu colegul care te întreabă dacă ești filolog adevărat, având în vedere că te ocupi de lucruri foarte practice, de parcă ar fi o vină și, de partea cealaltă a zidului, te întâlnești, să zicem ipotetic, cu colegul nostru Alexander Baumgarten care mă întreabă ce am pregătit azi, sigur că nu-i voi putea răspunde „definiția ideii la Platon” pentru că este treaba lui, este domeniul dumnealui, după care dumnealui îmi spune: „tu trebuie să te rezumi la traduceri”, nici asta nu este adevărat și atunci în pendularea aceasta dincoace și dincolo de zid, am constat următoarele: că zidul acesta este, de fapt, o construcție ireală, că ea există numai în capul nostru și am constat acest lucru printr-un contact direct, prin privilegiul pe care l-am avut în a lucra cu studenții nefilologi, în special, și cu profesorii de specialitate de la facultățile pe care le deservim. Horea a precizat cum mă cheamă, dar nu a precizat și departamentul pe care îl reprezint azi: Limbi Străine Specializate. Noi ne ocupăm cu pregătirea lingvistică a studentului cu precădere nefilolog. Trebuie să vă mai spun – apropo de denumiri, numele sunt foarte importante aici, noi știm asta la Litere – că acest departament s-a numit, în trecut, catedra de nefilologi. Nu am făcut parte din acea parte a istoriei în care m-aș fi numit un nefilolog, dar am întotdeauna în cap imaginea caricaturală a unei găști de tractoriști, de agricultori, cum să nu fim filologi? Bun, între timp, denumirea s-a schimbat, aceleași fantome par să ne bântuie uneori acasă la noi, alteori în relație cu ceilalți, uitând de fiecare dată că facem parte din același organism. Și atunci, ce vreau să spun din aceste întâmplări fericite, din întâlnirile mele cu studenții, din lucrul cu profesorii de specialitate din celelalte facultăți, din celelalte domenii, au reieșit lucruri minunate: am învățat să scriem articole împreună, am învățaț să scriem propuneri de proiecte de cercetare împreună cu colegi de la alte facultăți, din alte domenii, și cred că pasul următor, că aici vine și soluția: cred că și proiectele de construcție instituțională trebuie să meargă în aceeași direcție și anume, în direcția colaborării. Cred că nu mai putem fi izolați, insulari, nu mai suntem singuri, faptul că există o curiozitate față de celelalte domenii ar trebui să ne bucure. Sigur că un departament, cum este pe care azi îl reprezint, nu mai poate funcționa fără cunoștințe de instrumente digitale, fără cunoștințe din științele educației, chiar și fără acele competențe antreprenoriale, noi dezvoltăm ceva mai mult decât traducerea ideii în filosofia lui Platon. Dar această curiozitate, vreau să vă spun, este reciprocă. Am aflat cu stupoare de la colegi cu care scriem proiecte de cercetare pe zone de frontieră că există și ceea ce se numește user experience, sentiment analysis, deci tot felul de preocupări ale informaticienilor de a transmite puterea unui text de a genera o emoție în utilizator, în cititor și așa mai departe. Lucrurile acestea funcționează în ambele sensuri: ce vreau să spun, simplificând, este că noi avem nevoie de ei, ei au nevoie de noi, nu trebuie să fim deprimați. Pe lângă întrebarea pe care i-o arunc înapoi lui Horea Poenar: de ce m-ai chemat azi, Horea Poenar, între filologii veritabili, adevărați? A doua întrebare este o întrebare pe care aș vrea să o adresez oricărei persoane din această sală, în special celor care participă la construcțiile instituționale. Ne place foarte mult să vorbim despre strategii de internaționalizare, de obicei, această discuție se oprește la a cuantifica elemente legate de infrastructură: avem un campus minunat, laboratoare, personal pregătit, studenți dornici. Oare nu putem discuta, cu altă ocazie, pentru că această preocupare pentru internaționalizare va rămâne și în următorii ani, și despre o politică lingvistică sănătoasă și coerentă? Despre o politică lingvistică care să privească dezvoltarea competențelor lingvistice ale studenților noștri, ale studenților internaționali, care să ofere suport, sprijin real și autentic colegilor de specialitate care vor furniza aceste cursuri într-o limbă străină. Sunt foarte multe lucruri care trebuie luate în considerare într-o politică lingvistică ce trebuie, zic eu, regândită.

Horea Poenar: Cum Elena știe, proiectul politicilor lingvistice a fost abandonat până după alegeri. Iată așadar că alegerile revin în vizor. Speranța este că o soluție va exista pentru că, până la urmă, singura soluție posibilă e o soluție instituțională. Referitor la întrebarea pe care mi-ai adresat-o, din păcate, tranșeele sunt și între noi, în interiorul Filologiei și din păcate un coleg de-al nostru a făcut această distincție conceptuală. Probabil trecerea peste aceste tranșee sau dispariția unui asemenea zid care există rămân încă imperative de discutat și de pus în practică în viitorul apropiat. E vorba așadar și de o modificare a mentalității, dar și de soluții instituționale concrete. De aceea l-aș întreba pe Corin Braga, care e la al treilea mandat de decan, care sunt soluțiile?

 

Cultura este ceea ce rămâne după ce am uitat tot ceea ce am învățat

Corin Braga: Pentru discuția aceasta, am pregătit două teme. Prima va fi o temă mai generală, o temă legată de rolul științelor umaniste sau umanioarelor în formarea studenților, în munca noastră de dascăli la Filologie, iar cea de-a doua va propune niște soluții care, desigur, reiau unele dintre lucrurile ce s-au spus aici, le dezvoltă și le amplifică. În ce privește prima temă, referitoare la rolul umanioarelor în formarea studenților, la primul curs cu studenții din anul 1 de la Literatură Comparată, am folosit următoarea comparație, să spunem la modă. Le-am spus că  în momentul în care au venit la universitate, plecând de la liceu și de la felul în care se învăța în liceu, e nevoie să schimbe – și asta urmărim –  „sistemul de operare”. Aceasta înseamnă nu doar trecerea de la orarul de liceu 8-14 la orarul cursurilor din facultate, care par, nu e așa?, aruncate în orar din praștie, ci și o schimbare de atitudine față de învățare, față de modul de a citi și asimila informațiile, față de formele diverse de examen și așa mai departe. Pentru a face față pregătirii universitare, studenții nu trebuie doar să asimileze mai mult decât făceau în liceu, trebuie să schimbe modul de preluare, procesare și stocare a informațiilor, să schimbe așadar OS, Operating System. Pentru a dezvolta această idee, aș vrea să reiau, cu o contribuție proprie, o discuție ce a avut loc la Universitate acum două săptămâni, despre relația dintre informație și formație. Tendința actuală este aceea de a pune accentul pe formație și de a lăsa în umbră cantitatea de cunoștințe. Într-adevăr, după cum bine știm, concepția informațională a dominat Evul Mediu, Renașterea, perioada clasică și iluministă; multă vreme, universitatea a fost un loc în care se înghesuia în capul studentului informație cât mai multă și studentul era verificat cât a reținut. Sigur, este un sistem depășit care are o eficacitate relativă. Impresia mea este, însă, că actualmente, în învățământul preuniversitar, s-a ajuns la extrema cealaltă și anume s-a ajuns la extrema în care se consideră că doar partea formativă funcționează, ca și cum formarea ar putea avea loc în afara informației. Ce înseamnă această parte formativă? A oferi scheme de gândire goale, care să poată fi umplute cu orice tip de conținuturi. Am văzut o asemenea metodă de a preda caracterizarea literară la clasa a VII-a: profesorul le dă elevilor un paragraf cu locuri de completat, în funcție de personaj și de operă. Personajul … (se completeaza cu numele) este … (bărbat, femeie, bătrân, copil), este … (înalt, scund, gras, slab, potrivit), are părul… etc. La fel se întâmplă cu genurile literare, sau alte categorii și noțiuni de teorie. Poate că această procedură este potrivită pentru a-i învăța pe elevi să facă documente oficiale, o cerere, un CV etc. Dar mi se pare complet greșită pentru înțelegerea literaturii și a culturii în general. Se confundă procesul de formare cu predarea unor categorii și forme abstracte, ca și cum ar fi posibil să umpli mintea elevilor cu scheme care apoi nu rămâne decât să fie puse la lucru în orice cazuri particulare. Concepția aceasta îmi aduce aminte de fizica lui Newton, care presupune pre-existența un cadru spațial și temporal, în care poți să introduci, experimental, câte o particulă, câte un obiect, câte o informație. Or, fizica einsteiniană arată că, dimpotrivă, materia creează spațiul-timp, îl deformează, îl îndoaie, îl re-formează. La fel, informația este cea care modelează cadrul mental, neuroștiințele chiar arată că aceste schemata sunt rezultatul repetiției și exersării, nu încep să funcționeze decât în momentul în care există un material ce trebuie prelucrat. Sunt, așadar, că învățămâmtul trebuie să păstreze o componentă informativă, erudită, pentru că doar asimilarea de informații creează forme mentale. Sunt la fel de conștient de faptul că după trei ani, după cinci ani, informațiile acestea s-ar putea foarte bine să fie uitate. Îi mai tachinez pe studenții de la licență care au ajuns la master și îi întreb: Cum se poate să nu știți cutare lucru, doar l-am discutat în anul 1? Dar nu este nici o tragedie. Nu mă aștept, ca în învățământul medieval, ca studentul să rămână un depozitar de informații, pentru asta avem astăzi informația digitală și motoarele de căutare. Chiar dacă informația se uită, ceea ce rămâne este cartografia mentală în care a fost stocată acea informație, deprinderea de a trata astfel de teme ale cunoașterii. Chiar dacă a uitat informația învățată la cursul respectiv, studentul a rămas cu cadrul mental de a se orienta în domeniu, de a localiza tema, de a căuta în bibliogafie, de a o trata. Or, aceste deprinderi nu se formează în gol, pentru a se forma ele au avut nevoie să ruleze o întreagă materie. Îmi place în continuare acea definiție după care Cultura este ceea ce rămâne după ce am uitat tot ceea ce am învățat. Un învățământ pur formativ, care oferă forme goale numai bune de folosit, mi se pare o iluzie, o utopie. La această reformatare a ”hardului” minții prin asimilarea de informații bogate, chiar dacă aceste informații vor fi ulterior uitate, mă refeream când spuneam că, prin cursurile predate, nu urmăresc depozitarea unui stoc de cunoștințe, ci crearea unui sistem de operare capabil să gestioneze oricâte alte cunoștințe noi. Și acum ajung la a doua temă pe care mi-am propus s-o ating. Este foarte important să discutăm despre statutul în general al științelor umaniste, despre ce se poate face, ce este bine, ce ar trebui lucrat, dar cred că toate aceste discuții funcționează ca ceea ce aș numi baza unui iceberg, acele 9 zecimi din iceberg care susțin la suprafață vârful icebergului. Fiindcă avem nevoie și de un vârf al icebergului, sau de un pinten, care să zgârie Titanicul mentalității dominante, să zgârie Titanicul administrației tehnocrate, cu niște propuneri foarte concrete. Din această perspectivă m-am gândit că o viitoare conducere a Universității ar putea să meargă către Minister cu propuneri și cereri concrete, în apărarea științelor umaniste, în care regăsim câteva din lucrurile care s-au spus deja aici. Spre exemplu, domnul Ovidiu Ghitta a vorbit despre proiectul de a reintroduce dubla specializare; nu este vorba de dublul segment pe care îl avem noi la Litere, două limbi constituite ca un Major și un Minor, ci de dubla specializare prin combinarea între două domenii. În trecut am avut asemenea combinații, Geografie cu o limbă străină, Teologie cu o limbă străină sau clasică. Acum câțiva ani discutam cu Alexander Baumgarten posibilitatea de a face şi o combinație între Filosofie și Litere. Desigur, există o rezistență în acest sens, fiindcă Ministerul ar trebui să aloce mai mulți bani pentru o dublă specializare, totuși cred că se poate, în continuare, marșa pe ideea de dublă specializare, ar fi un real câștig mai ales pentru opțiunile de carieră ale studenților. Pe urmă, s-a vorbit despre felul în care s-a preluat în România ideea occidentală de STEM, sau de discipline SMART, adică discipline de vârf, “inteligente”, fa’[ de care noi, științele umaniste, nu am putea fi decât… dumb, “proaste”… Împotriva acestei categorisiri a umanioarelor în rândul unor discipline de a doua categorie, ar putea fi impusă ideea importanței patrimoniilor naționale. Disciplinele tehnice de vârf sunt purtătoare de progres tehnologic, însă în absența dimensiunii spirituale și culturale tehnologiile sunt sterile, câteodată imorale. Desigur, trăim într-o lume pe cale de globalizare, acest proces este evident, însă întrebarea este dacă dorim ca planetaritatea să însemne masificare și uniformizare. Umanioarele sunt un instrument pentru prezervarea diversității bioculturale, a specificului și originalității individuale și de grup. Dacă noi nu acordăm atenție (și finanțare) limbii și literaturii române, dar și maghiare, sau germane, istoriei și geografiei României, cine o va face, francezii, americanii? Trebuie să ne delimităm și afirmăm individualitatea (sau individualitățile) nu în sens retrograd, în sensul de închidere într-un fel de enclavă, ci pentru a putea intra cu o voce proprie într-un dialog general, pentru a aduce un element de noutate în configurația rețelară a unei culturi mondiale. Tot legat de disciplinele SMART din care umanioarele sunt excluse, am făcut la un moment dat un document de întâmpinare (pe care ar trebui, probabil, să îl reluăm), prin care ceream să fie recunoscute drept discipline inteligente și, să zicem, lingvistica generală și teoriile limbajului (pentru limbajele de calculator, pentru programele matematice și logice), sau, și aici sunt de acord cu Elena Păcurar, înseși limbile străine. Tehnocrații sunt fascinați de inovațiile pe care le pot aduce disciplinele inteligente, dar uită că aceste informații trebuie să circule, trebuie traduse, au nevoie de medierea limbilor străine. Fără suportul mediator al limbilor, disciplinele SMART ar rămâne izolate în enclave naționale, și-ar pierde viteza și eficacitatea. Dacă nu avem baza lingvistică, nu ne putem încadra în nimic inteligent, inteligența ideilor este vehiculată de limbaj. M-am mai gândit și la alte propuneri concrete care să însoțească o platformă teoretică a umanioarelor. Spre exemplu, faptul că noi avem, la Litere, dublul segment a două limbi, ar trebui să ne aducă ceea ce se numește un coeficient de cost sporit. Știm că bugetul se distribuie în învățământul universitar în funcție de numărul de studenți, dar există în plus și anumiți coeficienți, și anume coeficienții de limbă și coeficienții de cost, care pot spori alocația pe cap de student. Prin coeficientul de limbă se poate recunoaște, iată, importanța predării de limbi străine. În schimb, coeficientul de cost, pentru limba română, sau pentru Istorie, este 1, în timp ce alte specializări, precum chimia sau fizica (care desigur au nevoie și de aparate, substanțe, reactivi) sau teatrul (unde e nevoie de pregătire individuală) au coeficienți de cost mai mari, care pot crește până la 6 sau 7. În acest context, deoarece la Litere predăm într-un program de licență două limbi și nu una, cred am putea milita pentru un coeficient de 1,5, ceea ce ne-ar mai scoate din problemele financiare. Sau, tot legat de probleme de finanțare, cu domnul Szabo Levente, cu doamna Ioana bican, și cu alți colegi, am propus în mai multe rânduri ca partea de finanțare a cercetării, care este foarte importantă și reprezintă aproape o treime din buget, să cuprindă nu doar articolele publicate în reviste de specialitate (fapt care avantajează doar științele exacte), ci și cărțile și volume (importante în științele umaniste). În fine, ar mai fi încă două – trei asemenea puncte, dar devin prea specifice, așa că dau microfonul înapoi.

Autenticitatea se poate afirma numai printr-o instituționalizare corectă

Horea Poenar: Pintenul acela care trebuie să scufunde Titanicul îndeamnă la o luptă la care ar trebui să ne angajăm. Apropo de tranșee și de ceea ce s-a vorbit aici, aș vrea să îl întreb pe Levente, care e directorul liniei maghiare în Facultatea noastră de Litere într-o Universitate care accentuează mereu în retorica sa ideea de multi și interculturalitate. Suntem colegi, vecini, împărtășim același spațiu teoretic, aceeași definiție a umanioarelor, dar, totuși, există și o distanță.

Levente Szabó: Mulțumesc pentru invitație, m-ai prezentat ca minoritarul de serviciu, țin să te dezamăgesc, nu o să fiu reprezentantul tuturor minoritarilor de serviciu, deoarece cred că, în această situație, problemele sunt comune și tocmai, de aceea, aș rămâne la aceste probleme comune. Întrucât nu prea mai avem timp la dispoziție, aș reveni la ideea minunată a lui Alexander – care mi-a plăcut atât de mult – de a lega științele umaniste de această idee de autenticitate. Pe de altă parte, cred că acest tip de autenticitate se poate afirma numai printr-o instituționalizare corectă, iar în momentul în care această instituționalizare nu e făcută într-un mod coerent, lucrurile par să nu funcționeze și vă spun câteva lucruri foarte concrete prin care vreau să arăt cât de multe lucruri depind de această instituționalizare și de modul, de tipul de instituționalizare pe care îl implicăm. Un prim exemplu provine de la facultatea mea, de la Facultatea de Litere, unde digital humanities prind aripi, văd doctoranzi, colegi care se ocupă de digital humanities și mă bucură acest lucru foarte mult pentru că eu am fost parte a unui proiect pentru crearea celei mai mari baze de date de acest tip din Ungaria care a fost făcută pe un proiect privat în colaborare cu Academia Ungară de Științe și care conține, practic, 25 de milioane de pagini digitizate. Desigur, 25 de milioane de pagini digitizate din reviste de secol XVIII, XIX și XX e o parte infimă din ceea ce reprezintă Google Books, spre exemplu, dar, în comparație cu ceea ce au colegii mei români la dispoziție, e totuși ceva. Colegii mei români au la dispoziție biblioteca digitală a Bucureștiului, au la dispoziție și alte baze de date, dar,  pentru  a ajunge la esența acestei probleme, până în momentul în care acești colegi, aceste cercetări de digital humanities nu primesc o instituționalizare coerentă sau nu sunt instituționalizate în mod gândit și coerent, practic nu vor putea să aibă rezultate la fel de coerente și interesante sau nu pot rivaliza cu ceilalți colegi care provin din Germania sau din Statele Unite. Al doilea exemplu e tot personal: acum ar trebui să fiu la un curs care se intitulează Literatură și Capitalism și la care majoritatea studenților, adică majoritatea cărților care trebuie citite provin din biblioteca mea personală pentru simplu fapt, și revin la ideea lui Corin, că instituționalizarea bibliotecilor din Universitatea din România e făcută printr-o strategie proastă. Pe de o parte, se pare că cele patru biblioteci mari din București, din Iași, din Timișoara și din Cluj sunt arondate Universităților, dar, pe de altă parte, noi ca Universitate sau ca Facultate, nu putem interveni, nu putem aloca bani pentru achiziționarea cărților și cred că acest exemplu este elocvent pentru faptul că aceste blocaje instituționalizate pur și simplu corup ideea de autenticitate. O a treia idee este că instituționalizarea studiilor umaniste depinde foarte mult de modul în care aceste studii sunt organizate. Gândiți-vă că, în acest moment, suntem aici colegi care venim să discutăm și care provenim din patru facultăți diferite. Dacă această discuție ar avea loc la o Universitate din Ungaria, practic toată lumea ar face parte dintr-o singură facultate denumită Facultatea de Litere.

Ioana Bican: Și cu un singur decan?

Levente Szabó: Cu un singur decan și cu un singur prodecan pe cercetare, ceea ce ar schimba lucrurile, nu știu dacă ar fi mai bine sau mai puțin bine, dar, probabil, temele sau problemele ar fi discutate altfel. Majoritatea ne cunoaștem între noi, de exemplu, cu domnii profesori de la Istorie și Filosofie, ne întâlnim din două în două săptămâni la Consiliul Științific, dar majoritatea dintre dumneavoastră nu aveți această șansă, de a avea această discuție din două în două săptămâni. Și cred că faptul că sunteţi așa de mulți veniți pentru a asculta și a participa la această discuție denotă faptul că tocmai necesitatea de a discuta această problemă sau activitatea acestei discuții decurge din faptul că aceste discipline ale noastre sunt prea mult specializate, fărâmițate, iar această discuție nu a avut loc nici între noi care reprezentăm studiile umaniste. Și o ultimă idee, ați vorbit mai mulți dintre dumneavoastră despre modul în care am putea să ne reprezentăm ideile noastre sau problemele noastre în fața Ministerului, cred că avem foarte multe exemple extrem de bune sau extrem de interesante, de best practices. Eu sunt membru de zece ani al celei mai mari asociații de studii umaniste din Statele Unite, Modern Language Association, care face un lobby intens, are foarte mulți membrii, un lobby intens în fiecare an pe lângă președinția americană legat de fonduri, de politica Statelor Unite, legat de politicile lingvistice, cred că ne-ar prinde bine o sindicalizare a studiilor umaniste, dacă pot să folosesc acest termen și mă opresc pentru că deja am vorbit prea mult.

„Maşinăria” filologică rezistă cu dârzenie, făcând față unei cereri extrem de largi

Horea Poenar: Într-o anumită măsură, cum spuneam în debut, prin prezența voastră aici, purtați o identitate care numește un anumit decupaj al cunoașterii. Ideea acestui dialog era să ieșim din aceste identități. Am să mai perfomez jocul acesta puțin, pentru că iată, au rămas să vorbească cei care, la prima vedere, cel puțin – permiteți-mă să fiu avocatul Diavolului din exterior – reprezintă acele bucăți ale domeniului umanist care o duc bine. Pe de o parte, se poate spune și se spune, oricând se va studia româna, aceasta este o disciplină asigurată și nu va avea niciodată probleme, iar engleza domină totul, deci din nou e pe val. Călin Teutișan, ai cuvântul. Cum răspunzi la această chestiune?

Călin Teutișan: Ȋnainte de orice, aş denunța din nou (a câta oară…) presiunea uriaşă a disciplinelor numerice, „tari”, asupra disciplinelor umaniste, „slabe”. Ȋn ultimele decenii mai ales, a devenit extrem de evident un transfer al discursului autoritarist al „succesului” (financiar, deci socio-profesional) dinspre mediile economico-financiare înspre societatea civilă, în sensul ei cel mai larg. Un discurs care discriminează ştiințele „slabe”, cu rezultate directe în ordinea (sub)finanțării lor; un discurs preluat adesea ca atare de către felurite arii sociale şi regurgitat în sensul contestării prestigiului umanist. Nu suntem primii care discută despre asta. Aruncând o privire asupra tematicii şi a felului în care apare ea în discursul cultural al ultimelor decenii, am constatat că, în Occidentul contemporan, tema devine acută undeva pe parcursul anilor ʼ90. Ȋn 1992, de pildă, Terry Eagleton se pronunța deja asupra unor atari problematici. El are câteva intervenții remarcabile în spațiul public, generatoare de comentarii şi de dezbateri, despre criza umanioarelor, precum articolul The Crisis of Contemporary Culture (publicat în „New Left Review”, în 1992), sau The Death of Universities, apărut în „The Guardian”, în 2010, ori conferința The Crisis of the Humanities, susținută la Universitatea din Bergen, în 2018. Discursul lui Eagleton are note mai degrabă resemnat apocaliptice. Mărturisesc că această formă de resemnare defensivă nu-mi place, dar important aici este că poziția lui Eagleton se situează cumva la punctul de origine a două seturi de argumente, politice şi istorice, de unde pleacă mai departe o sumă de discuții. Să numim, bunăoară, o carte a Marthei Nussbaum din 2010, Not for Profit. Why Democracy Needs the Humanities, care aduce un argument politic, discutând despre necesitatea umanioarelor pentru construirea şi configurarea unor personalități individuale profund democratice, obligatorii pentru funcționarea corectă a mecanismelor sociale. Pe de altă parte, argumentul istoric este, la rândul lui, des invocat. El face parte din argumentația clasică asupra necesității umanioarelor, ca discipline ce stau la baza conceptului (clasic şi el) de universitate humboldtiană. Ȋn discursul cultural recent, argumentul istoric apare mai degrabă mixat cu elemente ținând de profitabilitatea instituțiilor academice. Ȋntr-un text din 2017, There Is No Case for the Humanities, publicat în „American Affairs Journal” şi reluat în 2018 într-o formulă mai extinsă, Justin Stover intervine în temă de pe o poziție conservatoare. Autorul invocă inclusiv argumente clasiciste, cu care nu pot fi de acord sub nicio formă, dar câteva enunțuri pot fi, totuşi, reținute. El vorbeşte despre universități actualmente de succes, care au debutat ca academii tehnice, dar care şi-au dezvoltat ulterior nuclee academice umaniste în scopul unei reconstrucții de imagine, întrucât asemenea nuclee umaniste au oferit/ oferă un profil sporit de prestanță acestor universități, devenite astfel mai frecventabile. Aşadar, un argument istoric, căruia i se atașează un argument cvasi-economic, respectiv vandabilitatea imaginii instituționale. Iată un posibil mod de a „vinde” un „produs” şi un câmp disciplinar umanist. Revin acum la ideea, enunțată deja pe parcursul acestei mese rotunde, de platformă umanistă care să cuprindă un set de principii şi de argumente în favoarea unei puternice componente umaniste în spațiul academic contemporan. Cred în ea fără rezerve. Mai cred însă că, pentru a fi convingătoare la nivel instituțional (mai ales al instituțiilor de decizie), ea nu poate rămâne cantonată exclusiv în formulări de tip eseistic, ori în simpla invocare obsesivă a argumentului istoric clasic. Chiar dacă argumentul eseistic este fundamental şi legitim pentru lumea umanistă,  el trebuie însoțit de argumente, iată, din sfera economicului şi a funcționării sistemelor instituționale educaționale, pentru o demonstrație asupra necesității și a normalității prezenței umanioarelor în structurile universitare. Din acest punct de vedere, există o sumă de lucruri pe marginea cărora trebuie să reflectăm. O facem deja mai mulți dintre noi, din perspectiva învățământului universitar filologic. De pildă, ca să numesc doar una dintre marile probleme ale învățământului universitar filologic, pomenită deja de Corin Braga, m-aş referi la subfinanțarea (de fapt, nefinanțarea) dublei specializări, câtă vreme tocmai dubla specializare asigură efectivul mare de studenți înscrişi la programele de studii ale Facultății de Litere şi le oferă acestora o şansă dublă de inserție pe piața forței de muncă, în raport cu formele de monospecializare. Sprijinită pe baza acestei construcții, a dublei specializări, în pofida finanțării austere, „maşinăria” filologică rezistă cu dârzenie, făcând față unei cereri extrem de largi. Fie şi într-o logică neo-liberală, oricât de agresivă, menținerea în parametri optimi ai unui asemenea mecanism funcțional justifică o finanțare adecvată. Sau, din aceeaşi perspectivă, a filosofiei financiare a austerității, să revin asupra unei alte probleme, şi ea enunțată deja aici: coeficientul de finanțare „pe cap de student”. El este foarte diferit pentru cei cărora li se predă într-o limbă străină, față de cei cărora li se predă în română, în favoarea celor dintâi. Sunt perfect de acord cu coeficientul limbilor străine. Dar de unde vine, mă întreb, această formă de discriminare a limbii române? De ce am fi noi, cei care predăm în română, mai puțini filologi decât ceilalți, mai puțin competenți, mai „discutabili” ca performanțe academice, doar pentru că predăm în limba națională? De ce ar fi studenții noştri mai puțin „valoroşi” financiar decât ceilalți, doar pentru că li se predă în limba națională? Nu reuşesc să văd o logică justificativă pentru atari „premise de vinovăție”. Sunt tentat să invoc, spre amuzamentul tuturor celor prezenți, soluția idealist-fantasmatică a celebrului 6% din PIB, precum şi faimoasa sintagmă „voință politică”. Poate de aici ar fi trebuit să începem? Mulțumesc!

Horea Poenar: Mulțumesc, Călin, ai punctat aria foarte largă a problematicii, iată, ea ține nu doar de ceea ce se întâmplă în România, să zicem, sau de decizia la nivel instituțional sau local, iar discuția despre criza umanioarelor este foarte veche. Pe de altă parte, iată, sunt probleme la nivel local, ai vorbit și despre Rareș și despre statutul privilegiat al englezei, e momentul să răspundă la această provocare.

Rareș Moldovan: Revine această întrebare „la ce sunt bune unele sau altele?”, întrebarea lui Hölderlin repetată adesea, la ce sunt buni poeții în vremuri de restriște, în vremuri sărace. E, în bună măsură, o întrebare retorică. Atunci când o re-adresăm, noi, cei de aici de pe scenă sau din sală, sperăm că și alții sunt sau pot fi convinși de faptul că ele, umanioarele, sunt bune până la urmă la ceva și încercăm să ne reconvingem de acest fapt printr-o serie de argumente, de la cele înalt filosofice la cele contabilicești. O strategie de autoconvingere, de auto-legitimare. În timp ce-i ascultam pe antevorbitorii mei, încercam să-mi imaginez cum ar suna aceste discursuri în urechile cuiva din afara bulei umanioarelor, nefamiliarizat cu patimile acesteia. Oare, venind astăzi aici, lucru de altfel improbabil, ar fi convins de faptul că merităm toate lucrurile pe care le dorim? N-am un răspuns clar, noi vorbim într-un jargon pe care îl cunoaștem, cu concepte și idei cu care suntem cu toții mai mult sau mai puțin familiari, și într-o oarecare măsură vindem castraveți grădinarului sau, cum spun englezii „ducem cărbuni la Newcastle”. Ce vreau să spun e că discursul nostru trebuie să încerce să bată dincolo de pereții bulei în care ne situăm. Dincolo de întrebare, suntem niște “conștiințe nefericite”, optimiste dar nefericite pentru că subordonate altor priorități, suntem frustrați de faptul că, deși merităm, nu primim. Și e adevărat, asta este starea de fapt, nu primim; e vorba de chestiunea absolut fundamentală a resurselor,  pe care atât Ioana cât și Levente au punctat-o foarte bine. Ca să vă dau doar un exemplu: este de neimaginat ca o facultate de Litere printre cele mai prestigioase din țară să nu aibă o bibliotecă dotată cum trebuie. Resursă financiară sau materială care va putea fi translată apoi în resursă intelectuală, nu? Să ai un fond de carte, actualizat ultima oară acum 30 de ani, și de atunci sporadic, din donații ale noastre ori ale altora. Nu se poate așa ceva; avem ambiții înalte, dar până când această problemă a lipsei resurselor materiale și intelectuale nu va fi rezolvată, sunt șanse minime să ne ridicăm la înălțimea ambițiilor. Aș reveni în încheiere asupra zâmbetului pe care îl presupunea Horea la început, zâmbetul meu satisfăcut, însă el e de fapt amar pentru că suntem cu toții în aceeași barcă. După cum Corin și colegii mei din Consiliul facultății știu foarte bine, cu toții stăm pe minus și nu o ducem noi, cei de la engleză, mai bine decât alte departamente. Dar acest zâmbet presupus e un simptom al unei alte realități nefericite, al fracturilor dintre noi. De ce ar trebui să zâmbesc satisfăcut că engleza primește mai mult, pe când clasicele, de pildă, abia supraviețuiesc? Nu! E aceeași logică a sustenabilității – urât cuvânt – care a fost introdusă între noi ca un factor de tensiune, de la facultățile între care se iscă disensiuni din cauza resurselor până la departamente. Logica unei comunități academice adevărate, colegiale, trebuie reconstruită; asta ar trebui să fie una dintre priorități. Trebuie să ne uităm și la cei care o duc mai rău decât noi și să îi ajutăm, și aici invoc din nou exemplul studiilor clasice care sunt cenușăreasa studiilor umaniste. O reașezare din temelii a comunității academice trebuie să înceapă și de la lucruri precum acestea.

*Masă rotundă privind Starea umanioarelor în lumea de azi, 11 decembrie 2019, Facultatea de Litere, UBB, Cluj-Napoca

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 135-148]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.