Introducere

Dosar coordonat de

Adela Hîncu, Alex Cistelecan, Christian Ferencz-Flatz, Ștefan Baghiu

În sfera cercetărilor de istoria filozofiei, a ideilor sau a culturii, filozofia din România comunistă rămâne – sau a rămas până foarte de curând – într-un con de umbră. Spre deosebire de alte domenii apropiate – sfera literaturii și criticii literare, sau sociologia, de pildă, care s-au bucurat în ultima vreme de o analiză și recuperare atente – filozofia perioadei comuniste continuă să fie subinvestigată, uitată. Și cu atât mai mult partea ei cea mai consistentă (măcar din punct de vedere cantitativ și instituțional), trunchiul său principal: filozofia marxistă din România comunistă, care e, cel mult și în cel mai bun caz, luată în considerare doar pentru a fi imediat expediată ca o „summa ideologică a regimului totalitar”, „însăilare de propoziții simpliste și naivități vulgarizatoare prezentate drept adevăruri revelate”.

Grupajul de mai jos își propune să ofere o imagine cel puțin mai bogată și informată asupra filozofiei de inspirație marxistă din perioada comunistă, printr-o selecție a câtorva din cele mai interesante și reprezentative texte din acest areal. Chiar dacă o anumită continuitate străbate toate aceste studii și eseuri – cel puțin apartenența lor asumată la marxism – merită, credem, subliniate și diferențele semnificative dintre ele, de factură, de intenție, de context, și evoluția de ansamblu a acestui câmp de-a lungul deceniilor, pe care ele o schițează aici prin simpla lor alăturare. 

Selecția de texte de mai jos este rezultatul unui proiect colectiv de cercetare despre filozofia din România comunistă, pe care coordonatorii l-au desfășurat în ultimii ani (2021-2023), și în cadrul căruia diferite aspecte ale acestei problematici – evoluția materialismului dialectic și istoric¹, articularea marxismului umanist², receptarea curentelor din filozofia occidentală contemporană (existențialism sau structuralism³, teorie critică⁴, feminism⁵, discurs ecologic⁶), turnura spre filozofia științei și cibernetică sau futurologie din anii ʼ70⁷ – au fost discutate în articole și prezentări ce pot oferi contextualizări suplimentare pentru textele reproduse aici.

*

Eseul lui Nicolae Tertulian, „Anti-Heidegger” (Viața romînească, nr. 10/1957) este un text important și reprezentativ atât pentru evoluția autorului său, cât și din perspectiva contextului în care apare. Pe de o parte, el este unul din primele texte în care Tertulian abandonează sfera preocupărilor de cronică și critică literară pentru a se aventura nu doar în domeniul imediat învecinat al teoriei literare și esteticii – cum făcuse deja în câteva studii despre literatura istorică și estetism de la mijlocul anilor ʼ50 –, ci în cel al filozofiei, în care se va desfășura cu precădere de-aici înainte. După debutul în Contemporanul în 1948, urmat apoi de transferul la Viața romînească în 1954, Tertulian publică mai ales cronici de întâmpinare și scurte texte despre literatură, care încearcă să păstreze un balans atent între rigorile realismului socialist și posibilitatea relaxării sau măcar redesenării unora din aceste rigori. Aceste încercări culminează – nu neapărat cu final fericit, am putea spune – în textul de sinteză „Realism și schematism” (din Gazeta literară, februarie 1955), un text prins oarecum în contratimp de evoluția contextului său. Deși pornește cu intenții vădit anti-dogmatice, argumentând împotriva schematismului determinării de clasă și idealizării personajelor din unele texte literare recente, și pentru reabilitarea particularului și a determinărilor interne, ce țin de logica personajului, textul avea să fie intens discutat la prima conferință națională a scriitorilor din 1956 și în presa culturală a vremii și în general condamnat ca dogmatic la rândul său. Apărut la un an de la aceste polemici – și ele parte din dezbaterile care au agitat acel vestit congres al scriitorilor –, textul lui Tertulian despre Heidegger marchează, așadar, un moment de cotitură în traiectoria sa, tot mai departe de scena agitată a vieții literare, înspre apele mai calme ale filozofiei, și în special ale istoriei contemporane a filozofiei occidentale, pe care nu le va mai părăsi de-aici înainte. Pe de altă parte, cum spuneam, textul său este oarecum reprezentativ – dar de o reprezentativitate uncanny – pentru contextul său imediat: la prima vedere, el pare un text tipic pentru campania de mobilizare întru vigilență ideologică, lansată la finele anilor ʼ50 ca reacție la evenimentele de la Budapesta, și care a însemnat, în filozofie, un prim efort susținut de confruntare cu curentele filozofiei occidentale contemporane. La o privire mai atentă, textul e ceva mai mult de-atât: nu doar pentru că se bazează în mod explicit pe Lukács și articolul său despre Heidegger din 1949 („Heidegger redivivus”) – Lukács, un autor la acea vreme oficialmente infrecventabil, care, la apariția textului lui Tertulian, abia ce fusese eliberat de câteva luni din detenția de la Snagov, unde fusese reținut, împreună cu lotul Nagy, pentru participarea sa la evenimentele de la Budapesta; dar și pentru că textul formulează în cele din urmă nu (doar) o condamnare ideologică, ci o critică și un argument filozofic despre fascismul consubstanțial gândirii heideggeriene, teză asupra căreia Tertulian va reveni în repetate rânduri în studiile sale ulterioare dedicate lui Heidegger, mai ales în cele publicate în Franța în ultima sa perioadă, post-2000, teză care, de altfel, departe de a fi doar un produs deviant al mobilizării ideologice staliniste, a fost și este un argument constant în diversele dezbateri pe chestiunea Heidegger care au traversat periodic spațiul occidental și francez mai ales, de-a lungul timpului și în special după apariția recentă a Caietelor negre. 

*

Cei doi ani care despart textul lui Tertulian de cel al lui Tudor Bugnariu continuă să fie marcați de valul de represiune din rândul lumii intelectuale și studențești. În 1958, Bugnariu a fost numit profesor și decan al Facultății de Filozofie a Universității din București, găsind, așa cum avea să descrie mai târziu într-un memoriu despre abuzurile administrativ-politice ale acelei perioade, o facultate „curățită,” din care fuseseră exmatriculați numeroși studenți și înlăturate cadre didactice, culminând cu trimiterea unora dintre ei în judecată și cu o „demascare publică” printre studenți în primăvara anului 1959.⁸ Conform lui Bugnariu, elementul declanșator în acest caz nu a fost atât revoluția din Ungaria – despre care știa, ca fost adjunct al Ministrului Învățământului între 1956-58, că nu avusese ecouri foarte puternice printre studenții din București comparat cu alte centre universitare din țară –, cât rezoluțiile Congresului al XX-lea al P.C.U.S. și discuțiile pe care acestea le inspiraseră printre studenți cu privire la libertatea vieții culturale și conducerea democratică.⁹ Textul lui Tudor Bugnariu din 1959, păstrat în manuscris ca parte din Nachlass-ul său la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” din Cluj Napoca, este adresat studenților (cel mai probabil de la filozofie), însă însemnătatea lui merge dincolo de o simplă invectivă față de generația educată în socialism. Pe de o parte, Bugnariu, fost membru și organizator al opoziției studențești antifasciste din perioada interbelică în Cluj-Napoca și ulterior membru ilegalist al Partidului Comunist Român, reconstituie sursele intelectuale marxiste ale generației sale. Remarcabile pentru momentul respectiv sunt accentul pus pe scrierile lui Marx, Engels și Lenin, cu mențiuni trecătoare la Cursul scurt de istorie al PCUS, până nu cu mult timp înainte una din sursele principale ale predării marxismului în Facultățile de Filozofie;¹⁰ și prezentarea rolului modest al Partidului Comunist în punerea în circulație a literaturii marxiste în prima jumătate a perioadei interbelice. Pe de altă parte, Bugnariu încurajează în mod explicit studenții să studieze operele clasicilor marxismului în locul „declarațiilor de atașament” și al „lozincilor pe care le debitează la seminarii”, anticipând una din sursele importante ale revizionismului marxist al anilor ʼ60. Între 1963-1965, Bugnariu a elaborat, în colaborare cu Traian Herseni, proiectul unui Centru de Sociologie în cadrul Academiei R.P.R.,¹¹ care spre deosebire de perspectiva lui Henri H. Stahl asupra sociologiei marxiste, detaliată în articolul inclus în acest grupaj, urma să fie dedicat „sociologiei concrete”. Deși Bugnariu a publicat sporadic, în textele sale din a doua jumătate a anilor ʼ60 a susținut necesitatea filozofiei marxiste de a se reînnoi dialectic, prin revizuirea propriilor conținuturi, pentru a rămâne o filozofie deschisă, antidogmatică.¹²

*

Născut în 1920, într-o familie de evrei bucureșteni, Henry Wald a absolvit imediat după Al Doilea Război Mondial Facultatea de filozofie a Universității din București, unde a și predat între 1948 și 1962. Ulterior, a lucrat ca cercetător la Institutul de Filozofie și la Institutul de Logică din București, publicând numeroase volume și studii pe teme dintre cele mai diverse: de la logică, la antropologie și filozofia culturii. Și-a păstrat până la moartea sa, în 2002, vederile socialiste, considerându-se un gânditor marxist original, un adept al „Marxism-Waldismului”, cum spunea într-un interviu, în contrast cu Marxism-Leninismul oficial. Fără să fi fost un dizident în sensul unei opoziții explicite la adresa politicii de stat sau a doctrinelor filozofice acceptate, vederile sale în răspăr cu linia oficială, îndeosebi după 1970 în contrast cu turnura națională a regimului comunist, i-au afectat în repetate rânduri cariera. În întinsa sa carieră publicistică, Wald a dedicat fenomenologiei trei texte în decursul anilor 1960: „Fenomenologia – filozofie a burgheziei muribunde” (în Cercetări filozofice 1960/4), reprodus în acest grupaj, „Creație și reflectare. Fenomenologie și empirism logic” (în Revista de filozofie 1967/12) și „Fenomenologia – o filozofie a ascezei” (în Revista de filozofie 1969/7). Scrise de pe pozițiile asumate ale materialismului dialectic, cele trei texte nu se mulțumesc cu o lichidare expeditivă și sumară a acestei forme a „idealismului burghez”, cum o fac multe texte în epocă, ci se angajează, pe de o parte, într-o lectură amănunțită a textelor husserliene, precum și a literaturii secundare, și caută, pe de altă parte, să situeze într-un mod destul de sofisticat fenomenologia într-un peisaj mai larg al filozofiei contemporane, definit de repere precum bergsonismul, existențialismul, pragmatismul și, mai ales, neopozitivismul. Fără îndoială, criticile sale la Husserl sunt relativ convenționale, chiar dacă sunt formulate spumos: „un Buddha fără nirvana, un Platon fără realism, un Descartes fără dualism, un Kant fără lucrul în sine, un Bergson fără alogism”. Relevante sunt, în schimb, două aspecte ale luărilor sale de poziție. Pe de o parte, felul în care, argumentând împotriva lui Husserl, Wald caută întâi de toate să ia pulsul filozofiei franceze a anilor ʼ50, în cuprinsul căreia fenomenologia înregistrează o resurgență, trecând în revistă critic poziții din cele mai diverse tabere: de la cea catolică, până la variantele unei fenomenologii marxizante precum cele practicate de Merleau-Ponty sau Tran Duc-Thao. Pe de altă parte, textele sunt remarcabile și pentru felul în care, spre deosebire de mare parte din literatura din epocă, ele caută într-adevăr, într-un pur spirit marxist, să derive elementele definitorii ale fenomenologiei pornind de la baza sa materială, ca o filozofie a „consumatorului rentier”.

*

Următoarele trei texte din grupaj – semnate de Henri Stahl, Ileana Mărculescu și Ana Katz – fac oarecum parte dintr-o aceeași dezbatere, derulată și ramificată în cursul anilor ʼ60 și începutul anilor ʼ70, vizând raporturile dintre materialismul dialectic și istoric, pe de o parte, științele particulare și filozofia, de cealaltă parte. De-a lungul acestor dezbateri, cele două materialisme, instituite în anii ʼ50 ca filozofie și știință atotcuprinzătoare a naturii și societății, logică, ontologie, teorie și metodă la un loc, își vor vedea domeniul și autoritatea restrângându-se treptat dar sigur, pe măsură ce științele sociale particulare (sociologia, științele economice și politice, „știința conducerii”), dar și filozofia în cele din urmă, își vor câștiga recunoașterea autonomiei perspectivelor și metodelor lor specifice. 

În acest context, articolul lui Henri H. Stahl din 1968, „Sociologie „concretă” și istorie”, din Revista de filozofie, cu respingerea sa a ideii de sociologie concretă și pledoaria pentru un materialism istoric ca sociologie istorică integratoare, în același timp filozofie și știință generală a societății, reprezintă deja o poziție minoritară, într-un câmp dominat de pe-acum de avocații autonomiei relative a sociologiei – fie și doar a celei „concrete”, dacă nu încă și a celei generale – de tutela materialismului istoric. Văduvit de pretenția sa de a fi știință, materialismul istoric devenea astfel „doar filozofie” – ceea ce genera, firește, inevitabil discuții în legătură cu ce ar mai putea însemna acest statut. Textul Ilenei Mărculescu face parte din această bifurcație filozofică a dezbaterii despre materialismul marxist. Dacă, spre deosebire de cei mai mulți dintre autorii incluși în acest dosar, Henri Stahl s-a bucurat de o revizitare atentă după 1989¹³, nu același lucru se poate spune despre Ileana Mărculescu, în privința căreia informațiile biografice sunt mult mai sărace. Înainte de emigrarea sa din anii ʼ70 în Statele Unite, unde se va reprofila ca filozof al religiilor, Mărculescu publică în anii ʼ60 frecvent în Cercetări filozofice, Lupta de clasă sau Revista de filozofie, Viața romînească sau Contemporanul texte despre relația dintre filozofie și științe (cibernetică, genetică, psihologie) precum și despre filozofia occidentală contemporană. Textul său despre „Statutul științific al filozofiei”, apărut în numărul din 26 ianuarie din Contemporanul alături de un alt text important pentru acel context și acea dezbatere – articolul lui Gabriel Liiceanu, „Filozofia, o știință?” – pleda pentru o recalibrare a filozofiei ca domeniu specific și nonștiințific al spiritului, ceea ce rezona cu încercările de revizionism umanist, de redescoperire a filozofiei umaniste, deschise, a tânărului Marx articulate în aceeași perioadă la noi de Alexandru Tănase sau Nicolae Bellu, precum și, la scară mai mare în restul regiunii, de Karel Kosík, Adam Schaff sau grupul Praxis. 

Textul Anei Katz – filozof al științei, lector, la acea vreme, și apoi conferențiar la Institutul Politehnic din București – e în schimb ceva mai greu integrabil într-un curent sau categorie ușor recognoscibile. Fragmentul reprodus aici din volumul ei din 1972, Dialectica în existență, ar putea fi citit și ca o revizitare puțin anacronică a unei problematici situabile în istoria filozofiei undeva în trecerea de la Kant la Hegel – problema existenței și cognoscibilității unei lumi obiective dincolo de sita categorială a cunoașterii omenești; după cum, prin pledoaria sa pentru obiectivitatea și anterioritatea ontologiei, ar putea fi citit și ca un premergător al „realismului speculativ” contemporan, cu critica și depășirea sa a criticismului și transcendentalismului kantian. La fel, textul ar putea fi citit, prin poziția sa, și ca o încercare de revenire întârziată la pozițiile din anii ʼ50, cu „ontologia științifică” în vechiul rol suprem al materialismului dialectic – poziție și tip de texte (rigide și schematice, în spiritul capitolului despre materialismul dialectic din Cursul scurt al istoriei PCUS al lui Stalin) pe care însă fragmentul din Ana Katz le contrazice la fiecare pas prin densitatea sa efervescentă, aproape incontrolabilă, a teoretizării. În acest specific neîncadrabil, textul Anei Katz reflectă, poate, tensiunile ce grevează asupra încercărilor din acea perioadă de elaborare a unei ontologii marxiste – încercările de „ontologie a existenței sociale” ale lui Lukács sunt, în fond, practic contemporane –, așadar de articulare a unei „filozofii prime” a existenței după recunoașterea autonomiei și emancipării științelor și pierderea, implicit, a pretenției de legătură directă, dacă nu chiar privilegiată, a filozofiei cu realitatea socială și naturală în ansamblul ei. 

*

Dacă textul Anei Katz poate fi citit ca o reluare a Diamat-ului marxism-leninismului ortodox din anii ʼ50, dar la un nivel sporit de intensitate și febrilitate a teoretizării, textul din 1972 al lui C.I. Gulian – și în general proiectul său de antropologie filozofică marxistă pe care îl dezvoltă de pe la mijlocul anilor ʼ60 – pare a fi locul în care șarjele sau măcar presiunile revizioniste ale marxismului umanist sunt integrate și neutralizate la centru – din multipoziția de academician, director al departamentului de filozofie al Universității București și al Institutului de filozofie, redactor-șef al revistei Cercetări filozofice – într-un marxism tot mai ecumenic și extins pe laterală, în care acesta este, desigur, și materialism, dar și axiologie, și despre societate, dar și despre individ, și cu determinism și științe, dar și cu sens, valoare și filozofie. Schimbarea de atitudine față de răfuielile cu filozofia „revizionistă” și cu ideologiile occidentale de la finele anilor ʼ50 e marcantă – și Gulian însuși a parcurs toate etapele acestei evoluții, de la marxism-leninismul exclusiv, vigilent la un marxism inclusivist, a cărui principală calitate revendicată e tocmai caracterul compatibil și acomodant cu cele mai contemporane platforme occidentale (structuralismul, teoria sistemelor, cibernetica) sau cu cel mai peren umanism.

* 

Futurologia pătrunde în România la cumpăna anilor ʼ60 cu o mică întârziere față de alte țări din blocul socialist (Polonia, Cehoslovacia în special), dar cu o mai puternică susținere instituțională din partea autorităților. În septembrie 1972, România găzduiește a treia Conferință Mondială de Cercetare a Viitorului, iar în 1974 se înființează „Centrul Internațional de Metodologie a Studiilor asupra Viitorului și Dezvoltării” în cadrul Universității București; însăși revista de sociologie relansată în 1972 – Viitorul social – poartă (în titlu, în tematică) amprenta acelorași preocupări. În cercetările recente dedicate fenomenului¹⁴ se insistă mult pe distincția sau chiar opoziția dintre o futurologie oficială, reprezentată în principal de Mircea Malița și Pavel Apostol, și o futurologie neoficială, neideologizată și dizidentă, practicată în principal de Mihai Botez, o futurologie deschisă, pluralistă, în contrast cu rigiditatea și determinismul celei dintâi. Din această perspectivă, textul lui Pavel Apostol din acest dosar – traducerea unei prelegeri susținute la Simpozionul internațional de la Piatra Neamț din 1971, publicată în engleză ca „Marxism and the Structure of the Future”, Futures 4, no. 3 (1972): 201-10 – e cât se poate de asimptomatic: de pe pozițiile cele mai oficiale ale establishment-ului futurologic comunist, el pledează pentru o futurologie marxistă eminamente deschisă, plurală, probabilistă. Totodată, în răspăr cu pretențiile non-ideologice, tehnocrate ale futurologiei occidentale, Apostol susține aici importanța analizei, criticii și conștientizării ideologice în orice cercetare asupra „viitorilor”. 

Parcursul intelectual al lui Pavel Apostol (1919-1983) către futurologie este și el atipic: absolvent al Facultății de filozofie a Universității din Cluj în 1945, Apostol a obținut doctoratul în 1948 avându-i coordonatori pe Lucian Blaga și Alexandru Roșca. În doar câțiva ani, a devenit profesor și șef de catedră, iar în 1951 decan al Facultății de istorie, însă a fost arestat în 1952 sub acuzația de a fi fost membru a două organizații sioniste în perioada interbelică și de a fi susținut intelectuali burghezi sau cu orientări fasciste la Universitatea din Cluj după 1948. După eliberarea din închisoare în 1955, a lucrat în cercetare în cadrul Institutului de filozofie al Academiei R.P.R. și al Institutului de științe pedagogice, publicând studiul în două volume Probleme de logică dialectică în filozofia lui G. W. F. Hegel (București: Editura Academiei, 1957-1964).¹⁵ În 1968, Tudor Bugnariu a pledat, ca parte a procesului de redresare a exceselor din perioada stalinistă, pentru recunoașterea titlului de doctor al lui Apostol, prezentând disertația sa din 1948, „Problematica omului în lumina materialismului dialectic”, drept o lucrare de antropologie filozofică. Apostol a devenit interesant de futurologie pe filiera ciberneticii și pedagogiei, publicând mai multe volume de futurologie în anii ʼ70.¹⁶

*

Călina Mare (1926-2014) a absolvit Facultatea de Filozofie la Cluj la începutul anilor ʼ50, avându-i ca profesori pe D. D. Roșca și Lucian Blaga și a continuat să predea la aceeași facultate, devenind profesor universitar – una dintre foarte puținele femei în domeniul filozofiei. Mare s-a dedicat problemelor de materialism dialectic, publicând articole despre cauzalitate și lege, legea negării negației, ori determinism în relație cu structuralismul; cât și editând și contribuind la manualele de materialism dialectic pentru studenți.¹⁷ Introducere în ontologia generală, publicată în colecția Sinteze Lyceum a Editurii Albatros în 1980, este comparabilă ca tematică cu volumul Anei Katz, dar adoptă un stil mai accesibil. Călina Mare a contribuit substanțial la dezbaterile de epistemologia științei, cu precădere în domeniul fizicii, publicând volumul Determinismul și fizica modernă (București: Editura Politică, 1966). Printre autoarele care au publicat în Cercetări filozofice (1953-1963) și Revista de filozofie (1964-1989), preocuparea pentru epistemologia științei este evidentă.În afară de Călina Mare, Ileana Mărculescu (biologie, genetică), Clara Dan (matematică, fizică), Elena Bellu (chimie), ori Angela Botez (filozofia științei) au urmărit îndeaproape literatura publicată în domeniu și au contribuit recenzii consistente, articole de sinteză și perspective marxiste asupra evoluției științei. În general, epistemologia a fost prezentată retrospectiv ca un domeniu relativ protejat de obligația de a se angaja ideologic, eludând o analiză atentă a textelor pe filieră materialist dialectică (în sensul cercetărilor clasice ale lui Loren Graham și Helena Sheehan, de exemplu) și a implicațiilor lor în sensul gândirii social-politice.

Textul „Determinismul socio-uman și libertatea” (1977) este caracteristic pentru analizele conceptuale care au urmărit să creeze un cadru mai larg de înțelegere a realităților social-politice ale socialismului „târziu” de la sfârșitul anilor ʼ70, prin prisma unui materialism istoric și dialectic care încorporează, între altele, cibernetica, teoria sistemelor, ori prospectiva. Argumentând înlocuirea raportului necesitate–libertate cu cel de determinism–libertate în literatura marxistă contemporană, Mare propune printre altele o analiză diferențiată a libertății la nivelul grupurilor sociale, o critică a subsumării intereselor individuale celor colective și o pledoarie pentru susținerea creativității social-politice. Aceste direcții teoretice generale sunt traduse în critică socială explicită în concepția Călinei Mare despre condiția femeii în societatea socialistă. Într-un interviu acordat Ecaterinei Oproiu în cadrul rubricii „Condiția femeii” publicată în Contemporanul la începutul anilor ʼ70, Mare comentează limitările societale întâmpinate de femei în domeniul profesional, standardele duble aplicate femeilor și bărbaților cu privire la viața personală și de familie, povara dublă – a muncii productive și reproductive – a femeii și inegalitatea socială și în cadrul cuplului dintre femei și bărbați.¹⁸ Interviul a fost republicat în volumul 3 x 8 plus infinitul. Dialoguri despre condiția femeii, în textul interviului fiind intercalate, în această versiune, fragmente din scrisorile primite pe adresa rubricii „Condiția femeii”, multe dintre ele ilustrând chiar constrângerile societale criticate de Mare, în special perceperea inegalității femeii ca un fapt „natural”, naturalizarea rolul reproductiv al femeii în societate și exaltarea „feminității”.¹⁹

*

„Condiția femeii” a fost dezbătută pe larg și în România începând cu anii ʼ70, în special în jurul Anului Internațional al Femeii din 1975, proclamat de Organizația Națiunilor Unite. Cea mai detaliată analiză, racordată la literatura celui de-al doilea val feminist, la dezbaterile marxiste contemporane din jurul muncii reproductive și la situația femeilor în țările în curs de dezvoltare ale așa-numitului „sud global”, este volumul Condiția femeii. Dimensiune a progresului contemporan de Stana Buzatu (n. 1934). Publicat în 1979 la Editura Politică, volumul este rezultatul tezei de doctorat susținută în același an la Academia „Ștefan Gheorghiu” și de asemenea integrează experiența autoarei în calitate de secretară a Federației Democrate Internaționale a Femeilor la Berlin între 1965–1971. Volumul este singular prin prezentarea și dezbaterea de pe poziții marxiste a unora dintre principalele autoare feministe din anii ʼ50-ʼ70 (Simone de Beauvoir, Shulamith Firestone, Betty Friedan, Benoîte Groult, Gisèle Halimi, Andrée Michel, Évelyne Sullerot, Susan Sontag, etc.), o literatură aproape complet inaccesibilă în limba română (cartea Drama eliberării femeii de Mathilde Niel este singurul volum feminist tradus integral înainte de 1989, de către Ecaterina Oproiu) și aproape complet ignorată ca tematică filozofică în perioada comunistă în România, inclusiv în varianta marxismului feminist. Buzatu propune o perspectivă materialist istorică asupra condiției femeii, situând aservirea femeii în contextul dezvoltării structurilor de clasă și argumentând de pe această poziție atât împotriva explicațiilor biologizante cât și împotriva structuralism-funcționalismului descriptiv. Buzatu oferă și o analiză a situației de triplă discriminare a femeilor din „sudul global”, la intersecția inegalităților dintre femei și bărbați, de clasă și rezultate din exploatarea colonială și neocolonială.²⁰ Una dintre cele mai ingenioase intervenții analitice în problema condiției contemporane a femeii apare nu în capitolul final, în care Buzatu discută cazul românesc – incluzând prezentarea critică a disparităților în nivelul de educație și profesionalizare a femeilor, a poverii duble / triple a femeilor și a subreprezentării lor în poziții de conducere – ci în subcapitolele care discută problematica relației dintre feminism și marxism. Dintre acestea, „Probleme deschise dialogului creator: General și particular în lupta pentru eliberarea femeii” propune extinderea vocabularului marxist local prin incorporarea conceptului de sexism, în mod analog celui de rasism.

*

Textul lui Gáll Ernő (1917-2000) tratează problema națiunii și naționalității (minorităților etnice) ca subiect de reflecție marxistă. Gáll reconstruiește o filieră de gândire clasică marxistă dar în același timp își racordează analiza și la literatura contemporană în probleme rasiale, postcoloniale și ale minorităților naționale. De asemenea, trece în revistă elemente cheie din filonul de reflecție locală – atât românească cât și maghiară – și din practica politică în problema națiunii începând din secolul XVIII. Gáll susține faptul că situația „naționalităților” poate fi rezolvată la nivel intern prin garantarea drepturilor egale, respectarea demnității individuale și colective și protejarea surselor de autodefinire a identității naționale, în special limba. El își va revizui această poziție de-a lungul anilor ʼ80, când problema minorităților naționale se acutizează în România, argumentând în schimb pentru necesitatea unui mecanism transnațional de garantare a drepturilor minorităților (pe linia Acordurilor de la Helsinki).²¹ După cum rememorează în „Bilanț provizoriu”, textul autobiografic care încheie volumul Dimensiunile conviețuirii (1978), parcursul intelectual și politic al lui Gáll este marcat de activitatea în mișcarea antifascistă din Oradea natală, de mediul universitar clujean (având în comun multe dintre sursele intelectuale evocate și de Tudor Bugnariu), de participarea la MADOSZ (Magyar Dolgozók Országos Szövetsége, Uniunea Muncitorilor Maghiari din România) în perioada interbelică și de experiența de supraviețuitor al lagărului de concentrare de la Buchenwald. În „Bilanț provizoriu” Gáll dezvoltă o atitudine autocritică și în același timp realistă a pozițiilor sale intelectuale, în special a intransigenței ideologice din perioada stalinistă (1947-1957), înțelese în contextul lor biografic, politic și de orizont de cunoaștere. Gáll, pentru care autocritica marxistă permanentă reprezintă o sursă a „autonomiei lăuntrice”, rămâne unul dintre puținii intelectualii care au reflectat deschis de pe poziții marxiste asupra propriilor convingeri încă din timpul perioadei comuniste.

*

În prefața colecției de eseuri Crez și istorie a lui Bretter György (1932-1977), tradusă în limba română la editura Kriterion în 1979, N. I. Tertulian îi creionează un profil intelectual remarcabil: apropiat al discipolilor lui György Lukács (așa-numita „Școală de la Budapesta”); dialectician preocupat de problema limbajului, mai ales în ceea ce privește rolul acestuia în menținerea ordinii sociale; interpret abil al lui Fichte și Lukács (inclusiv ca editor și prefațator al colecției de eseuri Tanulmányok I–II, Kriterion, 1973); gânditor anti-dogmatic în probleme de literatură și estetică; și traducător și comentator al lui D. D. Roșca în limba maghiară (A tragikus lét, Kriterion, 1971).²² Bretter a îngrijit și prefațat și traducerea în limba maghiară a colecții de texte de Althusser publicată în limba română, în traducerea Adinei Pavel și a lui Apostol Pavel, ca Citindu-l pe Marx (Editura Politică, 1970): Olvassuk Marxot (Kriterion, 1977). În ciuda interferențelor evidente între preocupările lui Bretter și cele ale filozofilor marxiști români din aceeași perioadă, Bretter a rămas în mare parte necunoscut printre intelectualii români din afara mediului clujean. Jumătate de secol mai târziu, contextul intelectual al filozofiei marxiste de limbă maghiară din România reclamă o cercetare atentă la intersecția afinităților cu filozofia Lukácsiană din Ungaria, a dialogului cu filozofia marxistă locală de limbă română și nu în ultimul rând a dinamicilor generaționale ale intelectualilor maghiari din România. Textul „Ipoteza despre limba dublă a generațiilor”, o analiză ingenioasă a diferențelor dintre generații la nivel lingvistic, cât și prin prisma teoretică a lui Karl Mannheim, poate fi citit și în această cheie: în 1974 Bretter a editat Szövegek és körülmények (Texte și împrejurări), un volum de eseuri ale tinerii generații de teoreticieni maghiari din România (Ágoston Vilmos, Huszár Vilmos, Molnár Gusztáv, Szilágyi N. Sándor și Tamás Gáspár Miklós), parte a așa-numitei „a treia generație Forrás”. Volumul, descris la momentul respectiv ca un „act colectiv de război”²³, a marcat un efort de critică a dogmatismului marxist din diferite perspective, inspirate de scrierile de tinerețe ale lui Marx, refuzând paradigma marxistă în întregime, ori continuând să se raporteze la ea însă doar oportunist sau cu superficialitate.²⁴

Grupajul despre filozofia marxistă din România comunistă se încheie astfel cu acest gest de pasare a ștafetei către generația următoare și către cel care avea să devină unul din cei mai importanți autori marxiști contemporani din Europa de Est, regretatul Tamás Gáspár Miklós, recent dispărut dintre noi.

Acknowledgement:

This work was supported by a grant of the Ministry of Research, Innovation and Digitization, CNCS/CCCDI – UEFISCDI, project number PN-III-P4-IDPCE-2020-0707, within PNCDI III.

_________________

1 Alex Cistelecan, „Materialism dialectic și istoric în comunismul românesc (I)”, Transilvania, nr. 11-12/2021; Alex Cistelecan, „Materialism dialectic și istoric în comunismul românesc (II)”, Transilvania, nr. 6-7/2022.

2 Adela Hîncu, „Social science and Marxist humanism beyond collectivism in Socialist Romania”, History of the Human Sciences 35, nr. 2 (2022): 77-100.

3 Christian Ferencz-Flatz, Alex. Cistelecan, „Encounters: East/West Dialogues on Existence”, Studies in East European Thought (2022); Adela Hîncu, Ștefan Baghiu, „Existentialism, existentialists, and Marxists: From Critique to Integration within the Philosophical Establishment in Socialist Romania”, Studies in East European Thought (2022); precum și întregul grupaj despre receptarea existențialismului în blocul socialist din Studies in East European Thought, octombrie 2022. Vezi, de asemenea, Ștefan Baghiu, „Structuralismul în revistele de filozofie din România comunistă: respingere și acomodare (1954-1967)”, Transilvania, nr. 11-12 (2021): 25-34.

4 Alex Cistelecan, „Humanist Redemption and Afterlife: The Frankfurt School in Communist Romania”, Historical Materialism 30, nr. 2 (2022): 56-90. Vezi și Christian Ferencz-Flatz, „Estetica vieții cotidiene în filozofia RSR”, Transilvania, nr. 11-12 (2021): 1-11.

5 Zsófia Lóránd, Adela Hîncu, Jovana Mihajlović Trbovc, Katarzyna Stańczak-Wiślicz (eds.), Texts and Contexts from the History of Feminism and Women’s Rights: East Central Europe, Second Half of the Twentieth Century, în curs de publicare la Central European University Press.

6 Christian Ferencz-Flatz, Adela Hîncu, „From ecological crisis to ecological revolution: Marxist reflections on the Limits to Growth in Romania”, în pregătire.

7 Ștefan Baghiu, Alex Cistelecan, „Futurology in Communist Romania”, prezentare în cadrul conferinței „Oddities and orthodoxies in the Philosophy of State Socialism”, 10-11 Noiembrie 2022, Cluj.

8 „Analiza retrospectivă a lipsurilor din Facultatea de filosofie, pe linia vieții interne de partid și a activității de ordin administrativ”, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, fond Tudor Bugnariu, nr. 105, f. 3-48.

9 Ibid.

10 Vezi Mircea Flonta, „Student la filozofie, în anii ’50”, în Drumul meu spre filozofie (București: Humanitas, 2016).

11 Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga,” Cluj-Napoca, fond Tudor Bugnariu, nr. 45. Vezi și Ștefan Bosomitu, „Tudor Bugnariu și un proiect eșuat de instituționalizare a sociologiei în România comunistă”, Revista română de sociologie 28, nr. 1-2 (2017): 55-77.

12 T. G. Bugnariu, „Caracterul deschis al filozofiei marxiste”, Ramuri 6, nr. 7 (1969): 5.

13 Vezi mai ales Ștefan Guga, Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl (Cluj-Napoca: Tact, 2015).

14 Ana-Maria Cătănuș, „Official and Unofficial Futures of the Communist System”, în The Struggle for the Long Term in Transnational Science and Politics, ed. Jenny Anderson și Egle Rindzeviciute (Londra: Routledge, 2015).

15 „Necrolog”, Revista de filozofie nr. 3 (1984): 288–289. Motivul „întreruperii” din perioada 1952-1955 nu este menționat în necrolog. Acesta este reconstituit pe baza dosarului de urmărire penală a lui Pavel Apostol (CNSAS, P 013078).

16 Pavel Apostol, Omul anului 2000 (Iași: Junimea, 1972); Pavel Apostol, Calitatea vieții și explorarea viitorului (București: Editura politică, 1975); Pavel Apostol, Viitorul (București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1977).

17 Călina Mare, Prelegeri de materialism dialectic pentru uzul studenților (Cluj-Napoca: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, 1980); Călina Mare, Materialism dialectic (București: Editura Didactică și Pedagogică, 1982).

18 „Prin urmare, curajul…,” Contemporanul nr. 46 (1973): 8. Conversație cu Cornelia Pinnell, 19 mai 2023.

19 „Simultan”, în Ecaterina Oproiu, 3 x 8 plus infinitul. Dialoguri despre condiția femeii (București: Editura Eminescu, 1975), 181–222. 

20 Aceste argumente principale ale lucrării sunt articulate în Stana Buzatu, „Condiția femeii – dimensiune a progresului contemporan. Rezumatul tezei de doctorat,” Academia „Ștefan Gheorghiu”, 1979.

21 Tibori Szabó Zoltán, „Gáll Ernő a 20. századi nemzetiségpolitika szorításában”, Múltunk nr. 4 (2017): 1-10.

22 N. Tertulian, „Prefață,” în Bretter György, Crez și istorie (București: Kriterion, 1979), 5-9.

23 Egyed Péter, Echinox nr. 4-5 (1975), citat de Ernő Gáll, „Nélkülözhetetlen elmélet. Egy nemzedéki jelentkezés fenomenológiájához”, Korunk nr. 12 (1976): 891-897, 892.

24 Corespondență cu Zoltán Bretter, 15 mai 2023.

[Vatra, nr. 5-6/2023, pp. 40-46]