Cînd am ajuns studentă la Filosofie la Cluj¹, în urmă cu douăzeci de ani, în facultate încă se mai auzeau pe la colțuri ecouri ale sentințelor unor profesori în vîrstă care clamau că fetele nu sînt făcute să studieze filosofia. Ci, eventual, Literele. Că, dacă veneau la Filosofie, era ca să aibă șansa să se mărite cu vreun intelectual cu mintea la sisteme suprasensibile și să-i fie alături în această înaltă aventură (deși nu-mi dau seama dacă ăsta era cu adevărat un aranjament marital prea grozav). Filosofia avea gen. Un singur gen, genul masculin.

Dar în studenția mea nimeni de la catedră sau dintre cei care aveau să mai rămînă acolo vreme de ani și decenii nu mai credea asta. Nu era un obstacol cu care noi, studentele din generația mea, poate chiar mai numeroase decît colegii noștri băieți, mai aveam foarte serios de luptat. Ce mai rămînea din prejudecățile tari erau niște rămășițe evident ridicole. La master eram iarăși multe studente. La doctorat de asemenea. Desigur, asta contrasta puternic cu masa corpului profesoral, din care făceau parte doar două profesoare. Și nu era complet fără legătură cu faptul că facultățile, finanțate deja pe cap de student, se băteau să atragă cît mai mulți înscriși. Adică chiar și fete. Dar vremea elitismului trecuse. Iar principiile de recrutare a cadrelor didactice aveau să evolueze și ele într-o direcție mai puțin dezechilibrată.

Însă ierarhiile informale persistau. Ele supraviețuiau în structurile de sociabilitate, în bună măsură masculine, de pildă la întîlnirile de cafenea – o instituție intelectuală vitală, și nu glumesc –, unde fetele gravitau atent în jurul nucleului băiețesc, vorbeau cu voci mici atunci când se discutau lucruri serioase, căutau aprobare, acceptau să se vorbească peste ele și se împărtășeau de la capitalul simbolic al partenerilor sau prietenilor lor. În aceste grupuri, femeilor le lipsea încă autoritatea intelectuală, și poate că asta, ca-ntr-un cerc vicios, era ceea ce le răpea din aplombul pentru speculație care-i făcea să sclipească pe tinerii filosofi. Era bine dacă învățau în primul rînd să-i asculte pe alții și dacă-și dezvoltau niște soft skills ca să facă lucrurile să curgă lin în viața cotidiană a filosofilor, mai ales atunci cînd bărbații din grupuri sau cupluri își cultivau spiritul nepractic și pasiunile de geeks care-i rupeau de toate celelalte sfere ale vieții – dar admirația intelectuală deplină nu era mai niciodată pentru ele. Or, structurile de sociabilitate aveau să fie în bună măsură una din bazele viitoarelor rețele de cercetare și instituționale și ale altor raporturi de putere, noi, informale, flexibile, iar aici femeile aveau într-adevăr să se lovească de niște dificultăți.

Ierarhiile de gen mai persistau inconștient și într-o viziune ierarhică despre genuri intelectuale, despre ce e cu adevărat filosofie și ce nu, în distincțiile între ce e valoros ori cu greutate și ce nu. Tare greu s-a demodat în cultura filosofică în care am început să mă formez în liceu viziunea că lucrurile cele mai importante sînt cele mai abstracte, mai desprinse de lumea lucrurilor pământești. Metafizica și ontologia erau mereu pe primul loc într-un anumit imaginar de tip marele lanț al ființei; după ele urmau logica, matematicile cât mai pure, epistemologia, filosofia limbajului și doar apoi estetica, etica, politica, antropologia filosofică. Literatura, dacă nu trata cu litere de-o șchioapă probleme existențiale – ca la Dostoievki, să zicem –, era iarăși privită ca o plăcere inferioară, feminină. Cu cât era ceva mai neamestecat cu materia concretă, cu atât era mai filosofic și deci mai respectabil, dar și mai dificil de accesat, deci cu potențiale consecințe de gen.

Genul (ca tip de scriitură, dar și ca obiect al scriiturii – genre) și genul (masculin/feminin – gender) erau în strînsă legătură.

*

Fără să știm, eram moștenitorii întârziați² ai unei tradiții vechi de peste 200 de ani – destul de puțin, de fapt, la scara venerabilei istorii a filosofiei –, prin care filosofia își autodefinise și delimitase specificul în opoziție cu anumite practici, discipline, principii și instrumente cognitive de care voise la un moment dat să se distingă. Cândva între jumătatea secolului XVIII și jumătatea secolului XIX, datorită unor transformări profunde petrecute în societățile politice vest-europene și în instituțiile intelectuale (și pe fundalul unui proces de secularizare a societăților, prin care religia a fost delimitată și restrânsă pentru prima oară la anumite sfere și anumite tipuri de probleme intelectuale, culturale, politice), filosofia s-a instituționalizat ca practică universitară. Fenomenul se petrecea mai ales în Germania și Franța, de care intelectualitatea și creatorii de instituții universitare din România aveau să fie profund influențați. Am să vorbesc puțin despre el, de vreme ce o istorie mai amplă a practicilor filosofice românești ale ultimului secol și jumătate încă așteaptă, din cîte știu, să fie gîndită, cercetată, scrisă și asamblată.

La începutul secolului XIX deci, într-o epocă a formării disciplinelor prin separarea reciprocă a unor domenii care până atunci funcționau într-o osmoză și care acum trebuiau să-și găsească problematici și instrumente metodologice specifice, diferite de ale celorlalte, filosofia a devenit și ea un câmp de studii delimitat de alte câmpuri de studii (un domeniu care voia deci să se distingă de literatură, psihologie, de nou-createle științe sociale – într-un peisaj academic nou în care prind carne marile idei care vor orienta de acum practicile științifice: obiectivitatea, autonomia rațiunii, reflexivitatea critică³). Specializarea înlocuiește idealul polimatiei, modelul enciclopedist holist al Luminilor se destramă și pe ruinele lui se ridică în schimb trei culturi universitare moderne: cea a științelor naturii, cea a nou apărutelor științe sociale, cea a artelor și literelor. Dar filosofia a devenit și un câmp care voia să se delimiteze de profundele legături lumești cu care fusese asociată în special în timpul Luminilor, cînd les philosophes păreau, în propriii ochi sau măcar în ochii suspicioși și ostili ai adversarilor, să aibă o misiune istorică de transformare a lumii. Înainte de secolul XIX, filosofia se practica în universități, dar pe lîngă asta și în mănăstiri, curți nobiliare, saloane, scrisori, pamflete și broșuri, la fel de mult ca în tratate, reviste științifice și rețele de corespondență științifică și depindea mult de funcțiile ei sociale și politice; după instituționalizarea ei, filosofia a devenit ceva legitim în universitate, ca practică academică și școlară dominată de mari profesori (întîmplător mulți cu barbă, cum avea să revină moda de la jumătatea secolului XIX; neîntîmplător cu toții bărbați). Instituirea academică a filosofiei a contribuit deci în mod serios la reconfigurarea semnificației filosofiei⁴.

Transformările externe sunt deci dublate și de transformări interne: pentru a supraviețui acestui proces de disciplinarizare care transferă o parte din problemele ei către noile cîmpuri științifice, ea e obligată să se teritorializeze (în logică, filosofie a spiritului, filosofie analitică etc.), ori să se redefinească ca instrument transdisciplinar (hermeneutică, etică, epistemologie, filosofie a științelor, filosofie a dreptului ș.a.m.d.).⁵ E prinsă mereu în tensiunea dintre specializarea care o face legitimă și discursul general care îi justifică specificul ireductibil și pretinsa superioritate față de alte discipline.

Important e aici că filosofia își construiește pentru asta un canon de texte, de teorii și de autori. Istoria filosofiei poate fi scrisă doar de filosofi, e o meta-filosofie, o reflexivitate de ordinul doi despre manifestarea în timp a unei rațiuni eterne. Rațiune eternă, dar totodată istorică; universală, dar specifică spiritului Occidentului, descris de acum ca diferit de alte societăți și culturi, care ar fi infuzate de misticism, insuficient de epurate de religie sau cu o capacitate imperfectă de-a abstractiza. Filosofia își scrie o istorie și o geografie (care e o geografie civilizațională profund politică și ierarhică), dar cu ocazia instituționalizării sale își asumă mai apăsat ca oricând și un gen.

Așa cum a arătat Eileen O’Neill într-un studiu extrem de elocvent⁶, începînd cu secolul XIX, filosofia și-a scris și ordonat canonul, setul de Mari Texte și Mari Autori, ștergând practic din el autoarele. O’Neill se întreabă cum de, în ciuda prezenței atîtor nume de autoare și filosoafe în textele, compendiile, istoriile, doxografiile filosofice de pînă atunci – și ea face o listă extinsă de nume de filosoafe prezente în documentele istorice perfect accesibile istoricilor de secol XIX – , de ce, în ciuda respectabilității lor printre confrați, a titlurilor academice pe care le obținuseră unele din ele (diplome de filosofie sau chiar doctorate), au dispărut ele la un moment dat cu totul din istorii?

Pe de-o parte, responsabilă e tocmai această retrasare a granițelor între ce e și ce nu e filosofic. Aici, diverse genuri de scriitură în care se manifestaseră numeroase autoare în epoca clasică – scrieri de teologie sau mistică, de pildă, ori de pedagogie filosofică – ajung pur și simplu în afara hărții, iar autoarele cad victime colaterale acestei redesenări. Pe de altă parte însă, anumite practici intelectuale din epoca de dinaintea Revoluției franceze au ajuns să fie privite de-a dreptul ca fiind mult prea captive feminizării – evident nedorite – a spiritului: în Germania, de pildă, Iluminismul va trece tot mai mult drept o epocă a neseriozității, a saloanelor dominate de femei și de spiritul lor frivol. Și stilurile capătă un gen: a scrie poetic, sau cu o retorică elegantă și controlată, devine un gest asociat cu feminitatea, cu ornamentația. Și ambele sînt incompatibile cu cunoașterea riguroasă.

Anxietatea privitoare la rolul femeilor în modelarea culturii capătă accente puternice atunci cînd cultura atinge domeniul sacru al teoriei sau filosofiei, Sfînta Sfîntelor muncii intelectuale. De aceea, chiar și atunci cînd numele de femei răzbat în istorii, scrie O’Neill, ideile lor rămîn totuși la rubrica „etcetera”, adică nu aflăm nimic despre conținutul lor⁷.

La toate se adaugă uitarea, prejudecata că autoarele trebuie să fi fost ajutate la scris de niște bărbați și, desigur, anonimatul sub care au scris atîtea și atîtea autoare și pe care prea puțini istorici au fost motivați să-l deconspire.

Prin urmare, filosofia își va scrie istoria din perspectiva a ceea ce consideră ea că e filosofie – așa cum o știa deja prea bine Hegel. Felul în care își concepe și curatoriază istoria e profund relevant pentru modul ei de-a vedea și descrie lumea. Și e relevant și pentru atribuirea capacităților cognitive femeilor și, respectiv, bărbaților.

                                                            *

În urmă cu cîțiva ani, mai puteai încă citi în presa culturală românească texte în care profesori de filosofie explicau că, dată fiind istoria evolutivă de tip „bărbații vînează mamutul, femeile se vopsesc pe față ca să le placă bărbaților”, prin chiar natura lor, femeile nu se descurcă prea grozav la capitolul abstractizare – adică la filosofie ori la matematică. Și, evident, nici bărbații la învîrtit cratițe ori schimbat scutece. Însă discursurile care invocau o preistorie fictivă a speciei pentru a reprezenta ca pe o fatalitate (simultan natură și istorie de foarte lungă durată) ceea ce e, în realitate, o inegalitate ocupațională construită și reprodusă în societate s-au demodat repede în ultimii ani și la noi. Pentru ca asta să se întîmple – fiindcă nimic nou nu se întîmplă de la sine –, au trebuit să se petreacă sau accelereze o serie de procese: întîi, meritocrația academică a contribuit la restabilirea parțială a unui echilibru de gen în participarea la munca academică. Manifestată parțial antipatic, într-o logică hiper-capitalistă, ca presiune de-a publica, de-a scrie granturi și aduce punctaje academice, și adîncind decalajele deja existente între capitalul academic al cercetătorilor, ea a avut totuși și beneficii considerabile asupra creșterii participării femeilor la mediul academic, dar și asupra vizibilității și legitimității lor. Rezultatele efective obținute în cercetare, articolele, cărțile la edituri recunoscute internațional, proiectele cîștigate, recunoașterea de către egali (peers) au infirmat tacit, dar implacabil, teoria despre cratiță și mamut. (În anul 2023, din cîte știu singurul mare grant European Research Council cîștigat de un cercetător sau cercetătoare dintr-o instituție din România a fost obținut, în urma unui proces de selecție extrem de competitiv, de filosoafa Mihaela Constantinescu de la Universitatea București. În urmă cu trei ani, o altă cercetătoare în filosofie, Alexandra Băneu, a obținut și ea un grant ERC, sfidînd practic statisticile deprimante privitoare la șansele cercetătorilor români.)

Transformările interne ale logicii producției filosofice pe plan internațional au împins deci pe calea reechilibrării numerice. Specializarea austeră adresată unui public anonim și restrîns ia progresiv locul charismei recunoscute mediatic și filosofului generalist.⁸ Ca și alte domenii de cercetare, într-o epocă în care nișele de cercetare pot însemna o resursă academică veritabilă, cei și cele care pot găsi teritorii încă neexplorate sînt avantajați și avantajate. Internaționalizarea cercetării filosofice a însemnat măcar parțial mutarea liniilor de dependență dinspre releele de autoritate locale înspre niște rețele de cercetători și surse de finanțare internaționale (ceea ce nu e complet valabil în privința angajărilor pe posturi permanente). Iar asta cu atît mai mult cu cît finanțarea cercetării din surse bugetare obișnuite a rămas în România o glumă și e o glumă tot mai bună de la an la an.  

 Internaționalizarea publicării a fost, ce-i drept, precedată de o epocă în care, în România post-socialistă, s-au internaționalizat și adus parțial la zi și bibliografiile și resursele de studii, în special de către profesori care și-au făcut sau completat studiile în universități străine, iar asta a însemnat și normalizarea prezenței autoarelor în bibliografii, dar a mai însemnat și că studenți români au putut fi coordonați în studiile lor de către niște filosoafe din universități străine (coordonarea de doctorate fiind de altfel o formă supremă a reproducerii academice, atît ca prestigiu, cît și ca bibliografii, tematici, stil de lucru ș.a.m.d.) Pe scurt, de data asta, turnura academizantă a filosofiei a funcționat în favoarea prezenței și vizibilității femeilor și autoarelor.

În al doilea rînd, practicile efective ale cercetării și scrisului au condus și la niște deplasări la nivel de imaginar despre ce anume e filosofie și cum arată un filosof. Non facit barba capătă un sens adus la zi. Prestigiul și recunoașterea depind acum în mare măsură nu de o așa-numită capacitate individuală sau culturală de-a abstractiza și specula – pe care nu o mai contestă nimeni femeilor sau popoarelor ne-vestice –, cît, printre altele, de diviziunea muncii în interiorul echipelor, de capacitatea de-a scrie proiecte, de-a organiza conferințe, de-a fi la curent cu problemele curente ale filosofiei și cu bibliografiile așa cum se prezintă ele la nivel global.

Toate astea se adaugă „geniului filosofic”, cum se spunea cîndva. Dar ele mai implică și o relativizare a figurii individului excepțional, a gînditorului original și suprem. A pălit astfel modelul auctorial și magisterial al magului, care a dominat o bună parte a mediului filosofic românesc și l-a structurat încă o dată într-o logică ce avea în centrul său o figură masculină irepetabilă. A mai fost afectat parțial și vechiul model al seducției intelectual-erotice (care crea o legătură filosofică legitimă între „Banchetul” lui Platon și relațiile amoroase cu studente, cîndva mult mai acceptate social sau măcar tolerate decît au ajuns să fie în ultimii ani; pe de altă parte, pare să crească astăzi așteptarea ca profesorii și profesoarele de la facultate să manifeste față de studenții lor, ideal față de fiecare în parte, atenție și grijă – virtuți asociate tradițional cu feminitatea, și care vin acum să se așeze în albia unui discurs cu accente terapeutice, dar și într-un context în care finanțarea facultăților depinde mai departe de prezența numerică ridicată a studenților și de mulțumirea lor personală față de serviciile educaționale oferite).

În al treilea rînd, au funcționat pur și simplu presiunile instituționale și ideologice de-a lucra în favoarea unei parități de gen. Încă o dată, lucrurile nu s-au petrecut automat. Ele au fost în bună măsură consecințe ale eforturilor feministelor de-a ușura accesul la spațiul academic. Astăzi, o parte din aplicațiile pentru granturile de cercetare din toate domeniile încurajează puternic prezența femeilor în echipele de cercetare. De asemenea, la nivelul societății românești, inclusiv în rîndurile publicului tînăr și ale unora dintre studenți sau potențiali studenți – cei care par să anunțe viitorul –, s-a dezvoltat recent o sensibilitate feministă și un mod de-a vedea și analiza lumea socială și chiar și instituțiile universitare inclusiv în funcție de variabilele de gen.

                                                            *

Logica parității și-a avut parte de criticile ei venite chiar din rîndurile unor curente feministe (de obicei, e o critică a insuficienței parității ca variabilă formală care nu ar schimba ceva structural dintr-o situație deficitară și ierarhică). De asemenea, logica meritocrației, principiile după care se distribuie resursele financiare și de prestigiu și criteriile considerate a măsura meritele academice își au mereu criticii lor. În orice caz, prezența femeilor la catedre și în bibliografiile de studiu la filosofie ar trebui să devină ceva de la sine înțeles. Ea va modela pe termen lung – împreună cu alți factori structurali – modul de-a face filosofie⁹.

Mai greu de estimat însă mi se pare chestiunea impactului pe care îl au sau l-au avut asupra generației mele autoarele de filosofie, și la care ne putem întoarce reflectînd la întrebarea simplă, dar complicată: Cine ți-a modelat modul de-a privi lumea? Și, mai ales, pe cine admiri? Într-o lume de băiețeală filosofică și trudă intelectuală feminină, admirația intelectuală și capacitatea de-a îmbrățișa modele și surse de inspirație feminine rămîn testul suprem.

Note:

[1] Acest text se bazează pe intuiții și reflecții și pe experiența foarte particulară a unui moment trăit, nu pe o cercetare aprofundată a evoluției cîmpului filosofic românesc. El poate fi corectat și completat de o cercetare aplicată a modului în care au evoluat raporturile de gen în filosofia românească.

2 Sau poate doar recuperatorii. În România postbelică, instituționalizarea filosofiei, de sus în jos și încastrată într-un proiect social și politic autoritar, a avut la bază o viziune oficială diferită despre rolul social al filosofilor. Vezi, de pildă, în acest sens, cercetările filosofice și sociologice dedicate filosofiei din perioada comunistă publicate de Adela Hâncu, Alex Cistelecan, Christian Ferencz-Flatz și Ștefan Baghiu și dosarul coordonat de ei în revista Vatra, „Filosofia în România comunistă”, iulie 2023 (https://revistavatra.org/2023/07/18/filozofia-din-romania-comunista/).

3 Catherine König-Pralong, La colonie philosophique. Écrire l’histoire de la philosophie aux XVIII^e et XIX^e siècles, Paris, EHESS, 2019. Aceste paragrafe îi sînt îndatorate.

4 Se poate formula, desigur, întrebarea despre măsura în care în România postbelică asocierea cu universitatea – o instituție percepută de unii intelectuali ca fiind (re)creată sau apropriată de autoritățile comuniste, deci „confiscată” – încuraja în anumite medii mai curând dorința de manifestare în afara universității, în spații de tipul cafenelelor, și modelul paideic autonom (sau despre măsura în care această autonomie a fost o raționalizare și justificare post-factum pentru anumite practici sau persoane cărora accesul la spațiul universitar le-a fost, din diverse motive, politice sau nepolitice, blocat în perioada comunistă).

5 După cum o arată König-Pralong.

6 Eileen O’Neill, „Disappearing Ink: Early Modern Women Philosophers and Their Fate in History”, in Janet A. Kourany (ed.), Philosophy in a Feminist Voice: Critiques and Reconstructions, Princeton, Princeton University Press, 1997, pp. 17-62.

7 Corolarul e, am putea spune, că un demers istoriografic din zilele noastre preocupat de recuperarea autoarelor de filosofie este profund limitat atunci cînd se mulțumește să le relisteze numele ori să se ocupe de scrierile lor „de gen”, dedicate chestiunilor care pot fi înțelese ca feministe, și nu le reinserează în marile conversații filosofice despre metafizică, știință, teologice, politică la care au luat ele parte.

8 Domeniul eticii aplicate pare să fie oarecum o excepție, prin interesul său pentru chestiuni empirice și foarte actuale, care au ca rezultat și o bine venită expunere publică.

9 Despre modul în care genul cercetătoarelor a modelat din interior modul de-a face știință a scris Londa L. Schiebinger, Has Feminism Changed Science?, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 2001.

Bibliografie:

• Adela Hâncu, Alex Cistelecan, Christian Ferencz-Flatz, Ștefan Baghiu,  „Filosofia în România comunistă”, dosar publicat în revista Vatra, iulie 2023 (https://revistavatra.org/2023/07/18/filozofia-din-romania-comunista).
• Catherine König-Pralong, La colonie philosophique. Écrire l’histoire de la philosophie aux XVIII^e et XIX^e siècles, Paris, EHESS, 2019.
• Eileen O’Neill, „Disappearing Ink: Early Modern Women Philosophers and Their Fate in History”, in Janet A. Kourany (ed.), Philosophy in a Feminist Voice: Critiques and Reconstructions, Princeton, Princeton University Press, 1997, pp. 17-62.
• Londa L. Schiebinger, Has Feminism Changed Science?, Cambridge, Mass., Harvard University Press, 2001.

[Vatra, nr. 5-6/2024]