Poeme de Mina Decu, Miruna Mureșanu, Vlad Sibechi, Dominic Stănescu și George Nina Elian

I

de la o vreme nu mi se mai pare că mă trezesc în zgomot dimineața

doar deschid ochii și tresar

asta cu siguranță a rămas la fel

apoi urmează cafeaua și întrebarea dacă nu cumva ordinea a fost inversă

 

 

1. zice

stai lângă mine

din ce în ce mai aproape

zice

o să vină o zi

ei nu știu nimic

căldura le copleșește mințile

zice

dar până atunci mai e

tu să ai încredere

nu există nimic mai de preț decât căderea ta în golul din mine

același pas nu e destul

trebuie să stai cât mai aproape

o voință ce sparge pietre între degete lungi și subțiri

cu unghii corect tăiate

nu va exista loc neîntors pe toate părțile

zice

mi-au zis atunci că nu sunt bărbat

iar eu te-am mângâiat ușor pe creștet

doar să nu uiți

nu lua în seamă

și stai cât poți tu de aproape

 

 

2. îți placlucrurile fine

îmi spui

și-mi atingi

în treacăt

genunchiul

îți dorești

să înțeleg de aici

tot

arșița

și

ropotul unghiilor pe umeri

tot

ce ar trebui

mai degrabă uitat

și

îmi stă

agățat

la 2 mm

de piele

II

știm foarte bine că nu
dar continuăm să ne aruncăm în pereți
de parcă nu uși s-ar afla acolo
nu ferestre
ci niște bazine cu apă termală
cu miros de petunie

3. poate că în ei era tot

în ce se vedea și nu se spunea

în spuma prea mică a halbei de bere

gulerul cum îți plăcea corect să-i spui

dar nu despre asta e vorba acum

sper că ești bine îmi scrie

doar cu dinții mai strânși îi răspund

aprind

deschid

și mă așez lângă tine

mai aproape acum de un anumit fel de periodicitate a decadenței

încerci să respiri cum se cuvine

să-ți scoți din minte cuvintele

ce nu-ți aparțin

și să-ți iei cu grijă capul

de lângă pereți

chiștocul ăsta

de sub piatră

e ultimul semn

pe care ți-l mai las

înainte de a pleca

 

4. exagerările sunt covorul de oase pe care călcăm

numim tot ceea ce ni se dă

în lipsă

atât de frumos încât această capacitate

provoacă scântei

orice urmă a degetelor tale pe piele

trezește amintirile unei tăieturi uitate

cicatrizarea

știm bine

nu se petrece nici măcar în somn

oricât de tare m-ai strânge înainte

noaptea provoacă doar iluzia stării de fapt că ceva

(aici tu poți să citești cineva și chiar la plural

îți spun desigur

și doar ție

că ar fi chiar indicat așa

ar fi cu siguranță cel mai bine)

ar mai putea vreodată fi întreg

scoate-ți din cap că suntem aici pentru vindecare

oblojire

tratare

ameliorare măcar

ia din ceea ce se petrece doar fericirea de a fi

în ceea ce se dă

când se crede că toată lumea ne aparține

 

III

Dacă ai ști că dincolo de ușă e cineva care să te domine

ce s-ar întâmpla cu clanța

 

 

 5. azi port cămaşa omului care poate

că nu s-a înecat

mă pipăi de sănătate şi văd că sunt bine

îmi vorbesc din nou despre una şi alta

şi mă mângâi pe creştet

tare mă mai iubesc

dacă nu aş cunoaște nimic despre mortul acela

aş putea chiar crede

că mâine va fi ziua în care

nu mă voi mai gândi

la ce s-ar mai putea întâmpla mâine

uneori mai dau şi din mâini

şi ochii mei înlătură musculițe frenetice

îmi amintesc de atunci când mă jucam

cu bondari zbârnâitori legaţi cu ață

de parcă s-ar fi întâmplat

totuna

6. au fost odată doi chinezi într-un restaurant

ea mică și fragilă ca un pergament

el mic și îndesat ca un pește dintr-o specie necunoscută

mâncau fără să se privească în ochi

și din când în când unul dintre ei scotea un icnet slab

de parcă trecerea mâncării spre stomac necesita o muncă grea

niciunul nu bea apă

niciun pahar nu exista la masa lor

mișcarea abilă a bețișoarelor nu te lăsa să ghicești altceva decât foame

când rostogolit și adus în prezent

ultimul rest de mâncare a fost dus înspre gură

chinezii s-au șters frumos cu un șervețel

din senin a apărut un chelner

fără schimburi de amabilități s-a plătit nota

iar ei s-au ridicat dintr-o mișcare și au plecat

într-un restaurant au mâncat o dată doi chinezi

se spune despre ei că se iubeau

 

***

 

Miruna MUREȘANU

***

dacă acum m-aș întoarce nu aș mai ști

cărei vârste m-aș (îm)potrivi

laolaltă cu toate cuvintele din care-am plecat

și pe care le-aș oferi în schimbul luminii

împietrite într-un violet cenușiu

aș uita să mai știu din celălalt veac

ceva despre trandafiri sau despre arini

nici cu ei nu aș mai ști ce să fac

amintindu-mi că doar nimicul durează

aș trage după mine de lumină o rază

prin extravagantă oricare zi

(care mi-ar ieși (ne)vinovată în cale)

pe care aș ascunde-o printre oglinzile goale

unde poate ar încăpea și memoria mea

printr-o farsă a unei lumi excesiv de banale

în care dacă m-aș mai întoarce cândva

prin raza pe care încă o trag după mine

(cum într-un joc neverosmil de final)

aș putea înțelege că nimicul este extrem de real

jucându-se cu mine mereu de-a altceva

lumea ar inventa mai departe povești

pe care cerul le-ar uita într-o noapte

printre urmele șterse – ale norilor

oferindu-le oricând în schimbul culorilor

pe care le-aș trage după mine printr-o ultimă rază

amintindu-mi că numai lumina durează

***

nu  știu cărei amintiri îi va aparține clipa de-acum

a cărei perfectă (dez)ordine destramă pereții

verdelui zgomotos în care m-ascund

negând parcă ritmul încetinit al uitării

și târziul care devine mereu prea târziu

veghind pereții crescuți din pereții știuți

ca timpul căzut din sublim în nimic

să pară o cumpănă între ochi și lumină

prin mușcătura de șarpe a timpului

încât nu știu cărei amintiri îi voi aparține

atunci când nu voi mai îndrăzni să revin

la verdele zgomotos care destramă pereții luminii

imaginând nopți nedormite cu fundal reflexiv

și dimineți (în)gustate de propriile lacrimi

căzute pe-un așternut de frunze uscate și patimi

de șoapte care ar putea pune stăpânire pe noi

printre (dez)ordinile triumfale-ale ploii

al cărei relief va fi semănat cu o amânare

a timpului căzut din sublim în uitare

***

cum dintr-o disperare de-a muri trăind

mă agățam adeseori de propriul plâns

prin îngerul bătrân care risca

un enigmatic joc cu timpul

lăsând pe chipul meu doar umbre străvezii

care împacă doar cu sine viața

în rest cu nimeni și nimic

negând un fel de așteptare calmă-a morții

în vasta cerului singurătate

care multiplică la infinit

scrisul luminii fulgurant și nesfârșit

învăluind în Adevăr nesomnul meu

ca Dumnezeu să mă privească din icoane

(cum într-o iesle-a veșniciei cuibărit)

s-amâne încă vremea de pe urmă

prin umbrele ce se destramă-n cerc

prin frigul ce colindă asfințitul

să-mpace doar cu sine viața

în rest cu nimeni și nimic

cum într-un enigmatic joc cu timpul

multiplicând la infinit scrisul luminii

din simpla disperare de-a trăi murind

 

***

dealul mă privea dintr-o fotografie a inimii

jucându-se cu râul sub podul suspinelor mele

ca timpul prin care urc să pară o mantie verde de vânt

un limbaj al absenței care mă strigă pe nume

cum dintr-un anotimp pe care am uitat să-l numesc

a cărui atingere are culoarea fructelor putrede

și ochii de sticlă ai spaimei veșnic la pândă

ea îmi rostește neîntrerupt poeme nescrise

privindu-mă în ochi cu infinită tandrețe

zvâcnind egal în gestul vag al veșniciei

de-a împărți cu mine timpul poemului neterminat

despovărat de toată lipsa de compasiune

a unei lumi pline (prea mult) de pasiune

dansând incoherent pe ritmuri destrămate

(lumina moare -ntotdeauna-n altă parte)

pe un fundal al cerului fără păcate

în care bate-un ceas cu lacrimi și cu sfinți

amestecați într-o blândețe neînțeleasă a pustiei

zvâcnind egal într-o fereastră–nchisă a bucuriei

dintr-o fotografie foarte veche

în care timpul pare-o mantie de vânt

prin care-alerg să aflu Doamne cine sunt

***

crezând că nu mai este loc între cuvinte

nici măcar pentru lacrimi sau pentru uitare

iar locul rămas nu se mai poate umple cu nimic

un semn de-ntrebare arde în taină verdele din poem

cum pe o iarbă care se naște întruna murind

pentru că toate ferestrele luminii s-au stins

strângându-se într-o curbură aspră-a văz-duhului

sub pleoapele sfidătoare ale tăcerii extrem de flămânde

care mai are timp doar pentru disperarea de a fi

printr-o ispită a morții însetate de viață

în locul care nu se mai poate umple cu nimic

vibrând în armonie cu o cale nesigură

a unei victorii care nu va veni niciodată

arzând mai departe verdele îngălbenit din poem

sub pleoapele sfidătoare ale golului dintre cuvinte

unde nu mai e loc decât pentru o blândă disperare de a fi

sau pentru o ispită a morții însetate de viață

***

imaginând un fel de imbroglio la ieșirea din inimă

lumina ar putea salva orgoliul nopții de nimic

sub stranie armura unui cer infinit

care se umple întruna de îngeri și sfinți

stârnind pe cale bătaia unui clopot

sub streașina oarbă a casei din Padeș

prin subțirimea unei lacrimi lipsite de contur

ascunsă în ruinele unor litere moarte

să le aplaude muzica plină de taină a visului

care pierzându-se de mine se ofilește încet

într-un desen al iernii pietrificat în botez

cum într-un semn orfic în oglinzile timpului

refugiate prin inerții nedezlegate

în mii și mii de chipuri pulsând foarte târziu

într-o lumină bolnavă cu chipul străveziu

printre viori ce exersează întruna asfințitul

înveșmântând goliciunea veștejită a casei

în confortul spectral al ridicolei fugi

printre ziduri și rugi ale murilor pașnici

aproape de plânsul firav al mormintelor

care întorc acasă tăcerea cuvintelor

lăsându-le de bunăvoie pe pragul târziu

încât nu știu dacă lumina bolnavă ar mai salva ceva

din casa prăbușită între sunete moarte

care se umplu întruna (doar) de îngeri și sfinți

apropiindu-ne prin semnele lor de părinți

***

eliberând de înțeles un parfum al tristeții

un glas adormit în încăperile lacrimii

preface cu degete uscate (ne)liniștea în secunde

pe-un palimpsest al ochiului impalpabil de timp

a cărui privire îngândurată și palidă

pare căzută între apă și foc între aer și piatră

măcinată de vârstele lumii care nu-i mai răspund

pentru că vântul le poartă mult prea departe

repetând că mâine poate nu va mai fi nimic

că locu-n care sunt poate lua forma unui abis

al luminii (ne)locuite lipsită cu totul de chip

eliberând cum într-o liturghie un parfum al tristeții

înveșmântat în brocarturi ale propriei lacrimi

pe un fundal al depărtării aproape confuz

decorat de un ultim crepuscul

pe-un palimpsest al ochiului precum un refuz

al vârstelor lumii care nu-i mai răspund

pentru că vântul le poartă mult prea departe

repetând că mâine poate nu va mai fi nimic

din povestea (dez)moștenită de celălalt timp

 

***

din spaima de sinea lumii

de care stă prins ultimul înger

se poate ajunge ușor la uitare

trecând dintr-un cerc în altul al propriei umbre

prin pielea ruginită a zilei plină de păsări

atingând catifeaua măslinilor orbi

dintr-un epilog care nu promite niciodată nimic

pentru că nimeni nu se grăbește să-l scrie

ca ultimul înger să-și ocupe locul în pagină

lângă pasărea galbenă de care stă prins

încercând să se întoarcă odată cu ea

la mormintele unei lumi dispărute

care uită adesea să-și poarte dincolo umbra

printre secundele care nu promit niciodată nimic

contopite în goliciunea pereților de ceară ai lacrimii

ca spaima de sine a lumii să pară doar o poveste

spusă demult de galbenul fericit și tăcut

pe care numeni nu se grăbește să-l uite

atingând din senin umbra corbilor orbi

care stau la rând atunci când îi strig

pentru că mormintele nu le promit niciodată nimic

     (Din volumul, în pregătire, Timpul nostalgiei. Poeme pentru M)

***

 

Vlad SIBECHI

sunt un om gol. prima confesiune

lui Gellu Naum

sunt un om gol în noaptea gurilor deschise

am renunțat la mitul mașinii de scris

mă hrănesc cu dispariția tragică a marilor poeți

vă invit lângă mine vom penetra împreună

marmura prezumtivelor morminte

putem vorbi despre trecerea timpului/ absența lui

anonimatul uniformei de lucru

numai liniștea și colții fioroși ai disperării

îți vor ține companie

să fii pregătit cu mânecile suflecate

și disponibilitatea de a primi veștile proaste

cu zâmbetul pe buze

ascultă cum se izbesc de pereți pacienții sanatoriului/ cum sângerează eterna victimă pe caldarâm/ cum se deschide o misterioasă ușă la capătul treptelor/ cum se pun bazele unui nou război civil/ cum se reinventează motorul cu combustie internă

e noaptea în care din gurile deschise nu vor ieși

simple povești spuse demult la gura sobei

ci adevărate lumi ascunse

în marsupiul pe care evoluția ni l-a refuzat

vei șchiopăta puțin/ vei încerca să dibuiești prin întuneric

umărul unui prieten

te vei încurca în detalii în timp ce în fața noastră

printr-o norocoasă alchimie se scrie istoria

și din pliurile ei iese celebrul Stelică

în măreața lui corabie de zinc

nimeni nu îți spune că ai greșit

briceagul nopții ne decupează imaginea
după normele unei logici bolnave suntem mâinile
lui Escher ne-am creat propria geografie
și funcționăm după un protocol
numai de noi cunoscut

ne înspăimântă excesul
de realitate coridoarele negre ale sunetului
când ne vei vedea, străinule, vei dori
să te mai naști o dată din plăcerea de a-ți trece
cordonul ombilical prin ghilotină

adevăratele bestii – a doua confesiune a bătrânului

la urma urmei suntem cu toții spectatori

[logica pantofilor de fier realitatea

tristă a marelui oraș]

și știm că adevăratele bestii sunt alea

care se văd la radiografie

nicio baionetă, oricât de adânc înfiptă, nu va reuși

să răscolească realitatea

din spatele ușilor. chiar atunci când mersul

nu mai ține de reflex

ci de o satisfacție estetică

pietonii intră în gurile de canal

ca într-un sicriu. locuințele

de la mansardă rămân goale

vei putea să renunți la pantofi, să colinzi

străzile în mirosul acru al după-amiezii de vară

de pe partea cealaltă marele poet

te va învăța să îmblânzești monotonia vicleană

să o înțelegi, să faci dragoste cu ea până când

erupțiile solare vor deveni ceva personal

n.t.

sunt aici cu Jimi Hendrix dar fericirea

e tot timpul la cealaltă masă

acolo e septembrie se scot propoziții docte

din gramofon

e musai să se poarte cravată

pentru că atunci nu va mai conta cu câte grade

se înclină coloana vertebrală

lumea e formată din silabe zbârcite și putrede

care înoată cu nepăsare în heleșteul lor

numai Jimi scoate din Stratocaster mărgăritare

și le aruncă în paharul cu bere

cine știe mai bine decât el cum e cu sunetele?

să fii doar un sunet

nu tu corp, nu tu fraze prețioase

retorici involuntare

un sunet care să facă din pătrat cerc

din opinci ponosite condurii Cenușăresei

sunt aici cu Jimi Hendrix

vom sta până la ora închiderii să jupuim

prezentul de la un capăt la altul

zilele astea nu

mă mai mulțumește nimic

iar superstițiile pe care le îmbrățișez

la tot pasul

fac parte din metabolismul lumii

m-am săturat de lucruri temeinice

dați-mi artificiu, dați-mi discurs politic

modificați-mi ADN-ul

în apa sălcie a cotidianului

dar mai ales țineți minte:

niciun cuvânt despre dragoste

prefer să stau pe întuneric

să apar brusc în lumina farurilor

atunci ne simțeam în siguranță

zburdam copilărește pe câmpuri minate

cu respirația străină a

prizonierilor

împărțiți între nevoia de hrană

și aceea a contemplării

azi suntem înainte de toate oameni

strigam mulțimilor

deși ne îndepărtam înspăimântați

de ultimul nostru răsărit

 

dimineața se scurge

în trupurile de metal de la periferie

aici nu spune nimeni o vorbă bună

deși căutăm cu disperare mâna unui prieten

mușcătura unui maidanez

niște dovezi că încă mai trăim

că anonimatul în salopetă albastră

nu ne-a devorat încă

ni se refuză cele mai simple gesturi

începutul unei rugăciuni

înțepenește pe buzele uscate

și destinatarul ei ne privește neputincios

împotmolit în noroiul câmpurilor kaşube

retro 

ești printre norocoșii care au plecat mai devreme

și nu mai aud casele scrâșnind sub buldozerul proletar

copiii tăi cu origini nesănătoase

au învățat să pupe poza lui Marx la micul-dejun

niciun cuvânt în plus

încearcă să dormi vorbim peste o lună

fii cu băgare de seamă că și pereții au urechi

iar Dumnezeu e colaborator la Securitate

cu nume de cod Laurențiu”

crede-mă pe cuvânt

e mai bine acolo unde ești măcar

nu auzi cum horcăie ritmic bătrânii pe șantier

cât de tare așteaptă noaptea să poată plânge

nu orice rană se pansează cu tricolorul

respirațiile lor scâncite nu au voie să părăsească incinta

iar duminica e tot un fel de agonie

pe fata lui Chirilă a prins-o miliția cu manifeste

au înfundat-o câțiva ani. când a ieșit scuipa sânge

la mine nu o să ajungă niciodată

ura mea e apolitică și avansează zilnic ca bolile de ficat

știi, uneori scriu și las altora ultima felie de pâine

noapte bună, prietene

vorbim mâine când se vor fi copt

brioșele și câinii nu

vor mai adulmeca resturi din scrumieră

ci o minunăție furată din „manualul canibalului”

să fii același rebel cu șireturile descheiate

să-ți sperii părinții simulând o gastrită

prietene, ești așa tânăr ai pomul tău unde

îți agăți tenișii

muzica – ceva între melancolic și nevrotic –

un cult al imprudenței

te gândești la durere,

la verigheta care te strânge,

avantajele abandonului

e prea devreme să înțelegi cum e

liniile poate nu-s trasate dinainte

sunt rare momentele când chiar realizezi ceva

și viitorul devine o sumă

a locurilor comune

pentru unii

adio înseamnă doar o scurtă pauză

revolta

membrii grupului se simt bine doar în oraș

în alt mediu sunt nesuferiți

abuzivi ca un joc estetic forțat

un regiment de bizoni

ce nu respectă regulile

putem porni împreună vânătoarea

e ceață, săgețile sunt ascuțite

toate ritualurile ne dau dreptate

avem nevoie de un război cu noi înșine,

de o piatră aruncată în oglindă

și lumânări aprinse în memoria celor căzuți

toate acestea sunt deosebit de frumoase

un vaiet lung și sfâșietor va fi

refrenul victoriei noastre

să pornim, să primim în piept roadele nesupunerii

pentru care ne-am antrenat întreaga viață

 

*** 

 

Dominic STĂNESCU

no easy way out

l-am văzut pe marius prăbuşit

englezii toţi în picioare

cântau

You’re not singing anymore

You’re not sinnnngggginggg anymore

amplificat de rezonanța sălii

în parcare traficul s-a blocat

la nivelul cinci am simțit ca un venin

strălucirea metalică a mustangului cobra

cât durează să se instaleze paralizia diafragmei

ne-a luat să ieșim

am trecut prin mulțimea ce se dizolva

l-am lăsat lângă mașină

apoi ca în vis printre dealurile întunecate

până la premiere inn

marius a ajuns spre dimineață

mi-a spus că tot drumul a vorbit de unul singur

r.u.l.

războiul împotriva păpădiilor e tot mai sofisticat

muşchiul înaintează spre mijlocul trotuarului

murişul cucereşte noi teritorii

iese prin gard

se întinde după mine

aşteptând lumina apusului

lânga carcasa morii de bumbac

sonorizată de vânt

atât de adânc îngropată rădăcina răului

pavajul din piatră cubică

anvelope slim cu genţi cromate

frunze galbene lipite de caroseria gri-petrol

focus pe zidul de cărămidă acoperit de licheni

luminile roşii blurate la capătul aleei

bokeh-uri

          bokeh-uri

                       bokeh-uri

seminar

în semestrul doi

aveam din nou un asistent din vechea gardă

care nu venea

făceam skanderberg cu grecii pe masa de disecție

ascultam poveștile lui dacian

de la pescărie

celelalte grupe buchiseau

noi ne pregăteam pentru alt examen

“câinele mare îl urmărea îndeaproape

câinele mic nu ținea ritmul

era în fața mea

la capătul rândurilor de porumb rămase netăiate

a făcut prima minciună

am alergat în diagonală spre mijlocul lanului

atunci l-am văzut

se întorcea

scăpase de câinele mare

câinele mic l-a prins”

eram departe când a apărut

într-un halat ponosit

cu ochii injectați de alcool

a adus o găleată în care pluteau șapte inimi

diferite culori și dimensiuni

le-a scos pe masă și a zis să ne uităm la ele

până fumează o țigară

inima e un organ musculos

de mărimea pumnului

de gardă 

am auzit din nou soneria

pașii portarului

ușa dinspre strada mihai eminescu

în ambulanță era doar asistenta

corpul inert înfășurat în bandaje

podeaua un strat de sânge

imprimat cu urmele de saboți

ne-a spus că au venit din baia mare

pacientul e medic

le-am arătat cum se ajunge la chirurgie 1

nemișcat pe trotuar

în timp ce dispar în noapte

luminile intermitente

la 8 m-a trezit sunetul instrumentarului

m-am ridicat și-am început să mă îmbrac

înaintând lent

pe fâșia dintre realitate și vis

 

 

ischgl

palinkopf

-30 de grade la 3000 de metri

aburul respiraţiei se lipeşte de faţă

vântul şi bătăile inimii în timpane

cu ochii larg deschişi

alunecăm pe urma îngheţată de ratrak

pe zăpada ca o mare felie de unt

/

la paznauer taja

bassul e o lovitură de pumn în stomac

5 rânduri de schnapps instalează anestezia

alcoolul înmoaie genunchii

dizolvă conturul obiectelor

ne pregătim pentru long descent

/

fire & ice

vodkă bere & cioburi

în schatzi

apoi blanc

cine să mai meargă în pacha

7 km cu sania din idalp

în galtur la nocturnă

/

ultima zi

ultima coborâre

suntem pe terasă la pardorama

înveliţi în lumina albastră

umbra se întinde peste vale

înainte să se şteargă

imaginile rulează câteva secunde pe repeat

enjoy the silence

 

*** 

 

George  Nina  ELIAN

Spre  amurg,  fluturele  de  toamnă

precum sunetul luminii propagându-se

în caverna unui plămân ca-ntr-o peşteră –

proaspătul azi:

ceva despre ploaie şi îngeri, ceva despre sufletul ei

(al aceleia)

scurs pe geamuri şi prin rigole

(cuvintele – pietricele de-argint căzând invers, făcând

cercuri-cercuri pe apele cerului…)

spre amurg te va vizita un fluture

de toamnă:

golul simplu

şi

pur…

Serenadă  postmodernă

veghetorii liniştii noastre

ne avertizează şi în această seară

să fim atenți pe unde călcăm,

în ce fel privim lucrurile şi oamenii

şi cum ne exprimăm,

mai  ales  cum ne exprimăm,

că deja s-a făcut noapte,

iar pentru asta

nimeni nu poate fi tras la răspundere

Ultima  retragere

atât de pierdut în contemplarea nemișcării lucrurilor,

am devenit eu însumi

un simplu obiect

Spațiul  gol  dintre  lucruri

o dâră de sânge taie realitatea în două:

jumătate supunere,

jumătate revoltă a neputinței

(eul e spațiul gol dintre lucruri, cel cvasiinexistent)

în depărtare, corul antic îngânând:

„te vei naște a doua oară

și cerul fi-va din nou aproape,

iar cei fără de sine la sine se vor întoarce…”

din bucla timpului iese un șobolan,

adulmecă sângele,

apoi pleacă dezamăgit:

gestul lui

e aproape uman

Atât  de  clare.  aidoma  lipsei  de  sens

mi-au spus: un magnet lipit de piele îți va scoate

oasele la suprafața realității ca pe nişte trecuturi de

care ți-e teamă la fel ca de imaginile-amenințătoare-ale

dinților la orele pipernicite-ale nopții

mi-am zis: am să-mpac furia şi frica şi voi deveni

imaculat (adică incolor) precum lacrima curajului

nepăsării

şi deodată m-am pomenit strigând: sunt nevinovat

ca un gest gratuit sunt însăşi inocența

(şi chiar am crezut lucrul ăsta)

de-atunci nu mi se mai arată nimeni nimic nu mi se

mai înfățişează sub nicio formă toate sunt atât de

clare încât se vede prin ele totala lipsă de sens,

de-atunci visez doar la fastul duminical al celei de-a

doua zile de după viață

Din  unghiul  opus

am cules toată spuma florilor din hotarele dimineții

acum pipăi întunericul ca pe o ființă omniprezentă şi fără formă

(poeții sunt singurele viețuitoare ale planetei

care ştiu semnificația indicatoarelor de pe strada locuită

de muribunzi şi ce creiere albe ce minți netede

şi lucioase ce inteligențe prespălate

populează eternitatea diurno-supraterană)

de fapt, intenționam să vă povestesc

că tocmai traversam prezentul venind din unghiul opus

(acum pipăi întunericul

acum deja

nu

mai

sunt…)

Vârsta  de  gheață

supraviețuim făcând economie de respirație

(clipele au o succesiune din ce în ce

mai sporadică şi aleatorie

semănând pâlpâirilor nesigure

ale electrocardiografului ce măsoară eternitatea tuturor agoniilor)

iată (gândesc) cum doar prin contrast

mi se revelă fermitatea imuabilă a liniei drepte

continue

(calea adevărul viața…)

…şi iarăşi trebuie să întreb unde mă găsesc şi al cui trup l-am împrumutat ca să fiu

(înaintăm pierind)

Acel  ceva  îl  vom  boteza:  viață

cei ce vin

cei ce pleacă

cei ce înnoadă sau rup legăturile lumii cu ea însăşi şi cu ei

cei cu mințile pe veci amorțite

preafericiții întru deznădejde

cei pentru care aici înseamnă pretutindeni şi nicăieri

cei pentru care dragostea poartă în sine cianura melancoliei

cei pedepsiți să privească mereu înainte şi să n-ajungă niciunde

cei dăruiți şi răscumpărați fără voia lor

de nimeni nimănui de la nimeni

cei care nicicând pe ei înşişi nu s-au privit

nici de aproape nici de departe

cei ce caută caută caută un început şi-un sfârşit pe măsură

dar nu mai ştiu ce e nici înaintea nici înapoia lor

cei iubiți doar de cineva invizibil şi fără o identitate precisă

cei trişti

cei flămânzi

cei ce nu mai au nimic (doar vedenii)

ei bine: ei, cei pe care-i numim generic şi impersonal:

noi

şi invers,

haideți să ne lepădăm de toate aceste vocabule

şi de altele-asemenea şi de toate câte există

precum de noi înşine ne-am dezice într-o singură clipă

şi să vedem dacă mai rămâne ceva

iar acel ceva îl vom boteza: viață

 

Stare  de  dezagregare

timp decrepit,

în tine nu mai e loc

nici măcar pentru moarte!…

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 104-112]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.