Mircea Martin 80 (partea VI)

 

Călin CRĂCIUN

Despre Singura critică

Singura critică, volumul publicat de Mircea Martin în 1986 (Cartea Românească, reeditată în 2006), este una dintre lucrările fundamentale din domeniul  criticii literare nu doar pentru epoca în care a fost scrisă, ci și – o spun fără teamă – pentru timpul actual. Înainte de a dezvolta ideea actualității ei, se impun câteva precizări referitoare la caracterul ei etic. Mai bine spus, la modul în care demersul critic îmbină mizele estetice cu cele etice, iar aceasta fără a se resimți vreo tensiune – în ciuda multiplelor reluări în cadrul literaturii noastre a discuțiilor despre autonomia absolută a esteticului, înțeleasă ca o disociere completă și, se dorea, definitivă de etic.

Sunt uimitoare pasajele în care Mircea Martin atacă frontal, fără menajamente intruziunea politicului, cu efectele ei alienante, în viața literară. Iată, spre edificare câteva fraze publicate mai întâi în Cronica, 1 iulie, 1983, a căror existență, în contextul rostirii lor publice, este aproape neverosimilă, denunțând răstălmăcirea clasicilor, în sensul aducerii lor „pe linie”:

„S-a vorbit într-o vreme la noi de actualizare ca de o exigență neapărată în valorificarea moștenirii literare. O asemenea actualizare a fost deseori – mai e nevoie s-o repetăm? – forțată, datorită subordonării necondiționate a exegezei la imperativele momentului. Spre a fi … «reabilitat», clasicul era în prealabil informat din punct de vedere ideologic, astfel încât, față de evenimentele epocii sale, să adopte poziția, nu-i așa?, «justă». Actualizările de această factură n-au dispărut, din păcate cu totul.

Nu înseamnă că autorii clasici nu pot fi considerați dintr-o perspectivă deliberat actualizantă fără asemenea penibile excese. E nevoie de un bun simț în același timp istoric și artistic.” (pp. 40-41. Pentru citarea din studiul de față, am folosit Ediția a doua, revăzută, Cartea Românească, 2006)

Fragmentul e cât se poate de elocvent și pentru câteva din calitățile esențiale ale profilului critic martinian: eleganță dusă până la delicatețe și tranșanță; sobrietate și scintilații ironice, spirituale; subtilitate și exactitate – toate drămuite ori dozate astfel încât să se atingă perfecțiunea dicțiunii. Și nu e nicidecum vorba de vreo manifestare rarisimă, ci de o constanță. Prin 1982, într-un interviu din Tomis, și în 1983, în Revista de istorie și teorie literară, nr. 4, cuprinse și ele în volum, vorbește în același mod despre problema izolării scriitorilor români, în sensul blocării accesului lor în afara granițelor, în ciuda valorii cu nimic mai prejos unora dintre străinii care se bucură de succes internațional.  Realizează o pledoarie pentru libertatea scriitorilor de a circula în lume, de a stabili contacte interumane, calea cea mai bună pentru promovarea literaturii și culturii românești. Implicit, pledoaria sa exprimă sentimentul închistării, al sufocării, în absența unui autentic „schimb de valori spirituale (nu numai literare)” (p. 49 și 292). Ba chiar se adresează direct și amenințător puterii comuniste, cu forța morală pe care doar înțelegerea superioară a culturii și istoriei o poate asigura, anihilând cu luciditate orice tentație a lașității care ar putea fi ivite din instinctul autoprotectiv: „Toate aceste deziderate au de ce să pară la ora asta utopice. Le-am formulat, totuși, în speranța că se va înțelege de către cine trebuie că niciodată cultura n-a rămas datoare și că rezonanța ei a depășit întotdeauna conjunctura de care inițial a depins.” (p. 50) Și intervențiile sale subversive nu sunt reductibile la atât. Când e vorba de ideea de critică, e la fel de tranșant. Vorbește cât se poate de explicit despre  „o critică fără critici, scrisă „după dictare” (p. 60) și de faptul că promovarea ei la nivel de politică de stat „nu este altceva decât suspiciune față de intelectualitate și față de cultură în genere.” Putem intui aici un angajament existențial al criticului Mircea Martin, apărându-și menirea cu conștiința celui care luptă pentru propria viață, conștient că nu mai are ce pierde dincolo de ea.

E drept, s-ar putea ivi, în rândurile celor nefamiliarizați cu condiția scriitorului din epoca ceaușistă, că, în mod oficial, prin decret, instituția cenzurii (Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor) fusese desființată încă din 1977, iar în absența acesteia textele din deceniul al optulea puteau exprima liber conștiința autorului. Obiecția însă nu e nicidecum valabilă, e doar un reflex al speculației intelectualist-aeriene, cât timp, de facto, cenzura a funcționat în diverse forme până în 1989, printre care se regăsesc și cea exercitată prin  mijloacele specifice fostei Securități, și cea a redactorilor-șefi, în cazul revistelor, a editorilor, pentru cărți, și chiar, în foarte multe cazuri, autocenzura, firească într-un climat al persecuției pentru divergența ideologică (Lămuritoare, în acest sens, este lucrarea lui Dan Culcer, Cenzură și ideologie în comunismul real, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2016).

Actualitatea Singurei critici e dată, înainte de toate, de clarificările conceptuale, de distincțiile ce înlătură confuzii și de apropierile ce dezvăluie artificialitatea unor antagonisme. Bunăoară, caracterul filosofic al criticii îl afirmă pornind de la ideea că aceasta nu e simplu discurs despre „alt discurs” (creația propriu-zis literară), ci o „gândire despre altă gândire”, ea însăși creativă, cât timp fundamentul ei este intuiția (p. 15). Apoi, critica de îndrumare este subordonată, în viziunea lui Mircea Martin, orientării care „decurge” din valoarea estetică a literaturii (p. 20). În literatură, direcția sănătoasă este deci, întotdeauna, cea a valorii artistice, valoare la care demersul critic ajunge pornind de la identificare, ceea ce nu exclude nicidecum filosofia, cât timp „Orice critică este descoperire de sensuri, interpretare, viziune a operei și, deci, filosofie a ei”.  Iată o idee cât se poate de judicioasă și care, în ciuda vârstei ei, e necesar și în prezent să fie întărită, întrucât, așa cum evidențiază în același studiu, corolarul ei este însoțirea militantismului de spiritul critic, singurul capabil de acordarea atenției cuvenite nuanțelor semnificative (p. 20). Este o lecție încă insuficient aprofundată, fapt vizibil numaidecât în latura militantă a unei părți semnificative din critica prezentului.

La fel, actuală este și tema divergențelor dintre creatorii propriu-ziși de literatură și critici (lăsând acum la o parte problema participării criticii la ceea ce numim creație). Delimitând net conștiința critică de conștiința literară, Mircea Martin ajunge la concluzia că nici măcar formele cele mai înalte ale conștiinței literare nu se pot dispensa de conștiința critică. Prin urmare, nu orice meditație asupra propriei literaturi sau asupra celor ale confraților e creditabilă numai și numai pentru că vine din interiorul „breslei” scriitorilor, scriitori care ar fi adevărații inițiați în tainele creației, în timp ce critica profesionalizată ar trăi într-o lume paralelă și în bună măsură incongruentă. Sunt și critici doar creatorii pe care meditația continuă și lucidă asupra propriei creații îi ajută „să treacă în modul cel mai firesc spre alt domeniu”, spre conștiința critică. Prin urmare, în prezența unei literaturi „hiperlucide”, prin dialogul cu aceasta, critica își păstrează autonomia și se „rafinează”, spune Mircea Martin (pp. 38-39). Pe de altă parte, oricât de lucid ar fi autorul, fie și hiper, în operă tot rămâne un rest ce-i scapă conștiinței. Tocmai de aceea, criticul trebuie – și doar el poate! – să se identifice cu conștiința operei, nu cu cea a autorului. Am putea spune că e aproape o banalitate, știută încă de liceenii care aud de Introducția lui Kogălniceanu. Altfel stau însă lucrurile în câmpul tactic, unde bombardamentul umorilor fac vraiște prin cazemata cu achizițiile teoretice, atunci ca și acum, astfel că unele adevăruri trebuie mereu reașezate la locurile lor, uneori chiar recondiționate prin formulări adaptate momentului. Iar Mircea Martin sesizează imediat disonanțele și găsește mereu formula magică prin care să repună în funcțiune mecanismul critic autentic.

Spuneam că unul dintre meritele cărții este și dezvăluirea artificialității unor antagonisme. Cred că cea mai surprinzătoare și curajoasă astfel de dezvăluire este cea care vizează relația dintre protocronism și sincronism. Înțeleasă de mulți ca divergență ireconciliabilă, un antagonism deplin, relația între cele două concepte e privită de Mircea Martin, cu subtilitate, ca una de complementaritate (p. 105). Și, dacă tot veni vorba de deliciul lecturii oferit de subtilitatea hermeneutică din spatele aserțiunilor, de spus neapărat că el nu e apanajul doar al abordărilor strict teoretice. Același grad înalt de subtilitate îl regăsim și când e vizată analiza operei (e drept că în volumul de față doar pasager). Iată – chiar și cu riscul abuzului de citare, pe care cred totuși că-l atenuează superbia hermeneutică și a civilității fragmentului – un pasaj edificator, în care e respinsă ideea lui Edgar Papu referitoare la atenuarea, de nu chiar anularea, influenței lui Schopenhauer și la accentuarea autarhismului operei eminesciene, criticul protocronist identificând „puterea cosmică” cu „dorul nemărginit”: „Am, dacă mi se îngăduie, o părere diferită: modificarea nu e importantă decât în ordine artistică, de mare efect fiind tocmai numirea poetică de «dor» dată «voinței» schopenhaueriene. Surprinzător, aici aluzia cultă, adresa filosofică, intensifică efectul artistic, nu îl reduce, pentru că evanescența semnificativă a «dorului» se plachează pe sensul clar delimitat al «voinței». Altfel spus, denotația neîndoios schopenhaueriană primește conotațiile «dorului românesc».” (p. 114)

Singura critică, am putea spune, poate fi citită și ca secvență importantă dintr-un normativ al criticii literare. Unul în care respectul cuvenit părerii divergente, după cum am văzut, ocupă un loc esențial („Absolutismul în critică echivalează – în ordine intelectuală – cu dizolvarea ei.” (p.64)). Aceasta cu atât mai mult cu cât Mircea Martin formulează convingător principiul adecvării metodei critice la operă și, atunci când e cazul, pe cel al conjugării. De asemenea, anulează ideea vreunei ierarhii între cronică și studiul elaborat ori al celui ajuns la nivelul sintezei teoretice. Distinge judicios între trei tipuri de critică, dincolo de metode: cea de întâmpinare definită mai ales de „intuiția valorii”, una de situare, atentă la relaționarea cu contextul și la nuanțări, și alta totalizantă, a analizei „în profunzime a operei” (p. 282).

 În altă ordine de idei, am putea spune că volumul de față are o contribuție majoră și la instituirea măcar parțială a canonului critic al epocii (oricum fără a-i lipsi prea mult până la completitudine), prin analizele dedicate lui Edgar Papu, Adrian Marino, Lucian Raicu, Nicolae Manolescu, Gheorghe Grigurcu, Liviu Petrescu și Al. Călinescu. Lectura acestor analize dezvăluie nu doar recunoașterea valorii operelor celor investigați și admirația, ci și contradicțiile lor. Fiecare e pus în lumină nouă. Remarcabilă aici este și măiestria portretistului, de pildă în reconstituirea imaginii lui Edgar Papu. Singura critică rămâne, dincolo de adevărurile revelate, o carte seducătoare și prin stilul în care criticul își expune ideile.

 

***

 

Mihai ENE

Dimensiunea etică a demersului critic

Etica profesională se constituie, în general, dintr-o serie de norme ce reglementează raporturile din interiorul unei practici profesionale şi care sunt impuse oarecum dinafara obiectului acelei profesiuni. Un cod precum cel al lui Hypocrate, de exemplu, se referă la modul de comportament al medicului faţă de pacient şi la situaţiile care delimitează un perimetru exterior al actului medical în sine. Critica literară este, cu siguranţă, una dintre puţinele activităţi care îşi conţine etica, singura practică ce îşi pierde valabilitatea în absenţa unui fundament etic. Orice judecată estetică valabilă conţine şi o dimensiune etică implicită. Aici codul nu mai este impus din afară, ci se află deja şi condiţionează din interior actul critic.

Ne propunem în acest eseu să prezentăm şi să discutăm perspectiva teoreticianului Mircea Martin în legătură cu acest fundament etic al criticii literare, aşa cum apare în articolele publicate de-a lungul timpului şi care constituie primele două părţi ale volumului Singura critică (1986). Aceste texte concentrează viziunea de ansamblu a autorului privind tema noastră, deşi ideile exprimate aici au mai fost reluate sub diverse forme, în diferite intervenţii şi cu alte ocazii. De asemenea, faptul că acest volum a fost reeditat la 20 de ani de la apariţia sa reprezintă garanţia faptului că profesorul Mircea Martin nu a renunţat la perspectiva enunţată în aceste texte şi nici nu a simţit nevoia unor repoziţionări teoretice, ceea ce ne permite o abordare dincolo de contextul strict istoric al articolelor respective, fără însă a-l pierde vreodată din vedere. Însă o discuţie strict ideatică ni se pare mult mai fertilă pentru demersul nostru şi mai actuală, poate, mai mult ca niciodată, decât o simplă contextualizare, fie ea şi justă. Trebuie totuşi să remarcăm, şi o vom face de fiecare dată când vom considera necesar, faptul că până şi în spatele celor mai teoretice, chiar tehnice, observaţii ale criticului se află un sâmbure polemic, se poate sesiza cu claritate substanţa reactivă a acestor texte şi, cu toate că nu am întreprins o arheologie contextuală, cu siguranţă că cercetarea ne-ar fi revelat şi sursele polemicii.

Primul punct asupra căruia ne vom opri este conştiinţa criticii. Mircea Martin observă în articolul „Critica – conştiinţa literaturii?” (1978) că definirea criticii literare drept conştiinţa literaturii nu este decât un demers prin care se încearcă responsabilizarea criticii literare inclusiv pentru direcţia literaturii înseşi. Era o concepţie care venea din trecutul recent, când critica veghea la respectarea dezideratelor ideologice, iar orice „deviaţionism” al acesteia îi putea fi imputat fără rezerve, cu toate că literatura respectivă era ea însăşi de multe ori doar un apendice ideologic. Intră în discuţie, astfel, statutul criticii literare şi relaţia pe care aceasta o stabileşte cu creaţia literară propriu-zisă. Mircea Martin subliniază faptul că există o conştiinţă implicită a literaturii, literatura de valoare fiind mereu conştientă de propriul demers. Care ar fi însă rolul criticului, din moment ce literatura are propria sa conştiinţă?! Răspunsul vine tranşant şi defineşte exact raportul de care vorbeam anterior:

„Conştiinţa artistică nu se confundă cu conştiinţa critică şi pentru că aceasta din urmă trebuie să vizeze întotdeauna nu numai o operă particulară sau locul ei într-o epocă anume, ci ansamblul însuşi al literaturii în devenirea ei istorică şi în toate conexiunile ei sincronice.”

Existenţa acestor două conştiinţe diferite face, de fapt, posibil dialogul dintre literatură şi critică, dintre cele două discursuri autonome, dar interdependente chiar prin natura acestui dialog. Aşadar, critica nu este răspunzătoare de „păcatele” literaturii, ci de propriile erori, în cazul în care ele „favorizează păcatele literaturii”. Ni se pare valoroasă ideea potrivit căreia critica literară nu este un „corp de gardă păzind de sus sau dinafară mersul înainte al literaturii”, ci chiar o parte integrantă a acestei literaturi. Chiar şi astăzi există această prejudecată, răspândită mai ales printre scriitori, potrivit căreia discursul critic ar fi doar un discurs de escortă, un adjuvant, un auxiliar, eventual un simplu „parazit” al creaţiei literare în sine. Nu poţi decât să îţi exprimi stupoarea în legătură cu neînţelegerea statutului autonom al criticii literare şi a raportului dintre aceste forme diferite de exprimare în spaţiul literar.

Lămuriri suplimentare aduce Mircea Martin în eseul Singura critică, mai ales în prima parte a acestuia, intitulată Critica singură.

În continuarea ideii că atât literatura, cât şi critica au o conştiinţă proprie, Mircea Martin merge mai departe şi, invocându-i pe teoreticienii francezi Gaetan Picon şi Georges Poulet, insistă asupra faptului că nu numai că opera are o conştiinţă proprie, care diferă inclusiv de cea a autorului, ci, mai mult decât atât, „opera este conştiinţă”. Accesul la această conştiinţă particulară nu se poate face decât prin lectură, prin interacţiunea cu conştiinţa lectorului, a criticului, al cărui text este şi el, la rândul său, posesorul unei conştiinţe proprii. Mircea Martin are în vedere aici ideea că există o autonomie a textului critic, aşa cum există una a operei literare, respingând ideea că textul critic este doar un apendice al literaturii înseşi, ba chiar un parazit rezultat, de cele mai multe ori, evident atunci când acest text este neconvenabil, al unei profunde neînţelegeri sau chiar al unei subiectivităţi deformatoare.

Încă de la începutul acestui text, teoreticianul atrage atenţia asupra unei condiţii sine qua non a criticii literare, mai ales a cronicii de întâmpinare, aceea de a încerca să se obiectiveze, să scape de umorile ce se pot acumula din interacţiunea cu autorul unui text. Netrăind într-o rezervaţie, într-un spaţiu aseptic, intruziunile biograficului în judecata critică se pot insinua foarte uşor. Ele sunt însă de evitat, căci nu fac altceva decât să deformeze înţelegerea textului. Mergând pe urma întregii critici de secol XX, care a respins critica biografistă de tip sainte-beuvian, o dată cu celebrul text proustian Contre Sainte-Beuve, cu textele lui Paul Valéry şi apoi cu cele ale „formaliştilor ruşi”, Mircea Martin nu face decât să se poziţioneze într-un orizont firesc al unei viziuni moderne, europene, asupra actului lecturii critice. Mai mult, el solicită, înaintea oricărei situări, o apropiere intrinsecă de text, o înţelegere mai întâi în sine a textului, o abordare directă şi nemijlocită, orice contextualizare ulterioară fiind doar „o etapă – lărgită – a înţelegerii” textului.

Aceste consideraţii teoretice aveau însă şi un suport foarte real, foarte bine ancorat în realitate, ele fiind un răspuns la acuzele împotriva criticii literare care veneau de pe diverse fronturi, fie de la scriitorii înşişi, nemulţumiţi, frustraţi de diversele comentarii critice, fie de la forurile de decizie ale vremii, cărora li se părea că exista o inflaţie de critică literară, ce trebuia stopată, producţia critică trebuind să fie într-un echilibru statistic cu producţia literară propriu-zisă. În acest context Mircea Martin atrage atenţia asupra autonomiei textului critic, ce poate fi citit şi în sine. Acuzelor de tot felul ce i se aduc atât textului critic, cât şi criticului însuşi, Mircea Martin le răspunde prin câteva principii unanim acceptate de orice profesionist al literaturii, dar care chiar şi astăzi sunt, de multe ori, ignorate: autonomia criticii, independenţa judecăţii critice, însăşi condiţia de judecător al criticului fiind pusă în discuţie, or fără acest fundament, critica literară este anulată din start.

În secţiunea următoare, Singură critica, Mircea Martin trece la o altă problemă esenţială pentru credibilitatea demersului critic: profesionalizarea criticii literare. Într-o perioadă când scriitorii înşişi începuseră să practice – fapt continuat până în prezent – critica literară de întâmpinare, în paginile revistelor literare, însăşi statutul criticii era ameninţat, prin consecinţele la care ducea acest fapt: pe de-o parte, banalizarea actului critic, arătând că oricine, dacă vrea, poate scrie un text de critică literară, iar pe de altă parte, ignorarea principiului obiectivităţii în judecata de valoare. Critica literară, afirmă Mircea Martin, trebuie lăsată profesioniştilor nu doar din raţiuni de talent sau competenţă, ci mai ales datorită responsabilităţii pe care o presupune actul critic. Un critic trebuie să îşi asume responsabilitatea judecăţilor lui, care îi pot afecta reputaţia şi îl pot decredibiliza, pe când un scriitor care scrie despre un confrate, eventual prieten, nu are nicio responsabilitate directă. În plus, criticul se poate obiectiva mult mai uşor, fiind interesat doar de judecata de valoare, nu şi de o eventuală concurenţă cu scriitorul despre care scrie. Faptul că nu există nişte criterii ferme în analiza literară a servit ca argument al respingerii judecăţii critice. Neînţelegerea actului critic, unul eminamente ordonator, clasificator şi ierarhizant, a dus la o acuză cel puţin absurdă, aceea de elitism, în defavoarea unei prezumtive democraţii ce ar trebui să domine spaţiul literar. Mircea Martin observă foarte just faptul că, în ciuda faptului că operează cu principiul selectiv, critica literară este, în fond, democratică, prin simplul fapt că este datoare să acorde fiecărei opere în parte atenţia cuvenită, să nu manifeste preferinţe ab initio, să nu excludă şi să nu marginalizeze niciun autor de la examenul critic. Şi de aici se ajunge la o altă idee extrem de importantă, aceea care priveşte mai ales textele şi autorii clasici, din care critica nu trebuie să îşi facă idoli, textele encomiastice ducând, de fapt, la anularea actului critic în sine. Admiraţia fără rezerve, idolatria, conformismul judecăţii nu au ce căuta în critica literară, fiind unul dintre principalii duşmani interni ai actului critic. Anularea acestuia duce la un dogmatism agresiv, la o respingere a oricărui examen, a oricărei reevaluări, în fine, a judecăţii critice înseşi. Deşi nu specifică în mod explicit, trimiterile teoreticianului sunt clare, pe de-o parte în direcţia cultului bombastic al unor autori clasici sau contemporani, a căror efigie deja poleită respingea orice urmă de scepticism, şi pe de altă parte la tendinţele din ce în ce mai agresive ale protocronismului, care încerca să supraliciteze anumite realităţi, valori şi producţii ale culturii tradiţionale, transformând un complex de inferioritate în unul de superioritate, aşa cum va arăta Mircea Martin în celebra sa carte: G. Călinescu şi complexele literaturii române.

O înţelegere superioară dovedeşte teoreticianul Mircea Martin şi în ceea ce priveşte literatura postmodernă, care, deseori, „îşi conţine critica”. Însă, cum remarcă foarte exact, „nu e aici obligatoriu un simptom de secătuire a resurselor creatoare, cum s-ar putea crede, cât o strategie a afirmării literare în condiţiile exploziei informaţionale postbelice, ale apariţiilor simultane masive, ale concurenţei uriaşe făcute literaturii de către televiziune şi mijloacele ultramoderne de divertisment.” Faptul că literatura postmodernă vine în întâmpinarea criticii nu este decât o formă de promovare şi de sporire, prin interpretare (depăşind, de multe ori, graniţele literaturii, căci ea vine şi din partea unor filosofi sau eseişti care nu sunt doar simpli cronicari literari), a accesului publicului la această literatură.

Mircea Martin militează, în acest context, pentru o părăsire a cantonării criticii literare într-un estetism pur, demers, de altfel, benefic şi necesar, după o perioadă de ideologizare extremă, dar care nu mai corespundea noilor realităţi, critica fiind aproape obligată să adopte un discurs cât mai integrator, care să o scoată din limitările viziunii strict estetice şi să confere înţelegerii o arie mai largă de desfăşurare.

În ultima parte a acestei secţiuni, intitulată Singura critică, Mircea Martin reafirmă principiul unităţii demersului critic, indiferent de forma pe care acesta se pliază, de la recenzie la studiu de istorie literară, de la sinteză la analiză de text, niciuna dintre aceste forme nefiind în mod automat superioară celorlalte. Teoreticianul nu făcea, în acest sens, decât să arbitreze o dispută din interiorul criticii româneşti, între Nicolae Manolescu şi Adrian Marino, care opuneau „facilitatea recenziei” şi „comoditatea studiului de bibliotecă”. Cu moderaţia şi echilibrul care caracterizează poziţionările lui Mircea Martin, acesta tranşează problema, reliefând încă o dată statutul de unicitate al actului critic, în care contează modalitatea în care duci la bun sfârşit demersul critic, iar nu forma ori tema pe care le alegi. Nici studiile dedicate literaturii clasicizate, operelor canonice, nu sunt neapărat superioare celor dedicate autorilor şi cărţilor din stricta contemporaneitate. O altă dihotomie, cea între critica impresionistă şi noile tehnici de investigare a textului literar, este rezolvată la fel de elegant şi de raţional de Mircea Martin, arătând că cele două e benefic să coexiste, critica foiletonistică asigurând o dinamică a spaţiului literar, pe când analizele din unghiuri noi ale diverselor texte din tradiţia literară sporind înţelegerea, lărgind perspectiva asupra acestora şi făcând parte dintr-un proces natural de înnoire a epistemologiei literare. Diferenţa este dată de ponderea actului valorizator, însă acesta nu poate lipsi nici din studiile docte, chiar dacă nu este atât de persuasiv ca în spaţiul unei cronici literare, în care trebuie să prevaleze.

În ceea ce priveşte eterna dispută privind subiectivitatea criticului, Mircea Martin exprimă din nou o poziţie justă, demnă de a fi remarcată: subiectivitatea nu este doar inevitabilă, ci chiar de dorit, deoarece ea face parte din personalitatea criticului, însă aceasta nu trebuie să rămână singurul său argument, ci mereu întoarcerea la realitatea operei şi la actul înţelegerii acesteia.

În fine, Mircea Martin discută despre moralitatea criticului, fără de care actul critic nu poate fi posibil, însă aceasta este mult mai profundă decât este percepută de obicei, fiind mai mult decât o simplă onestitate intelectuală: „Ea rezidă în îndreptăţirea principiilor pe care le apără, în validitatea valorilor pe care le susţine şi în încă ceva, în tăria de caracter de a prelungi validitatea valorilor şi a principiilor în planul mai puţin vizibil al conduitei personale sau, mai bine zis, a o face să emane de aici.” Moralitatea criticului ţine şi de onestitatea cu care acesta recunoaşte meritele antecesorilor săi, ale confraţilor, citează ideile acestora şi se raportează la o tradiţie interpretativă inerentă. Ideea de fair play este adusă în discuţie ca un principiu fără de care niciun discurs nu se poate susţine în totalitate, o condiţie bazală a actului critic.

Critica înseamnă, în fond, înţelegere şi problema ei fundamentală este adecvarea la obiectul de studiu: „Iar dacă nu e capacitate de înţelegere, critica nu e nimic. Iată de ce formele ei, implicând o morală şi angajându-se în cunoaştere, se constituie ca etape într-o hermeneutică fără sfârşit care, la rândul ei, poate fi considerată o secvenţă dintr-o explicaţie globală a omului. Şi din această cauză problemele ei interne şi esenţiale sunt probleme de calitate, adică de adecvare. Singura critică valabilă este cea adecvată la obiect (dar nu există o singură critică adecvată la obiect), căci adecvarea presupune coerenţa discursului şi validitatea demersului, adică saturarea obiectului, drept premise.”

În concluzie, considerăm aceste poziţionări şi clarificări teoretice mai mult decât simple puncte de vedere personale ale teoreticianului Mircea Martin, condiţionate şi de contextul în care au fost formulate. Ele se pot constitui într-un set de axiome cu care ar trebui să lucreze nu doar criticii literari care îşi asumă acest statut ca atare, dar şi toţi cei implicaţi într-o formă sau alta în sistemul literaturii, deoarece fără aceste lămuriri, delimitări şi înţelegeri ale unei realităţi atât de complexe precum este critica literară, erorile, inadecvările şi neînţelegerile se pot multiplica la infinit. Cu raţionalitate, echilibru şi luciditate, Mircea Martin reuşeşte să alcătuiască în aceste texte din volumul Singura critică un compendiu de bune practici şi o manieră superioară de înţelegere atât a fundamentelor şi naturii criticii literare, cât şi a raporturilor acesteia cu literatura propriu-zisă şi cu sine însăşi.

***

 

Şerban AXINTE

Clarificarea conceptuală continuă

Ceea ce afirma Mircea Martin în cunoscutul său volum Singura critică din 1986, anume că operele moderne îşi conţin, de regulă, critica e un nucleu teoretic ce iradiază şi asupra propriilor sale scrieri. Există o componentă a discursului lui Mircea Martin ce-şi conţine critica. Şi asta nu doar pentru că genul practicat este prevăzut de la natură cu reguli de utilizare, ci, mai ales pentru că, demersul lui Mircea Martin este unul al clarificării conceptuale continue. Iar clarificarea, spre a se dovedi justă, validă, presupune şi o regândire a raporturilor dintre instanța care observă un anumit domeniu şi obiectul observat. Astfel, devine necesar ca acela ce emite judecăţi de valoare să se situeze simultan înlăuntrul dar şi în afara obiectului, prin experimentarea unei distanțări ce stimulează generalitatea. Iar această dublă situare se regăsește într-un raport de reciprocă determinare cu ceea ce Mircea Martin consideră a fi dicţiunea ideilor. Reeditarea după 30 de ani a volumului intitulat astfel este o dovadă a valabilității şi a pregnanței unuia dintre cele mai performative concepte din critica românească postbelică.

La un prim nivel al clarificării progresive şi continue întreprinse, dicţiunea ar fi modul de construire şi de formulare al ideilor prin care acestea pot deveni recognoscibile şi inconfundabile. Definiţia, corectă fără rest, este verificată la mai multe paliere de profunzime, prin discutarea contextelor, de multe ori contradictorii, în care evoluează însăşi ideea de construire şi de formulare. Astfel, Mircea Martin apreciază că despărţirea conţinutului de formă a constituit mereu „un tic al gândirii comune”, cauzat în mare măsură şi de faptul că s-a pierdut din vedere existenţa unui stil al ideii: „proclamând – cu o modestie care nu e decât comoditate şi suficienţă – statutul de aservire al criticii faţă de literatură, ei (unii critici, n.m) îl înţeleg mai ales ca pe o despovărare de orice scrupul stilistic”. Prin confundarea stilului cu artizanalul, cu expresia metaforizantă (mai ales în exces), se fac uitate şi alte determinante de ordin stilistic, printre care onestitatea, consecvenţa, curajul opiniei, siguranţa gustului, acuitatea intuiţiei, profunzimea ideilor, toate acestea mărci de prim rang ale oricărui demers critic valid şi responsabil. Ineficienţa expresiei conduce inevitabil la recăderea în virtualitate a unor idei, în ciuda potenţialităţii acestora. Se afirmă fără echivoc: „în asemenea cazuri descoperirea ei (a ideii, n.m.) de către un eventual exeget e sinonimă cu o atribuire iar reformularea pregnantă cu un gest de (cel puţin) coautor. Destul spre a ne face să credem că nu există gândire strălucită în expresie mediocră”.

Clarificarea conceptului de dicţiune implică şi rediscutarea unor aspecte ce ţin de modul particular în care au fost înţelese la noi doctrinele moderne ale autenticităţii, cele responsabile într-o anumită măsură pentru proliferarea discreditării şi ridiculizării efortului stilistic. Se înţelege, aşadar, că a fi autentic în critică nu înseamnă automat a-ţi privilegia ideile în raport cu expresia, deoarece, performanţele discursului depind de unitatea inextricabilă dintre ce şi cum, ca întrebări la fel de importante. Dacă se schimbă forma enunțului, se modifică şi sensul acestuia. Cu alte cuvinte, nu este acelaşi lucru când doi spun același lucru.

Mircea Martin este convins că nu există două critici, una „cu stil” şi alta „fără stil”, ci doar o singură critică „a cărei autenticitate se măsoară după criterii specifice”, iar stilul ei implicit, departe de a fi un instrument sau un adaos decorativ, este „o prezenţă în profunzime”.

Critica nu poate fi exterioară artei pentru că îndeplineşte sau tinde să îndeplinească exigenţa unei anumite unităţi dintre idee şi expresie, în încercarea ei continuă de a aproxima cât mai bine obiectul: „critica este artistică nu numai când evocă universul unui poem sau al unui roman, ci şi atunci când recompune o arhitectură de idei. O idee se poate formula în fel şi chip, dar reformularea nu rămâne fără consecinţe. Cine are idei ştie cât de important este modul şi locul sau momentul în care acestea sunt lansate. Nu e o problemă de cizelare izolată, ci una de închegare şi ridicare, de echilibrare şi fixare”. Am adăuga, o teorie propune reconfigurarea unei arhitecturi de idei, arhitectura şi ideile diferenţiindu-se prin variabilitatea contextelor şi a orizonturilor de aşteptare. Criticul trebuie să cunoască, să intuiască spectrul de variaţie al acestor contexte şi orizonturi de aşteptare. Doar aşa poate să refacă o coerenţă unde aparent nu mai e nici una. Coerenţă pare să nu mai fie pentru că elementele ce ar trebui să se afle-n unitate s-au distanţat asemenea unor plăci tectonice şi au migrat în direcţii diametral opuse, deşi continuă să împărtăşească aceeaşi natură. Aşadar, la adevăr şi la coerenţă se ajunge prin dicţiunea ideilor, nu prin retorica lor, pentru că „dicţiunea implică organicitatea şi […] trăirea: cum se nasc în noi, cum vin spre noi, cum cad în noi anumite idei, cum le răspicăm mai departe şi cum le construim nu ca pe un obiect depărtat şi străin, dar ca pe o ipostază existenţială proprie, ca pe o posibilitate a noastră de a fi”. Prin aceste cuvinte, Mircea Martin fixează un concept şi-i oferă şansa de a putea fi verificat în funcţie de un număr practic infinit de contexte. Cam câte opere literare sau critice există, atâtea contexte există. Cam câte individualităţi ce scanează spectrul cunoașterii există, atâtea contexte pot fi identificate. Rămâne ca principiul adecvării să sorteze şi să ordoneze. Totuşi criticul alege să-şi pună el însuşi la încercare conceptul, discutând câteva opere şi câţiva autori pe care-i consideră potriviţi şi ilustrativi pentru demersul său general. Capitolul iniţial, Din nou despre dicţiunea ideilor sau despre natural, artificial şi autentic – în scris şi în viaţă, precum şi cel final, Dicţiunea ideilor, un manifest în loc de prefaţă, cărora li se adaugă cele Câteva cuvinte introductive ale ediției întâi, formează împreună rama teoretică a cărții şi, în logica articolului de faţă, reprezintă încercarea autorului de a se situa în afara obiectului de investigat. Că o astfel de situare pură nu e posibilă este adevărat. Dar a experimenta distanțarea aduce cu siguranță beneficii de cunoaştere substanţiale. La teorie se ajunge prin generalizare, iar generalizarea poate fi şi rodul unei distanţări, fie ea premeditat experimentală. Capitolele Contradicţia lui Valéry, Dincolo de adevărul pozitivist (Marcel Raymond), Simetria revelată a ideilor sau Tudor Vianu despre filosofie şi poezie, Benjamin Fondane în faţa Revoluţiei, Între analogie şi omologie (G. Călinescu şi Roland Barthes), Carlos Bousoño şi legile poeziei, Între ce şi cum: Jaap Lintvelt şi „punctul de vedere” în roman şi Matei Călinescu şi feţele modernităţii (am transcris titlurile pentru a pune în evidenţă diversitatea tematică) sunt tot atâtea lecturi ale conceptului de dicţiune a ideilor, câte interpretări ale operelor se realizează prin grila conceptuală dată. Lui Valéry îi restabileşte natura în chiar contradicţiile interne ale gândirii acestuia reuşind să transforme un aparent neajuns într-o trăsătură determinant sistemică: „a susţine puncte de vedere diferite, contrare înseamnă să devii un martor al schimbării, înseamnă să laşi să se verifice prin tine contradicţia veşnică a lucrurilor, instabilitatea lor”. În ceea ce-l priveşte pe Marcel Raymond, Mircea Martin află în interiorul operei acestuia cauzele pentru care reputatul critic elveţian a rămas în conştiinţa generală drept omul unei singure cărţi. Paginile despre Tudor Vianu par uneori autoreferenţiale datorită numeroaselor puncte comune existente între ilustrul cărturar şi exeget său. Pe Benjamin Fondane îl află într-un segment mai puţin frecventat al operei acestuia, anume, în scrierile politice, iar pe G. Călinescu îl pune în valoare din perspectiva unei critici pe care acesta a respins-o. Scriind despre poetul Carlos Bousoño şi despre preocupările teoretice ale acestuia, criticul român propune subtile consideraţii de psihologie a creaţiei şi de poetică a receptării. Mircea Martin teoretizează prin ricoşeu şi atunci când îi interpretează pe Jaap Lintvelt sau pe Matei Călinescu.

După cum am afirmat la început, există o componentă a discursului lui Mircea Martin ce-şi conţine propria critică, în sensul clarificării conceptuale continue. Situarea înlăuntrul şi în afara obiectului produce o serie de „identificări” aflate într-o relaţie de autosimilaritate (ca să preiau un cuvânt din terminologia ofertantă a fractalilor) între ceea ce vine dinspre universul consensual sau contradictoriu al operelor şi posibilitățile noastre de a fi.

 

***

 

Luciana SIMA

Geometrie și finețe

Apărută la Tracus Arte, în 2017, Geometrie și finețe este cea de-a treia ediție, revizuită și augmentată, a cărții din 1974 a lui Mircea Martin, publicată inițial cu titlul Critică și profunzime. În 2004, autorul schimbă numele cărții sale, renunțând la sintagma ce făcea trimitere la studiul din 1955 al lui Jean-Pierre Richard, Poezie și profunzime și înlocuind-o cu o alta, preluată de această dată de la Blaise Pascal. Opoziția dintre „spiritul de geometrie” și „spiritul de finețe”, pe care o formulase gânditorul francez în secolul al XVII-lea, Mircea Martin  o vede ca fiind caracteristică și chiar „fondatoare pentru cultura franceză modernă”. Mai mult, ea pare să sintetizeze cel mai bine toate acele contradicții ce traversează operele critice discutate în carte, fiind totodată o mărturie a predilecției autorului pentru armonia contrariilor – vezi și motto-ul care deschide argumentul volumului de față – și pentru adecvare. La fel cum în studiul lui Richard senzația și intelectul își dădeau întâlnire în profunzime, și la Martin geometria și finețea se regăsesc deopotrivă în critică.

Diferența dintre „geometrie” și „finețe”, conform lui Pascal citit prin Mircea Martin, este aceea dintre o competență specială și o înzestrare specială, între rigoare științifică și intuiția unui al șaselea simț, între o privire unitară ce tinde spre sintetizare și o alta sfredelitoare, atrasă de detalii, sedusă de fărâmițare: „opoziția între «geometrie» și «finețe» ar fi aceea între raționament și sentiment, între o propensiune asociativă și una diferențiatoare, între o voință totalizantă și atenția față de unicitate, între o confruntare cu reductibilul și o alta cu ireductibilul” (p. 9). Nu este vorba aici despre o ierarhizare a celor două „tipuri spirituale”, căci niciunul nu este superior celuilalt, amândouă – adecvat folosite – fiind la fel de demne de a fi admirate. Mircea Martin nu caută să găsească acea conștiință excepțională care reușește să le combine pe amândouă; fără să-i nege existența, el nu este atras de această rara avis, fiind mai degrabă preocupat de acele conștiințe care reușesc să adecveze metoda – oricare ar fi ea – la obiect. Astfel, pe lângă mărturisita apetență a teoreticianului pentru critica franceză, un alt criteriu de alegere a autorilor săi este și acesta al adecvării – văzută ca măsură a „inteligenței talentului critic” – și, într-o încercare de clasificare a lor în funcție de apropierea sau depărtarea de unul sau altul dintre termenii disocierii pascaliene, teoreticianul român al criticii schițează următoarea schemă: „Am avea, așadar, o «familie de spirite» înclinate spre «geometrie» – Brunetière, Valery, Poulet, și o alta optând cu precădere spre «finețe» – Sainte-Beuve, Marcel Raymond, Albert Béguin, Jean-Pierre Richard” (pag. 11). Despre Gaëtan Picon și Jean Starobinski, Mircea Martin notează că: „în cazul lor – dar nu numai într-al lor – am putea vorbi despre o geometrie a fineții și, respectiv, despre o finețe a geometriei” (pag. 11, s.a. – M.M.). Clasificarea aceasta este născută din dorința de claritate a autorului nostru, iar criteriul după care a fost făcută este mai degrabă acela al predominanței, decât cel al exclusivității, cum de altfel se și menționează în argumentul cărții.

Cât despre Mircea Martin, el pare să aparțină tipului spiritual geometric, deși, așa cum reiese din lectura eseurilor, criticul pare să se simtă mai bine în textul său atunci când discută autori văzuți de el însuși ca fiind preponderent „fini”, precum Marcel Raymond, ori Albert Béguin. Am putea să-l numim un „fin spirit geometric”, însă nu apartenența la un tip spiritual sau altul este esențială aici, cât adecvarea, iar Mircea Martin, în tipul de critică pe care l-a practicat și îl practică încearcă întotdeauna să-și adecveze metoda la obiectul cercetării sale. Același lucru se întâmplă și în Geometrie și finețe, căci aici criticul nu trece printr-o grilă proprie și imuabilă operele autorilor săi, ci propune un model de critică care îl pune întotdeauna în centrul preocupărilor sale pe Celălalt, cu toate opțiunile, obsesiile și contradicțiile sale, căci, așa cum Mircea Martin afirmă într-un interviu acordat lui Andrei Terian: „critica de identificare este constitutiv orientată spre Celălalt, nu spre sine; ea e de neconceput fără o dimensiune a alterității. De fapt, orice fel de critică mi se pare de neconceput fără imaginația Celuilalt”1.

Atunci când discută cele trei tipuri de critică – instrumentală, de identificare și de judecată estetică – Virgil Podoabă vede în Mircea Martin o rară și fericită sinteză între ultimele două, ipoteză care se verifică și în cazul cărții de față. Critica judecății de valoare care se face în aceste eseuri este una cât se poate de imparțială, în ciuda mărturisitei afinități a teoreticianului față de acești diverși reprezentanți ai criticii franceze. Astfel, Mircea Martin nu se ferește să aducă în discuție erorile și slăbiciunile autorilor săi, fără a pune nicio clipă sub semnul întrebării geniul lor critic. Biografismul lui Sainte-Beuve și scientismul lui Brunetière, tehnicismul exagerat al lui Valery și dezinteresul lui Poulet față de formă sunt discutate fie din perspectiva perioadei istorice, a unor cauze exterioare, fie din punctul de vedere al naturii conștiinței care le-a dat naștere: „fuga din formă a lui Georges Poulet, atât de ciudată, totuși, la un critic literar, se datorează în primul rând neîncrederii sale în limbaj, în capacitatea acestuia de a capta ceea ce îl precede” (p. 230). Erori sau exagerări, ele sunt totodată încercări la care nu avea cum să nu se ajungă, descoperiri fără de care arta criticii nu ar fi putut evolua: „Dar cei ce-l desconsideră pe Brunetière fac aceeași greșeală ca și el și, corectându-l, vor fi la rândul lor corectați, căci «metodele» trec, iar «arta» critică rămâne” ( p. 73). Nu e vorba aici despre a găsi scuze pentru greșelile autorilor săi – ne pare departe de Mircea Martin acest gând – ci despre dorința de a înțelege modelul critic al Celuilalt. Poziția sa față de judecata estetică e fermă, iar Mircea Martin nu încearcă să-și ascundă nemulțumirea și chiar frustrarea față de acei critici care ori ignoră cu totul valoarea estetică, ori o atribuie eronat în mod intenționat: „în loc să marcheze diferențele de valoare, să departajeze scriitorii, critica beuviană, privită în ansamblul ei, îndeplinește o funcție paradoxală de echivalare. Interesul pentru biografie o face să se dezintereseze uneori de valoare. Aceasta e consecința cea mai gravă a erorii biografiste” (pp. 39-40). Nu e de acord nici cu Valery, care pare să pună semnul egalității între puritate ori abatere și valoare estetică și îl critică pe Poulet care, nerenunțând la a face judecăți de valoare, reduce totuși, „valoarea estetică la esența ei intelectuală” (p. 215). Până și lui Marcel Raymond, criticul față de care Mircea Martin se simte cel mai apropiat, i se  reproșează o anumită indulgență când vine vorba de valoarea estetică a operelor literare. Dintre toți autorii discutați, Gaëtan Picon este cel mai interesat de problema judecății estetice, dar nici acesta nu ajunge la formularea unei soluții mulțumitoare. Pe cât de dificil este de realizat, pe atât de necesară rămâne însă judecata estetică, căci, ne spune Mircea Martin: „Critica posedă ceea ce lipsea celorlalte perspective, valorizarea fiind pentru ea un act constitutiv. Esența criticii – care e judecata – răspunde astfel esenței artei – care e valoarea estetică” (. 285). Critica ne apare astfel ca fiind indispensabilă, parte complementară a literaturii, cu care împărtășește „nevoia de sens”. Critica și literatura se află într-un raport interdependent, fiecare dintre ele punând-o în lumina ei pe cealaltă și reconfigurând-o. Criticul nu e un scriitor ratat, cum afirmau Călinescu ori Sainte-Beuve, ci un „non poet care primește darul poeziei”, în cuvintele lui Georges Poulet. Dar Mircea Martin merge mai departe și îl așază pe critic pe același loc, la același nivel cu scriitorul, căci, folosind metoda adecvată, acesta nu doar că poate să facă ordine în câmpul vast și uneori deconcertant al literaturii, dar poate și să îi arate acesteia din urmă posibilitatea de a fi mai mult decât și-a propus sau a crezut că poate fi.

Pe lângă armonia contrariilor, importanța judecății de valoare, statutul criticii și raportul ei față de literatură, o altă idee pare să traverseze aproape toate eseurile din Geometrie și finețe și anume aceea a relației dintre a fi și a scrie. A scrie critică, mai precis spus. Mircea Martin pare să urmărească în eseurile sale dacă și cât din ei trădează în scris autorii săi. Sainte-Beuve e văzut ca unul din „acei critici care vorbesc despre sine prin alții” (p. 16), la fel și Valery care „scrie despre sine scriind despre alți autori, se vede pe sine multiplicat. Îi modelează pe alții după chipul și asemănarea sa. […]. Propriile lui obsesii sunt regăsite în operele lor” (pp. 105-106). Un alt exemplu este Jean-Pierre Richard: „vorbind despre Sainte-Beuve, Jean-Pierre Richard vorbește însă – cel puțin intermitent – despre sine” (p. 263). Dar acestea nu sunt cazuri izolate, căci toți criticii, într-o mai mică sau mai mare măsură scriu despre ei scriind despre alții. Într-adevăr, o personalitate prea puternică riscă să-și impună propriul subiect asupra obiectului cercetat și să-l strivească, deformându-l astfel. Pe de altă parte, un subiect prea supus obiectului se va afla în imposibilitatea formulării unei judecăți estetice valabile. Modelul lui Mircea Martin rămâne Marcel Raymond, pe care îl admiră ca om și ca intelectual și care, în critica sa, departe de a-și impune subiectul său obiectului cercetat, sau, la polul opus, de a se submina pe sine până la pierderea identității, reușește sublima adecvare, „critica lui fiind […] o încercare de identificare întemeiată pe o afinitate spirituală”, dar și „o confesiune nevoită și discretă” (p. 113). Mai mult de atât, critica poate să devină chiar un instrument pentru cunoașterea de sine. Albert Béguin, de exemplu, e văzut ca un autor care își „concepe activitatea critică nu altfel decât ca pe o căutare spirituală. Întrebările pe care i le suscită o operă sau alta, un autor sau altul, criticul le întoarce asupra lui însuși, le preface într-un examen al propriei conștiințe și al propriei existențe” (p. 183, s.a. – M.M.). A fi și a scrie devin aici unul și același lucru, căci „critica de identificare pe care o practică Albert Béguin este o critică trăită” (pag. 184). Critica ne apare acum, mai mult ca oricând, o întâlnire în cadrul căreia două conștiințe se pun una pe alta în lumină, îmbogățindu-se astfel reciproc, o relație în care vulnerabilitatea – a criticului care se lasă locuit de obiect, dar și a obiectului care se oferă privirii critice – e o probă de putere.

Unii mai orgolioși, alții mai supuși, câțiva atingând sublima adecvare, autorii discutați în Geometrie și finețe sunt cu toții mari reprezentanți ai artei critice. Tipuri spirituale mai „geometrice” sau mai „fine”, ei sunt uniți de plăcerea de a scrie critică, plăcere pe care Mircea Martin o împărtășește cu ei. Relația sa cu Celălalt-criticul  nu face abstracție de relația sa cu Celălalt-cititorul, fie el unul încă neinițiat, ori deja cunoscător. Scrisul lui Mircea Martin pare să nu se grăbească niciodată, are răbdare cu obiectul său, dar și cu receptorul, se dă pe sine la o parte atunci când textul o cere, și intervine atunci când trebuie, nu pierde niciodată din vedere necesitatea judecății de valoare, practică ceea ce el însuși a teoretizat, și anume „puterea de supunere la obiect”. Spre deosebire de unii dintre autorii săi, el nu are excentricități, nu exagerează niciodată, decât poate prin modestie. Ceea ce nu înseamnă că scrisul său e lipsit de personalitate, ci că amprenta sa stilistică e una a subtilității și a eleganței.

_____________________

1„Mircea Martin în dialog cu Andrei Terian”, https://revistacultura.ro/nou/2010/04/mircea-martin-70/

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2020, pp. 95-103]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.