În plin context pandemic, editura Humanitas propune publicului cititor un proiect care, pe numele său „S-a închis lumea? Poți deschide o carte”, are menirea de a scoate la lumina zilei șase volume, dintre care amintesc beletristica Ioanei Pârvulescu și a lui Radu Paraschivescu, notațiile filosofice ale lui Gabriel Liiceanu și biografia dedicată lui Nae Ionescu a Tatianei Niculescu. Volumul care inaugurează acest proiect scriitoricesc este publicistica lui Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie*, carte care apare la nici măcar un an de la lansarea celor trei povestiri ale sale din Melancolia, la târgul de carte Gaudeamus, din iunie 2019. După reușitele din Levantul, Nostalgia, Orbitor, Solenoid și Poezia (integrala poeziilor sale), Mircea Cărtărescu simte nevoia unei noi „profesiuni de credință”. În galeria memorialisticii cărtăresciene (Pururi tânăr, înfășurat în pixeli, Frumoasele străine, seria diaristică sau Ochiul căprui al dragostei noastre), volumul de față se diferențiază printr-o serie de eseuri concentrate ca întindere, dar expansive ideatic, adevărate elemente de artă poetică, de viziune asupra lumii și asupra artei. Adeseori, acestea se combină armonios cu mici „pastile” de genetică literară.

Creionul de tâmplărie pornește de la o miză plastică, decupată din parcursul biografic al autorului: celebra „tăiere a moțului” urmată de extragerea obiectelor de pe o tăviță,  așezate de către părinți și de către nași, urmând ca infantul să-și „prevestească” viața, alegând trei dintre ele. Printr-un inefabil al sorții, creionul de tâmplărie al nașului se prăvălește pe tipsie împresionându-l pe viitorul autor, apucându-l și refuzând a-i mai da drumul. Întâmplarea, foarte plastică de altfel (chiar dacă este verificabilă în realitate sau nu), supraordonează  uvertura tematică a eseurilor, concentrând, totodată, ideea de premeditare a destinului său literar. Volumul are, astfel, o structură tripartită, căreia i se subsumează trei Mircea Cărtărescu: în primele eseuri biografice, avem de-a face cu Cărtărescu-omul, care reface firul roșu al epifaniilor scriitorilor; în conferințele tehnoredactate, cu Cărtărescu-scriitorul, care își recompune mozaicul cărților citite, al autorilor pe care îi îndrăgește și al personajelor cu care a intrat în dialog în diferite momente ale vieții; pentru ca, în articolele finale, să transpară Cărtărescu-profesorul sau mentorul unei generații, în care încearcă o resurecție sau o revitalizare a autorilor ale căror scrieri au fost concepute sub înrâurirea sa.

Alături de anecdotica biografică a „creionului de tâmplărie”, cartea debutează sub semnul tutelei lui Eminescu, însă a unui Eminescu eliberat de orice construcții naționaliste sau proletare, de orice figură instituțională sau instituționalizabilă a poetului „nepereche” (sau a oricărui clișeu adoptat de verbiajul profesorilor de română de liceu); în fine, a unui Eminescu în „banalitatea omenesc-prea-omenească”, așa cum o numește Mircea Cărtărescu. „Obsesia” lui pentru Eminescu (mărturisită de-a lungul timpului în interviuri) revine în acest volum. Alături de Eminescu. Visul chimeric și luările de poziție din renumitul „caz Eminescu” al Dilemei vechi, din 1998, aceste meditații se înscriu în aceeași paradigmă a unui efort de demitizare a figurii sale serafice. Ca un ecou al scrierilor de la Dilema, Eminescu este dezvăluit în imaginea sa fizică, pământeană, o imagine departe de galanterie și dandysm, cu scopul de a-l coborî din norii patriotarzilor în intimitatea cititorilor. Eseurile care le urmează ne dezvăluie o panoplie a scriitorilor români din perioada interbelică, dar și postbelică, în care Șerban Cioculescu, Geo Bogza și Gellu Naum își dau mâna cu Traian T. Coșovei, Andrei Codrescu sau cu optzeciștii de la Cenaclul de Luni. Prima secțiune a cărții reface, așadar, memoria afectivă a scriitorului, dezbrăcat la rându-i de toate premiile și osanalele ori de toate „cărtărescianismele”. Amintirile, anecdotele, confesiunile demonstrează faptul că, înainte de orice experiență frontală cu Cartea,  omul care are aspirații într-ale scrisului se construiește, în primul rând, printr-o lume a scriitorilor, o lume vie, organică și plină de mișcare, departe a se poziționa într-un Olimp metafizic și „esențial”. Întâlnirile puberului, proaspăt experimentator al băncilor Facultății de Litere, cu figurile de autoritate ale lui Mircea Martin, Nicolae Manolescu sau ale lui Ovid S. Crohmălniceanu au, cred eu, în subtext, o teză artistică subtilă: destinul său de autor nu ar fi putut fi împlinit în afara căldurii umane, a sprijinului unor persoane care trăiesc și respiră literatură. Însă, cu toate eforturile sale de a resuscita aureola auctorială, așa cum mărturisește și într-un interviu pentru Dilema veche (anul XVIII, nr. 841, 23-29 aprilie 2020), piața literară românească din extrema contemporaneitate nu prezintă decât două constante: „pauperitate și irelevanță” în ochii publicului care citește din ce în ce mai puțin și care a uitat valorile culturale cu adevărat valabile. De aceea, tonalitatea ușor melancolică și elegiacă se resimte de-a lungul acestor rememorări autobiografice.

A doua parte a Creionului de tâmplărie conține conferințele lui Mircea Cărtărescu cu ocazia unor evenimente de prestigiu din viața sa: decernarea premiului Formentor, în 2018, a premiului „Thomas Mann” din același an, a titlului de Doctor Honoris Causa la Universitatea Babeș-Bolyai din 2017, sau de la diferite lansări de carte. Această secțiune este consacrată „profesiunilor de credință”, crezului său artistic în ce privește literatura, lectura și, nu în cele din urmă, scrierile sale. Înainte de a fi un scriitor, Mircea Cărtărescu se vede ca un cititor hrăpăreț al literaturilor, care a absorbit în matricea sa sensibilă toate invariantele omenescului, așa cum se pot desprinde ele din existența beletristică. Fie că dezvoltă teorii despre existența nivelată, piramidală a ierarhiilor scriitoricești, fie că își reface genetic romanul Solenoid (recunoscând în narator un „celălalt” autor care, din nefericire, a rămas în virtualitate, după ce el a „colapsat” cuantic în cel ce este acum) sau își desfășoară activitatea literară și colaborarea la editura Humanitas, constanta tematică este literatura care se trăiește permanent, concrescută în viața biologică, istorică și socială, și care vine în prelungirea lecturilor definitorii. Vârful de lance al acestei părți este reprezentat de Poezia ca vârf al cunoașterii. Aici, Cărtărescu nu înțelege poezia ca pe o formă grafică, de așezare în pagină, sau a unei substanțe intime ce animă pasta lexicală, ci Literatura, cu majusculă. În spatele oricărei cărți, fie ea de proză scurtă, fie de dramaturgie, se află în spatele ei o Poezie. Iată definiția pe care o dă Cărtărescu: „Pentru că poezie, pentru mine, nu înseamnă numai artă a cuvintelor […] tot ce facem mai bine în lume, în orice domeniu, de la cele mai umile până la scrisul de poezie, de la filozofie, până la gândirea despre Dumnezeu, tot ce facem deasupra așteptărilor și posibilităților oricărei zone a cunoașterii este până la urmă vârful incandescent de poezie de deasupra tuturor lucrurilor, inclusiv a poeziei în sensul de artă a cuvintelor.”  Raportat la aceste meditații asupra literaturii, poeziei și asupra vieții până la urmă, Creionul de tâmplărie este o mantră teoretică, un cifru al textelor sale poetice, epice sau publicistice. În definitiv, partea cel mai profund teoretică a volumului vine în completarea, în supraetajarea profilului uman, scriitorul fiind, mai întâi de toate, om în deplinătatea „omenescului-său-prea-omenesc”.

Gheață și foc încheie scrierea cu un set de articole și prefețe reciclate de către autor cu scopul de a revivifica figuri literare mai mult sau mai puțin consacrate: Olga Tokarczuk, Panait Istrate, Ernesto Sábato, Amos Oz, Cezar Paul-Bădescu, Svetlana Cârstean sau Ana Maria Sandu. Așa cum am menționat și la început, cititorul îl întâlnește aici pe Cărtărescu-mentorul, profesorul, care încearcă să promoveze nume ale literaturii care s-au coagulat artistic sub îndrumarea sa artistică (exceptând numele deja cunoscute). Aceste articole se diferențiază net de tonul sensibil și cordial frecventat în primele două părți ale tripticului Creionului de tâmplărie, deși nu sunt lipsite de un proeminent subiectivism. E motivul pentru care volumul își pierde din incandescență, din cifrul „profetic” pe care-l dobândise deja și se depărtează de cititor printr-un stil pedant, academic, glacial. Dacă primele texte sunt bazate pe o empatie textuală și pe căldura umană, iar volumul construiește un dialog activ cu lectorii, articolele reciclate se distanțează printr-un monolog voit „înalt”, care, paradoxal, prin tranzitivitatea sa, li se refuză unora.

Așa cum și-a obișnuit publicul, ultimul volum al lui Cărtărescu este traversat de un „suflu” livresc, viața confundându-se uneori până la identitate cu literatura. Pentru scriitor, viața este uneori un pretext al rememorării versurilor sau rândurilor unor autori, a credințelor altora, fiind totodată o viață în perpetuă lectură. Mai mult decât oricând, Cărtărescu face un elogiu lecturii, pentru care își dedica în adolescență și în studenție câte 12 ore din zi, alimentându-se existențial din „cisterna de aur” a marii literaturi. A scrie este sinonim, în unele puncte, cu a citi și a înțelege sensul universului. De aceea, scriitorul amintește, pe parcursul volumului, cărțile care l-au marcat definitiv (Kafka, Musil, Thomas Mann, Goethe, Vergilius, Nabokov). Cu toate acestea, pledoaria pentru citit nu se rezumă doar la beletristică: este menționată, în acest sens, importanța pentru scrierile sale a unor cărți de parazitologie și de topologie. În definitiv, literatura nu se sfârșește odată cu ficționalul, ci prinde în apertura sa toate formele de manifestare ale cunoașterii (cognitive, senzoriale, sensibile, științifice etc.). Ce rămâne la sfârșitul acestei cărți este crezul artistic al lui Mircea Cărtărescu, care pare în măsură a explica toate scrierile sale de până acum și, posibil, viitoarele creații. Poziționându-se într-o vârstă rotundă a scrierilor sale, Creionul de tâmplărie îmi transpare ca un gest de autocanonizare și automistificare, în ciuda oricărei modestii aparente.

__________

*Mircea Cărtărescu, Creionul de tâmplărie, București, Humanitas, 2020, 268 pag.

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 38-40]