Nu-i chiar mică – și-n nici un caz neînsemnată – surpriza apariției unui volum de Poeme semnat de Corneliu Coposu (la Editura Fundației Academia Civică, 2019). De inițiative culturale – dincolo de cele politice, dar împletite cu ele – Corneliu Coposu n-a fost străin, îndeosebi în perioada refugiului, cînd este unul dintre animatorii ardelenilor strînși în capitală. Își deschisese și o cale de eseist, dar au venit peste el cei 17 ani de închisoare și apoi anii de supraveghere. Dar despre vreo înclinație poetică nu se știa – și văd că și Ana Blandiana, care era unul dintre apropiații Seniorului după ’90 și care semnează Cuvîntul înainte al volumului, e destul de surprinsă de faptul că ”a scris volume întregi de versuri”. Dacă așa stau lucrurile, înseamnă că volumul apărut e doar o selecție – și n-ar fi stricat o notă explicativă. De la Blandiana aflăm că poemele ”au fost compuse în închisoare” și că ele reprezintă în primul rînd o ”lucrare de supraviețuire”, o ”formă de luptă împotriva degradării intelectuale”. Izolat aproape tot timpul celor 17 ani de detenție, Corneliu Coposu a văzut în poezie o cale de păstrare a cumpătului și de sănătate a minții, cum bine observă Blandiana. Sigur, și un exercițiu mnemotehnic, mai ales că majoritatea poemelor sînt destul de lungi și memorarea lor presupunea un exercițiu serios. ”Nu este un poet modern”, zice, cu dreptate, Blandiana, dar – se întreabă cu și mai multă îndreptățire – asta ”să însemne că nu este un poet?”. Răspunsul, oricare ar fi, e riscant, dacă nu așezăm poemele în condiția existențială concretă din care au ieșit. Coposu versifică după norme clasice și într-o manieră, firește, clasată. În plus, nu face confesiune (nu directă), ci reflecție, ca și cum și-ar abstractiza condiția și biografia. E o asceză confesivă al cărei subsol dramatic e abia atins și în nici un caz promovat. Dar poate că tocmai sublimarea acestor circumstanțe și areferențialitatea biografică intensifică iradianța dramatică a acestor versuri.

Că de o poezie ca acțiune spirituală e vorba se vede chiar de la Ruga inițială, cea care stabilește cadrul – de suferință, credință și putere de îndurare – în care se vor înscrie și celelalte: ”Cerne, Doamne, liniștea uitării,/ Peste nesfîrșita suferință./ Seamănă întinderi de credință/ Și sporește roua îndurării” etc. Colocvii cu sine și cu Dumnezeu, atît i-a rămas poetului. Nu-i de mirare că-și versifică propriul crez – în 12 propoziții -, spre a-l avea mereu la îndemînă: ”Înalțăte-n credință, prin cumpăna dreptății/ Și apără, temeinic, hotarul libertății./…/ Nu rupe niciodată privirea de la ținte,/ Nu renunța, o clipă, la visurile sfinte!/…/ Înfruntă, cu tărie, potrivnicele valuri,/ Și luptă, sub statornic drapel de idealuri!” (Dodecalog). E un crez de viață și de misiune pe care Coposu le-a acoperit exemplar.

Versificația e diversă, de la populară la endecasilabă (și chiar mai mult), iar temele de reflecție sînt, desigur, și ele din repertoriul consacrat. Cum e cazul acestei fortuna labilis din Nestatornicie: ”Gîndul, gloria, norocul, apa, focul și pămîntul,/ Nestabile sînt ca valul, ca nisipul și ca vîntul;/ Lumea însăși, în mișcare, necuprinsul infinit/ Se preface și se schimbă, permanent, necontenit.” etc. Nu de altă școală țin și pastelurile – abia cîteva -, prilej de reverie anamnetică, dar mai ales de un fel de melancolie religioasă în care se traduce paradisul pierdut și evocat acum în detaliile lui acute: ”În aurul de lumină, al soarelui blînd ce răsare,/ Pe bolta albastră, senină, oglindă cerească de zare,/ Poiană cu gard de tufișuri, în lunca stejarului falnic,/ Incintă de verzi luminișuri, în crîng viguros și năvalnic” etc. (Pastel). Nostalgia detaliilor relevă, de fapt, prin debordanța și minuțiozitatea lor, o disponibilitate imnică, fie și într-un regim controlat de umor: ”Plod hoinar, de jirezi și de lut,/ Vînător cenușiu de furnici,/ Piciu de puf, ruginit și umplut,/ Ciuf stropit, zgribulit, cîrn și slut,/ Cu seine beteli de arnici,/ Porți pe sus nostalgii de bunici…” etc. (Doxologie). Nu numai această vrabie, dar și alte ”realități” rămase în memorie se constituie în ”ocazii” de voluptate compozițională în care versurile parcă nu vor să scape nicidecum ”obiectul” evocat, alintîndu-l ca-n incantații (cum se întîmplă cu torentul din De fortis…). De altfel, cîteva piese chiar din voluptatea compozițională trăiesc, dintr-un spirit de inventivitate care nu e departe de jocul scriptural și de joaca asociativă. E un fel de probă de virtuozitate ”metalizarea” generală din Urare metalică, unde tabelul lui Mendeleev codifică mai toate calitățile umane: ”Virtutea ta – argint de ramă;/ Speranța – zinc încremenit;/ Mărirea – tulnic de aramă;/ Statorniciile – de nit.// Lumini – de fosfor și de staniu;/ Tăria wolframului – țel;/ Puteri desprinse din uraniu,/ Și sănătate de oțel!”. În pur spirit ludic se desfășoară ampla Opinie separată, cu procesul intentat lunii pentru mistificarea la care a fost supusă – și pentru alte delicte: ”Dar, cum n-avem încă zarcă, s-o închidem mai ermetic,/ Se impun îndreptățite sancțiuni de ordin etic!/ Prin denunț, scutit de timbre, sesizăm procuratura,/ Din intenția onestă de-a salva literatura” etc. Mai sînt și alte versuri mai ”poznașe”, cu tratament ludic și cu fond de umor, deși Coposu pe clape grave scrie de obicei. Strălucește printre reflecții atît duioșia (față de amintirea mamei, bunăoară), cît și dragostea de țară și de neam. Repertoriul din urmă are totdeauna un avînt imnic, fie că-i vorba de Decebal sau de alte referințe eroice, fie că-i vorba de un imn al rîurilor ardelene, cum e Cîntecul Tisei, ”Oglindă de zbucium, măriri și nevoi” ”cu ape-nroșite de sînge”. Mai o fabulă, mai o legendă, mai o rugăciune – registrul se diversifică și relevă disponibilități mai complexe și mai nuanțate.

Probabil Corneliu Coposu nu se credea poet. Nu știu dacă e. Dar apariția versurilor lui e un eveniment. Dacă nu literar, măcar documentar.

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 37-38]