Cam asta transmite cel mai recent volum al lui Mircea Petean, Mai vorbim, încheind trilogia ce cuprinde volumele Catedrala din auz și Nerostitele. Nu e prima dată când poetul optează pentru acest tip de organizare, Trilogia transilvană fiind elocventă în acest sens și plasându-l, alături de numeroasele volume, în rândul prezențelor constante din domeniul literar. Cu un debut editorial (Un munte o zi) înregistrat în 1981, Mircea Petean trece peste perioada de „post negru” de zece ani, după cum declară într-unul dintre interviuri, și continuă să publice pentru trei decenii volume de poezie și proză, pe lângă activitatea sa editorială și publicistică.

Organizat la nivelul a trei părți, intitulate sugestiv Și tăcere e afară, Restul e … tăcere! și La ocazii, cărora li se alătură nelipsitele Poeme ale Anei, volumul Mai vorbim continuă seria poemelor ligure, invitându-l pe cititor într-o nouă călătorie prin spații nebănuite, spații în care scriitorul nu e decât un nebun, ghidat de singura voce existentă, nebuna orașului, vestitoare a apocalipsei: „nebun/ nebun trebuie să fii să continui să scrii/ măcar de m-aș rosti cu  acea simplitate/ îndelung râvnită care se rostuiește cu vioiciunea/ unei largi perspective și c-o ușurință de invidiat/ andiamo – se-aude vocea nebunei orașului/ care trage după ea o jigodie –/ c’è la fine del mondo.”

Călătoria sa este vizionară, poetul întorcându-se mereu spre sine și spre creația sa. Într-o lume în care mercantilismul cunoaște apogeul, el, cel care s-a adaptat vremurilor, dăruiește în continuare poezie, deși e la fel ca la început, „un ilustru necunoscut”. Imaginarul este unul morbid, lumea conturată în poemele sale fiind dominată de negru, de moarte și având drept reper, de pildă, macaraua, care atârnă amenințător. Palmierul nu mai e decât o coloană neagră la  rându-i, marea se unduiește sub norii tăcerii, purtând coșgiuge spre țărm, corăbia arde și ea la țărm, casa dascălului de umanioare se prăbușește și nu mai e nimeni căruia să îi pese de prezența poetului: „și nu e nimeni pe margini/ ca să ne disturbe.”

Ipostaziat într-un soi de reporter, acesta își mută constant camera, fiind interesat să cuprindă în poezie cam tot ce vede: „un tânăr își roade telefonul mobil/și-l mestecă absent ca pe-o acadea/ pe banca de piatră de la marginea mării/ tânăra de lângă el vorbește singură/  dar nu pare deloc dispusă/ cu căștile de pe urechi/ de pământ să dea/ o pereche de adidași purtați atârnă deasupra trecătorilor/ pe o sârmă întinsă între clădirea gării/ și biserica de peste drum…”. Poezia sa devine, indiferent de registrele pentru care optează, căci sunt, indubitabil, diverse, o mărturie a frumosului, care dăinuie în mijlocul neantului, trezit din încremenire în cea de-a doua parte de câinele, care „atârnă de lațul propriului urlet”, de cârdul de păsări îndoliate  care „sfâșie cerul” sau de glasul unui tânăr care deconspiră însăși poezia. În spectacolul grotesc, evident, poezia are o fizionomie degradată, e: „un tânăr adipos/ cu fața unsuroasă nerasă/ cu câteva lațe de păr pe creștet/ cu ochii mici lipsiți de culoare și de expresie”, mut și vicios, mort peste câteva pagini, potrivit poetului radical și imprudent. Metaforismul care transcende poezia sa nu mai uimește pe nimeni, predilecția pentru insolit fiind evidentă încă din debut, căci exploatarea cotidianului nu reprezintă decât un paravan pentru a descompune mecanismele existenței, neomițând, desigur, direcțiile mistice, dar și cele biografice, prevalente îndeosebi în ultima parte a volumului: „am pus de cafea și am băut prima ceașcă/căci pe a două am s-o savurez în compania Anei/ca de obicei/am deschis pentru prima oară ușa casei/ și am făcut primul tur al ei/am plantat primul trifoi cu patru foi din viața mea/primit în dar de la copii de sărbători/în ghiveciul pus de cu seară în bucătărie/ ca să se dezghețe pământul/am coborât pentru prima oară în beci/ ca să duc ceva și să aduc altceva.”

Secțiunea Poemele Anei nu reprezintă o apariție singulară în Mai vorbim, poetul intitulându-și un volum astfel (Poemele Anei, 2007/2018) și continuând să le includă și în volumele ulterioare. Întoarcerea acasă, după călătoria interioară pe tărâm ligur, este anunțată încă din cea de-a treia parte, însă Poemele Anei, așa cum ne-au obișnuit, ne introduc în intimitatea cuplului nedisturbat de vacarmul mundan, a cuplului atemporal: „stam amândoi în fața ferestrei ținându-ne de mână/și uitându-ne la păsăretul de-afară/ ca prostiți – era vădit că ieșisem cu totul din cronologie.”

Nu doar figura Anei e revalorificată de poetul clujean, ci și cea a lui Nicanor, considerat adeseori alter-ego al poeziei sale. El este cel care anunță BREAKING NEWS în imperiul tăcerii „tăcerea din care s-a desprins cu atâta dificultate/ și care l-a însoțit ca un câine/ pe tot parcursul existenței sale terestre/ a căzut ca o cortină de purpură/ peste o carieră de excepție”, executând atent ordinile maestrului: „fugi la magazinul din colț/ și adu o lumânare/ s-o punem la căpătâiul tăcerii care s-a lăsat!” –/ îi zice profesorul de Poezie/ – extrem de panicat –/ lui Nicanor/ care se execută pe dat’.”

Un discurs teatral, uneori ambiguu, sceptic și ironic, alteori absurd sau ludic, care se întoarce mereu la poezie și la condiția Meșterului, un discurs despre poetul pelerin care trudește la țesătura tăcerii, continuând să dăruiască poezie. Însoțit de propria singurătate în această călătorie interioară și exterioară deopotrivă, poetul continuă să contemple, rostind determinat în tăcere: „ NU TAC!”

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 51-52]