Mihaela Vancea – Un discurs al gândului

Arazia, asemenea celorlalte două volume scrise de Ara Șeptilici, este un roman experimental, derutant, al unei încâlceli de gânduri încifrate cu multă tehnică și efort retoric. De altfel, procesul creator al scriitoarei este în general unul lent; ea publică în volumul colectiv Ficțiuni în 1992, alături de Ion Manolescu, Fevronia Novac, Vlad Pavlovici, Alexandru Pleșcan, Andrei Zlătescu, iar debutul în proză îl are de abia în 2006, cu Dublul, un roman. Opt ani mai târziu apare și cel de al doilea volum 100 de zile până la 1000 de ani, după care mai trec încă cinci până la un nou roman. Interesant este că această lentoare a scriiturii se pliază perfect pe misiunea personală pe care și-o asumă încă de la primul volum, după cum mărturisește în Cuvântul autorului. Ea duce, asumat, o muncă minuțioasă, detectivistică, de urmărire a gândului: ,,Îmi dau seama că oamenii mei curg unii din alții, că poate deveni derutant, că nu mai știi cine cu de ce și cum cu cine. Și îmi place că se întâmplă așa, îmi place că gândul e mai important decât cel care-l gândește”.

Arazia pare să continue caracterul programatic al celorlalte volume, căci cele două capitole din care e compus romanul fac dovada unei încropiri de evenimente, trăiri, senzații, sunete, culori, dorințe, unde personajele amintite aleatoriu au doar rolul de a declanșa mintea. Textul e inconfortabil, cu nerv, greu de citit, un reproș infinit și o analiză acidă, critică a tot ceea ce se trăiește. Pendulează între hipersensibilitate și insensibilitate, până la insultă, a unui ,,tu” general, în ciuda aparentelor personaje care sunt amintite (Julia, Ali, David, Dănuț, Cecilia). Ele există, în fond, doar ca avatare, niște figuri fantomatice in absentia, folosite ca puncte de referință, ca origini, vinovați sau părtași a unor stări de irascibilitate, frustrare sau suferință. Romanul de față este un delir adânc, un monolog al tuturor gândurilor pe care le are o ființă umană de-a lungul zilelor sale.

Frazele sunt acaparate de ermetism filologic, textul se sculptează în continuu, o ia razna, structura lui se transformă cu fiecare pagină, iar proza cade treptat în versificare. Haosul  construit în jurul Juliei, ,,cu J de la jeleu. Sau de la jenă”, un pasager prin propria viață, este fundamentat de prejudecăți referitoare la oameni și evenimente, Julia fiind un burete de emoții care se manifestă când fragil, când autoritar. Subiectul preferat este iubirea cu toate implicațiile ei, manifestată în jurul dihotomiilor masculin-feminin, între proză și vers, între interpretările minții și realitate: ,,În fiecare zi te gândești cum să faci să iubești din nou. Cum să mai clocești, măcar odată, furnicile alea care-ți macină stomacul de iubire și tu le lași, chiar dacă ar fi să te muți la Iași și să speli pe-acolo trotuare cu furnici în stomac”. Iubirea este factorul declanșator al celor mai variate stări, trăită, experimentată, cu toate simțurile: ,,până te obișnuiești cu mirosul omului durează, apoi te plictisești, găsești altele, te plictisești din nou dar îți rămâne-n nas ceva ce nu mai dispare. Nici cu clor. Ăla e mirosul de amorul cel veșnic.”

Arazia se derulează asemenea mișcării ochiului care surprinde în timp real fiecare imagine, o proiectează pe retină, iar apoi o transformă prin gând, prin amintire, declanșând noi asocieri în raport cu ceea ce se vede. Avem de a face cu un roman care se construiește pe măsură ce mintea personajului galopează în toate direcțiile, iar rezultatul final surprinde toate salturile, oscilațiile minții, fluxul de gânduri, când mai potolit, când mai lucid, când mai tembel, când mai sensibil, mai acid, mai în toate felurile posibile. Acestea sunt completate de mici jonglerii cu intertextualități diverse și evidente, transformate în insulte sau ironii precum e ,,Dan, care se poartă ca un căpitan” (Dan, căpitan de plai), ,,Cealaltă se credea o balenă, eventual Moby Dick, eșuată sau, mai bine, plantată pe post de iederă pe o insulă fără case”, ,,Te-ar fi omorât ca Othello pe Desdemona numai fiindcă putea, nu neapărat fiindcă simțea așa” și altele. Dincolo de aceste joculețe facile, simțurile rămân ascuțite până la intrarea în substraturi, în materie și dincolo de ea: ,,nu mai fusese niciodată în sâmburele unei piersici, dar sigur, acolo nu se mai păstra dulceață, trebuie că era mai curând de gustul fierii sau găinațului uscat beton la soare și apoi pisat”. Incursiunea nu are loc doar în adâncul ființei, ci înăuntrul a tot ceea ce există. Fiecare pagină confirmă faptul că nu identitatea personajelor contează, nici firul epic (aproape inexistent), ci trăirea profundă până la încifrarea imaginii, abstractizarea realului și resemantizarea lui.

Fără îndoială, Arazia este un volum care pune răbdarea cititorului la încercare. Însă acest constant exercițiu de captare a minții vine și cu momente fantastice, în care gândul este prins, întors pe toate părțile, explicat și livrat în structuri versificate. Cele mai înduioșătoare meditații sunt cele construite în atmosfera de frondă adolescentină, mustind de instabilitate emoțională, de la iubire, la insomnie și furie resemnată: ,,adorm, ba nu, doar mă prefac și visez doar un pic, te visez pe tine și cât de mult te iubesc de groaznic de crăp, exact de asta o să crăp, nu de altceva, voi muri de iubirea maximă, din aia care, când ți-e dată mori de râs și de fericire și care nu se poate descrie”. Rime facile, dar care corespund acestei stări unde totul e naiv, inocent și dureros. Aglutinarea realității determină un haos de imagini eterogene, menite să unească coordonatele interioare ale ființei de timpul pe care-l trăiește: ,,Câteodată îmi vine să te ating chiar dacă știu că n-are niciun sens. Dar nu mi-e dor de tine, doar trebuie să-ți văd un por de pe față, unul nou în care, eventual, s-a așezat un pic de praf de ieri, e un prag către un alt mileniu, este un incendiu pe care numai eu pot să-ș sting dintr-o răsuflare.” Astfel, emoția se extinde între realitatea manifestată și cea latentă.

Ara Șeptilici livrează o carte bizară, cu o scriitură haotică, spartă în bucăți, cu jocuri de replici, ironii și autoironii în spatele cărora stă miza performanței stilistice. Accesul la mesaj e dificil tocmai pentru că existența este descoperită fragmentat, iar textul devine un palimpsest. Scriitoarea are meritul de a-și impune stilul propriu, în spatele căruia se poate intui și un impuls de a-și marca specificul generaționist. Volumul ei înclină balanța în favoarea structurilor fracturate și a sinesteziilor, oglindește sinele, se subordonează existenței și transmite același spirit literar de la momentul debutului său (anii ′90).

_______________

* Ara Șeptilici, Arazia, Editura Vremea, București, 2019

 

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 49-50]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.