III. Prezentul ca futurologie de demult

 

Max BLECHER 

[Imprimanta 3D și economia patent-urilor]

 

Îmi amintesc, de pildă, în acest moment numai de un mic și izolat fragment de vis și imediat îmi dau seama cât aș putea să-l amplific și ce întâmplări ar putea avea loc în decorurile și cu personajele lui. Este însă acum, așa cum îl văd, numai o prezentare și o introducere în aceste întâmplări, dar destul de amuzantă, cred, pentru ca s-o redau așa cum am văzut-o în somn.

…În oraș intervenise o schimbare pe care aș putea s-o numesc de „specializare“. Era aceeași stradă bine cunoscută de totdeauna, însă magazinele și toate instituțiile căpătaseră forma „serviciului“ lor, de exemplu, gara era neagră, lustruită, și ca o imensă locomotivă cu intrarea prin ușa fochistului și peronul de așteptare în fața cazanului de aburi, poșta avea forma unei cutii pentru scrisori, galbenă cu dungi albastre, o librărie era în formă de călimară și alta în formă de volum frumos legat, toate cofetăriile aveau formă de prăjituri cu cremă și frișcă, magazinele de gramofoane, pâlnii enorme, iar mezelăriile erau în formă de jambon pus pe lat… toate acestea însă nu sunt decât o impresie ștearsă și care se pierdu curând când intrai în magazinul cu mezeluri unde trebuia să cumpăr ceva pentru masa de seară. În magazin mă așteptau toate surprizele și toate uimirile. Era un magazin cu rafturi și tejghele ca oricare altul, dar făcute cu totul în mod deosebit, pereții din tocătură de cârnaț presat care avea de departe aspectul unui mozaic roșu de toată frumusețea, rafturile din felii subțiri de slănină întărite cu un procedeu special, ceea ce le făcea să pară de fildeș, și tejghelele din pateuri cu aspic, tare ca sticla, curate și strălucitoare ca în orice mezelărie bine ținută.

Era o adevărată plăcere gustativă să privești toate acestea, în același timp însă eram extrem de intrigat de două lucruri cu totul curioase: mai întâi patronul mezelăriei, un omuleț cu fața smeadă și mustăcioară, era îmbrăcat în haine de cioclu, iar în al doilea rând, pachetul cu mezeluri pe care mi-l dete purta o mică etichetă bine pusă în evidență „Fabricat la radio“. Ce însemnau hainele de cioclu și ce erau cuvintele care însoțeau mezelurile? Iată ce fierbeam de curiozitate să știu și, în timp ce plăteam patronului care servea singur în magazin la ora aceea matinală, îl întrebai ce vroiam să știu.

— În timpul zilei am șorț alb de mezelar, îmi spuse dânsul, dar dvs. ați venit să târguiți devreme și n-am avut încă timp să mă schimb, am avut câteva coroane de livrat azi-dimineață la o casă mare și trebuia să mă pun în uniformă…

Pentru că văzu că nedumerirea mea crește, îmi explică lucrurile mai pe larg.

— Când m-am însurat, eu eram negustor de articole funebre și antreprenor de înmormântări, cu o frumoasă prăvălie, bine asortată, plină de sicrie, coroane mortuare, lampadare funerare și toate articolele pentru morți, o situație frumoasă, cum se spune, și destul de rentabilă. Câțiva ani am continuat împreună cu soția mea care mă ajuta, meseria aceasta până în ziua când socrul meu muri lăsând ca moștenire soției mele, unica lui fiică, această mezelărie. Era un comerț cu mult mai ispititor și cu mai mult câștig decât acel al pompelor funebre, pentru că jambon și cârnaț se mănâncă în fiecare zi, pe când oamenii nu mor cu aceeași regularitate. Pentru a nu lăsa totuși ca să-mi scape din mână un comerț deja bine introdus și unde, de asemenea, puteam să câștig, am hotărât ca să păstrez și sicriele și mezelurile. Și pentru că acolo unde țineam prăvălia chiria se scumpise enorm, în timp ce casa aceasta era proprietatea mea, am decis ca să exercit amândouă comerțuri în același local și astfel gospodinele știu că marți, joi și sâmbătă pot găsi în magazinul meu cele mai proaspete și apetisante mezeluri cu prețuri de concurență (în celelalte zile nici nu-i „interesant“ ca să ții deschis, fiind zile de post și nimeni nu cumpără în aceste zile carne, oamenii din orășelul ăsta sunt bigoți), iar în zilele de luni, miercuri și vineri vând tot ce privește ceremoniile funerare.

În fine, pentru ca clienții să nu cumpere pateu de gâscă într-un magazin cu sicrie și coroane mortuare într-unul cu salam și pastramă, și pentru că orașul nostru este „specific“ după cum ai putut vedea, adică fiecare prăvălie are forma exactă și decorul lucrurilor ce le vinde, în zilele de mezelărie ca de exemplu azi, magazinul are în exterior aspectul unui enorm jambon și în interior este după cum vezi cu pereți de salam, rafturi de slănină și tejghele de aspic, iar în zilele de pompe funebre, cu ajutorul unor mici accesorii de toaletă ce se agață cu ușurință de niște cârlige și șuruburi sistematic făcute, într-un sfert de oră îmi transform jambonul exterior în craniu mortuar cu dinți galbeni și orbite înfundate și interiorul în cavou. Totul rămâne pe loc, numai că acopăr pereții cu pânză neagră, învelesc jamboanele în mătase neagră și cârnații la fel, ornamentându-i cu beteală de argint ca lumânările de nuntă, atât doar că lumânările mele sunt negre (și dacă le zgândări, vezi că în mijloc sunt umplute cu carne tocată de purcel). Cu elementele acestea decorative negre și argintii în câteva minute nu mai recunoști mezelăria. totul a devenit funerar și tenebros… negru și argint…

Câteva clipe rămase pe gânduri, apoi îmi spuse pe șoptite, cu multă filozofie:

— Totul este aranjamentul de culori, colorează în negru și argint cea mai veselă și splendidă grădină cu trandafiri și ea îți va părea funerară… trandafirii negri și frunzele de argint… mortuar… sinistru… totul este o chestie de aranjament de culori și de semnificația lor care ne-a intrat în obișnuință și s-a înrădăcinat în noi adânc de tot.

Cu voce și mai scăzută, zâmbind fin sub mustața mică și apropiindu-se de mine, îmi șopti confidențial:

— Vă propun o experiență, duceți-vă acasă și ornamentați… hm… cabinetul… hm! înțelegeți ce vreau să spun… hm! W.c. cum se zice… ei bine, ornamentați tot interiorul cu hârtie neagră și puneți înăuntru și coroane mortuare și baniere „Pomenirea veșnică“ și „În eternitate ne vom aminti de tine“… ei bine, vă garantez că… hm! încăperea nu va mai putea fi utilizată în scopul ei obișnuit… în câteva zile toată casa va fi constipată, vă asigur…

Cu mâna făcui un gest de nerăbdare și el înțelese că nu trebuie să insiste.

Îmi mai rămânea ca să știu înțelesul inscripției de pe pachetul cu mezeluri „Fabricat la radio“. Când îl întrebai, patronul dublu al mezelăriei și pompelor funebre păru foarte surprins de nedumerirea mea.

— Este totuși imposibil, domnule, să nu cunoașteți această invenție…

Și cum continuai să-i mărturisesc că nu știam despre ce e vorba…

— Vă cred… însă credeam că n-ar putea să mai existe azi cineva care să nu știe ce e un „radio de fabricație“… și un copil vă va spune ce este… mă întreb dacă știți ce este o bicicletă…

— Vă rog lăsați ironiile și dacă aveți de gând să-mi spuneți…

— Cu plăcere… cu plăcere… veniți vă rog după mine… în odaia de fabricație.

În această odaie, alăturată magazinului, zăcea în mijloc un extraordinar aparat, asemănător unui aparat de radio, însă de vreo trei ori mai mare, având în locul vorbitorului o deschizătură cu pereții albi lustruiți și curați.

— Ce undă vreți să prindem? întrebă cioclul mezelar.

— Îmi este indiferent…

— În cazul ăsta, voi prinde la întâmplare…

Și învârti un buton, așteptând să se încălzească lămpile, în timp ce eu observai că în față aparatul avea o listă exact cum au toate aparatele de radio însă în loc ca să fie înscrise pe ea nume de orașe cu posturi emițătoare, era o înșirare de fabrici cu specificarea produselor ce fabricau în litere mai mici, ceva ca o carte de adrese pentru toate industriile europene și recunoscui chiar câteva mărci celebre. Când lămpile fură aprinse, mezelarul învârti un buton și indicatorul se opri la „Sardinos aux huilos“ Portugalia, în aparat se auzi un zbârnâit scurt și în cutia vorbitorului, ca și cum s-ar fi condensat din aer, încet, încet se cristaliza și devenea din ce în ce mai opacă, mai consistentă și mai materială o frumoasă și apetisantă cutie de sardele pe care mezelarul o scoase din aparat și mi-o întinse:

— Puteți gusta din aceste sardele, sunt cele mai fine… Și spre uluirea mea îmi puse în mână cutia care purta ca și mezelurile inscripția cunoscută.

— Îmi permiteți să vă spun că nu înțeleg… bolborosii eu.

— Vă voi explica atunci totul, spuse mezelarul… Acest aparat pe care văd că nu-l cunoașteți a fost inventat și lansat acum zece ani de zile. Este așa numitul „radio de fabricație“, și ca toate invențiile mari se bazează pe un principiu destul de simplu. Cunoașteți desigur aparatele de radio muzicale, ei bine, care este principiul lor? Într-o odaie oarecare în care nu se aude nimic, plutesc totuși unde muzicale și aparatul din aerul amorf, plin de microbi, de fum, de azot și de tot felul de componente inutile, extrage doar unda care îi trebuie, elementul muzical al aerului, îl curăță de microbi, de oxigen, de tot ce nu e muzică și îl dă urechei gata de audiție… extras din aerul unde zăcea amestecat cu elementele impure. Exact acesta este și principiul aparatului de față; într-o cutie pe care o are la spate, și pe care n-ați observat-o, pun în fiecare zi tocătură de carne, de pește, tot felul de bucăți și stofe ce găsesc prin casă, panglici, fier vechi, făină, vin și hârtie, coji de portocale, cutii de chibrituri și timbre uzate, în fine tot ce găsesc, tot, absolut totul… și aparatul este același filtru ca și pentru muzică, potrivesc butonul pentru o fabrică de sardele și „unda de fabricație“ care este în aer se acordă cu unda aparatului care din materia impură și diversă din cutie, alege exact ce-i trebuie pentru a fabrica o cutie de sardele, după cum în aparatul de radio muzical, acordul undelor face ca să-și aleagă aparatul din aerul impur, notele trebuincioase pentru o simfonie de Beethoven… e simplu… Și, după cum vezi, aparatul posedă o listă mare cât se poate de variată, cu uzini de „unde de fabricație“ pentru toate obiectele… Vă veți spune, desigur, că în cazul acesta fiecare gospodină putea să-și cumpere un aparat cu care să-și fabrice singură în casă tot ce poftește și că astfel comerțul ar deveni inutil. Când a apărut pe piață aparatul, cam așa a fost, și au fost și întruniri, și proteste, și greve, până când a intervenit statul și a reglementat în mod strict posesia aparatelor și fabricația produselor în sensul că posesorul unui aparat nu poate fabrica decât produsele pentru care are licență pe numele lui și pentru care plătește taxe, destul de ridicate de altfel. În același timp fabricile continuă și ele să funcționeze pentru că sunt clienți care preferă produsele acestora, găsind în produsele de radio nu știu ce gust artificial și fad ca și acei iubitori de muzică care nu pot asculta în vorbitorul unui aparat un concert, găsindu-l cu totul schimbat și lipsit de muzicalitate adevărată… Cred că acum înțelegeți pentru ce se pune inscripția. Cu aparatul meu eu n-am dreptul să scot decât mezelărie, însă pentru că dvs. nu-l cunoșteați, am fabricat și sardele ca să vedeți cum vine fabricația… Pot fabrica însă orice…

În timp ce vorbea, învârtise butonul și în încăperea specială a aparatului își făcu apariția încet, încet o splendidă și lucioasă cravată de mătase pură. Tot astfel îmi mai aduse și o cutie cu țigarete străine, un ceas de mână și un fular călduros de lână.

— Ce-ați spune de o sticlă de șampanie franțuzească?

Eram într-adevăr amator de așa ceva.

Cu mare atenție, mezelarul potrivi butonul și începu să se condenseze în aparat o sticlă din cele mai renumite pivnițe. Când fu gata și o luă din aparat, mezelarul scăpă însă o groaznică înjurătură, sticla era destupată și plină cu butoni de manșetă.

— Ce este? întrebai nedumerit.

— Este că a fost interferență de unde… ca și la aparatele muzicale se întâmplă să „prinzi“ două posturi în același timp și atunci iese un produs care nu este decât o combinație a amândurora. Într-o zi aparatul mi-a fabricat astfel farfurii din hârtie sugativă și, odată, o blană de vulpe din cozi de cireși pentru infuzie. În fine, odată, o mașină de scris, completă, cu tot ce trebuie, însă inutilizabilă. Era din cașcaval.

Îi mulțumii pentru toate explicațiile binevoitoare și dădui să plec.

— În momentul de față, adăugă el, este mare dumping și posturile japoneze te umplu cu marfă, dacă prinzi Tokio poți avea becuri electrice și biciclete câte vrei. Cu un post european ai o bicicletă într-o jumătate de oră și pentru fabricarea ei trebuie să umpli de două ori cutia cu materie amorfă, în timp ce Tokio furnizează în acest interval de timp zece biciclete și cu o singură cutie de materie. Îmi amintii brusc de ceva pentru a stabili analogia completă cu aparatele de radio muzicale.

— Și paraziți… aparatul n-are paraziți?

— Eh, eh, și încă cum, spuse mezelarul râzând, când fabric cârnați, de pildă, și sunt paraziți, în loc de cârnați îmi vin în aparat, păstrând aceiași formă… îmi șopti la ureche: excremente… pur și simplu excremente…

Cu asta, vizita mea la mezelarie luă sfârșit. Îi mulțumii încă o dată și plecai.

În stradă mă așteptau trei prieteni, dar și aceștia prezentau curiozități extraordinare, cel dintâi era de culoare albastră, pielea corpului lui din cap până în picioare era smălțuită cu email albastru ca lighenele și vasele de bucătărie, explicația era că în țara „specificităților“ și oamenii luau aspectul meseriei lor, iar prietenul meu era inginer într-o uzină pentru smălțuit vase, cel de al doilea purta haine de celofan și era în întregime transparent și întunecat ca o radiografie.

— Știi că eram dintotdeauna o persoană suferindă, îmi spuse el când îl întrebai ce înseamnă aceasta. Îmi trebuia veșnic câte o radiografie pentru a ști ce am, ce mă doare, așa că m-am hotărât într-o zi ca să mă radiografiez o dată pentru totdeauna și să îmbrac și haine de celofan ca să pot urmări în orice clipă ce se petrece în corpul meu.

Cât privește pe al treilea, avea niște splendizi ochi verzi și nimic deosebit, ne servi cu bomboane care observai că erau în realitate niște ceasornice ce se topeau în gură. Și chiar prietenul meu cu piele albastră spuse:

— Cred că ești înainte cu cinci minute, ca și cum ar fi spus: e cam acră această bomboană. Era un artist-fantezist absolut simplu, atât doar că atunci când băgă bomboana în gură observai că în loc de dinți avea mici păpuși de porțelan și că limba îi era despicată în laniere fine și roșii, ca o crizantemă pe care ar fi ținut-o în gură, plină de petale cărnoase și umede. Și când mă uitai mai bine la ochi, văzui că sunt făcuți din două bobițe de la sticlele de limonadă.

Cu acest amănunt uluitor, visul meu luă sfârșit.

(fragment din Vizuina luminată)

***

 

 

Mircea MALIȚA

[Locuința și orașul anului 2000]

 

LOCUINȚA

În căutările lor prezente pentru modelul unei locuințe din anul 2000, arhitecții au merite incontestabile. Ei știu cu certitudine că locuința viitorului va fi altfel decît cea de astăzi, din păcate nu întotdeauna și în ce fel. Sînt multe soluții abracadabrante care au meritul evident de a fi diferite de orice construcție actuală. Acoperișurile, în formă de suprafețe riglate și desfășurabile, corespunzînd ecuațiilor celor mai îndrăznețe, pereții transparenți și inutile piramide interioare satisfac, desigur, această cerință, care nu este suficientă și nici chiar necesară. Am vizitat, după închiderea expoziției, faimoasa casă formată din apartamente paralelipipedice demontabile de la Montreal. Mi-a dat aceeași impresie a artificiosului pe care o lasă schemele raționale aplicate în gol la realități nematurizate.

Locuința viitorului va fi, în cel mai mare grad, funcțională. Dimensiunile (moderate), forma (nu

neapărat liniară), proporțiile (probabil asimetrice), culoarea (vie), dispoziția apartamentelor, ca și a fiecărui colț și obiect vor fi rezultatul unui studiu științific asupra condițiilor optime de trai ale omului. Tot ceea ce este acum baroc, inexplicabil, șemineu fals, nișe oarbe, bolți întretăiate va fi anulat în favoarea celui mai mare randament.

Dacă cercetările vor stabili, pe baza anchetelor statistice minuțioase, că este mai rațional și mai eficient ca publicațiile, puținele care vor fi menținute în casă, să iasă în dreapta mesei de lucru dintr-o ladă îngropată, prin apăsare pe buton, declanșînd plimbarea lor prin fața ochiului, atunci locuințele vor adopta acest mod de amenajare a bibliotecii.

Evident că paturile vor cădea din perete și în spațiul camerei vor exista puține obiecte, ele ieșind, la cerere, din ziduri. Dulapul, masa, sofaua vor fi toate adăpostite în pereți, iar distribuția lor în spațiul casei va fi dictată de mașini de calcul, care vor stabili, după principiul maximului de confort, în condițiile unui minimum de efort, care sînt distanțele optime și așezările cele mai propice. Daca se va demonstra că o formă trapezoidală e mai prielnică adăpostirii punctelor funcționale din locuință (ceea ce cred), camerele nu vor mai avea forma de azi.

Psihologia va intra in joc. Sufletul omenesc, cu tot ce-l îmbărbătează sau derutează, va fi mai bine cunoscut. Este posibil ca știința să demonstreze că un tavan ușor înclinat și un perete mai mic, opus și de dimensiuni mai mari, dau senzația orizontului. În consecință, planul simetric clasic va fi abandonat.

Automobilele de azi își datorează forma lor unei teze de psihologie care a demonstrat că acoperișul ce a fost adoptat combină în mod ideal senzația evadării cu aceea a solidității mediului familial. Studiile nu vor fi efectuate de echipe jenante ce vor deranja pe cetățeni. Ochi electrici vor examina viața curentă a mai multor familii și observațiile vor fi transmise unor ordinatoare care vor determina sursele de cheltuială inutilă de energie în cei câțiva zeci de kilometri ce-i parcurgem învîrtindu-ne în jurul obiectelor noastre și izvoarele de depresiune ce pot fi generate de ornamentații nepotrivite, culori sau gesturi absurde la care sîntem uneori obligați.

Intimitatea este o tema majoră pentru anul 2000. Individul se va simți mai controlat, datorită numeroaselor date culese si concentrate despre starea sănătății sale, a rezultatelor profesionale, a educației, a finanțelor, încasărilor, cheltuielilor sale. Locuința, prin ecranul lat al transmisiunilor, videotelefoanelor și programelor captate direct din sateliți, îl va menține strîns în conexiunea informațională. Evadarea nu se va putea realiza nici pe piscurile munților. Se naște ipoteza necesității unor instituții analoge cu mănăstirile, dar absolut laice, unde în locuri destul de retrase, omul își va plăti prețul unei meditații solitare si al unei refaceri nervoase. Ele vor fi recomandate medical.

Pentru a evita maladiile mintale, locuințele vor avea numeroase procedee stenice, arome ozonate, culori plăcute, aranjamente mobile. Nevoia de schimbare, inerentă naturii umane, se va realiza prin pereți mișcători și diviziuni variabile. Iluminația și decorația de hîrtie a pereților se va putea schimba sezonal, ca în saloanele regilor de la Versailles. Ele vor fi atît de ieftine și ușor de mînuit, încît înainte de a sosi acasă, un membru al familiei va putea solicita celorlalți un decor adecvat stării sufletești.

„Simt violet sau ciclamen” va spune mult companionilor de viață. Căci ipoteza noastră de lucru este menținerea familiei ca unitate socială fundamentală, în anul 2000. Locuința nici nu ar supraviețui altfel. Viața casnică va fi mult ușurată de existența robotului.

Nuanțele in nivelul de trai vor fi exprimate în mărimea ecranului de televiziune, a consolei informaționale și a numărului de operații efectuate de robot. „Am cumpărat un robot cu douăsprezece funcțiuni. Cel vechi nu știa să calce cămăși și să coasă nasturi”. Întrucât valențele lor sunt tehnice, bărbații vor fi mai ocupați, apăsând pe butoane și comandînd acțiunile electrice de spălare a vaselor, de pregătire finală a alimentelor semipreparate din cutii și de curățire a apartamentului. Și pentru că învățarea unei poezii de către copii va fi tot o operație de mînuire a magnetofoanelor și aparatelor, le vor reveni sarcini sporite și în această direcție.

Lămpile se vor aprinde printr-un fluierat, cunoscut de locatar, ușile se vor deschide prin rostirea unei parole. Certurile se vor micșora, căci la ridicarea vocii, un difuzor camuflat va rosti moralizatoare calmante sau va intona melodia preferată a soției.

Politețea între locatari va crește considerabil. Ei se vor deranja mai puțin, materialele de construcție putîndu-i izola sonor. În afara faptului că o lume aglomerată obligă la rațiune mai mult decît una ne-densă, locatarii vecini vor fi legați de solidaritatea îngrijirii în comun a cartierului lor și chiar de competiția loială cu cartierele vecine. Emulația decorării artistice a spațiilor și instituțiilor de cultură și recreație aparținându-i unei comunități va anima pe membrii ei, absorbindu-le din timpul considerabil ce le va rămâne disponibil în anul 2000, după orele de muncă.

Revenind în interiorul locuinței, să ne pronunțăm asupra diferitelor proiecte ce ni se oferă. Instalație mecanică de mișcat camerele în sus și în jos, modificînd dimensiunile și poziția. Propun să respingem: extravaganță costisitoare. Mini-încăperi ce se extind după ce se păstrează în dulap. Bune pentru copii, care se prăpădesc după corturi: proiect acceptabil. Prevederea locuințelor cu camere-atelier-debara. Pentru încurajarea amatorismului, ideea nu e rea. Ține loc de cameră de lucru și de bibliotecă, care se desființează. Poate fi combinată cu proiectul anterior. „Îmi umflu atelierul și mă retrag să construiesc un mic aparat de radio sau o măsuță cu mozaic”. Automobilul la îndemînă, plecarea din casă. Absurd: se contrazice cu ideea excluderii vehiculelor din microspațiul uman.

Vom sta mai mult în casă sau în urbe? Ponderea locuinței și orașului în programul cotidian e variabilă în istorie. Romanii petreceau mai mult timp în for. În Renaștere erau iubite piețele, unde erau afișate sonetele zilei. Prima revoluție industrială a adus precumpănirea casei, pentru ca în prezent să fie iubite terenurile de sport, aleile, sălile de concert.

În anul 2000 lucrurile vor sta ca în anul 1900. Casa și gara, locurile centrale de la începutul secolului, vor fi substituite de formula: casă și aeroport. Omul va petrece mult în propriul apartament, unde va simți, în conformitate cu filmul colorat al marelui ecran, îndrăzneala explorării în cosmos sau emoțiile unei vânători submarine. Din cânt în când se va duce la aeroport, instituție monumentală și centru social – reprezentînd ceea ce altădată erau catedralele și operele – să conducă prieteni sau pur și simplu să privească clipirile colorate ale zborurilor, tot atît de frumoase ca becurile unei console de calculator.

ORAȘUL

Aparțineți unei școli sau alteia, după cum răspundeți la următoarele întrebări: Sînteti pregătit să

contemplați o omenire eminamente urbană în anul 2000 ? Credeți că orașele în care vor locui 6 miliarde de locuitori vor fi de tipul marilor metropole existente sau că vor predomina orașele mijlocii? Vor fi acestea separate de spatii verzi sau vor fi înșirate în lanț, prelungindu-se unul după altul? Sunteți pentru elaborarea unui profil urban științific de maximă eficacitate, ce va obliga la renunțarea la caracterul istoric și local, sau pledați în favoarea păstrării, de către orașele viitorului, a unei personalități distincte? Poluarea aerului va fi stăvilită, sau se va trăi în aer condiționat? Vor mai fi centre și piețe? Șoselele vor mai exista o dată ce automobilele pe pernă de aer vor fi indiferente la asfalt? Câtă va fi partea de amuzament familial și personal față de cel colectiv? Cât se va mai păstra din vechile orașe și cât va fi înlocuit? Sunteți pentru structuri mari sau pentru altele mijlocii, presupunînd că excludem locuințele individuale la oraș? Arterele, clădirile și spațiile le vedeți ornamentate, cu un cuvînt arta va ieși în stradă, sau credeți că va rămîne de preferință interioară? Ne vom menține la cuburi și paralelipipede, sau vom trece la suprafețe noi? Vă pronunțați pentru o circulație mixtă de oameni și vehicule, sau le doriți separate? Care trafic îl doriți subteran? Împărtășiți ideea că automobilul este o cauză principală a crizei urbanismului de astăzi? Vor fi orașele fără suflet, sau comunitățile vor supraviețui? În acest caz, în ce dimensiuni și în ce forme?

De ce orașul viitorului ridică atîtea probleme și rubrica urbanismului e una dintre cele mai animate în toate publicațiile? În primul rînd, pentru că la orașul anului 2000 se lucrează de pe acum. Schimbarea peisajului urban ține 35—40 de ani, adică tocmai intervalul ce ne-a rămas la dispoziție. Orașele în întregime noi care s-au creat, cum este Brasilia, sînt concepute mai ales pentru nevoile noii generații. Construirea unui oraș nou este însă ca și croitul unei haine pentru o persoană ale cărei dimensiuni, gust, stil și inclinații nu le cunoaștem, fără să știm nici climatul, temperatura și condițiile în care va vrea s-o poarte. În limita acestor incertitudini, dezbaterea asupra viitorului e largă. Dacă orașul este un lucru ce privește comunitatea întreagă, aceasta urmează să-și spună cuvîntul. Ca să poată emite idei pertinente, trebuie să fie informată asupra subiectului.

Astfel s-a născut propunerea, într-o țară europeană, ca să se introducă ore de urbanism în școlile secundare, și dacă bietul program al elevului n-ar fi atît de solicitat, ideea ar prinde teren. Unele scoli de arhitectură au început să aibă, ca teme de diplomă, soluții urbanistice pentru anul 2000.

În numeroase țări a început construirea unor orașe noi. Amplasarea lor este fructul raționamentului economic, al planificării și al spiritului de viziune. Se susține că nu este o investiție lipsită de sens, întrucît experiența dobindită este de natură să economisească fonduri în perioada de construcție masivă prin care trebuie să treacă toate țările pînă la sfîrșitul secolului. În statul indian Punjabul de est, capitala a fost instalată la Chandjigarh, oraș nou construit după planurile lui Le Corbusier. Cine vizitează cele 30 de sectoare geometrice in care este împărțit orașul și clădirile de mare expresivitate modernă are însă senzația artificialului.

Înăuntrul unui cadru abstract se desfășoară viața obișnuită a mediului social indian. Schema unui oraș nu este importabilă. Orașul este o prelungire organică a vieții familiale, a comunității, a muncii și a profesiunilor. Un oraș trebuie să fie copilul sociologiei, nu numai al arhitecturii.

Rezultatele anchetelor sociale trebuie și ele amendate. S-au întreprins chestionare cerînd părerea și gustul locuitorilor viitoarelor așezări proiectate. File au oglindit spiritul contradictoriu al omului care vrea să fie în colectiv, dar să se bucure și de singurătate, să profite de facilitățile comune, dar să guste și pe cele individuale. Gusturile sînt, în general, conservatoare. Majoritatea locuitorilor din orașe, strămutați acum o generație sau două din mediul rural, au nostalgia puternică a modului de viață părăsit, pe care îl idealizează. Cînd spunem sociologie, înțelegem nu o colecție contradictorie de păreri momentane, ci rezultatul unui studiu științific al tendințelor de dezvoltare a colectivităților. După ce am parcurs temele, sîntem obligați să redăm și să formulăm opinii. Orașul nu este o opțiune. El mănîncă satul, așa cum a mîncat altă dată, în Anglia, oaia pe țăran. Orașul devine cadrul general și obligator de existență. Industrializarea și transformarea agriculturii pompează neîncetat populația spre mediul urban. Această migrare pașnică este una din cele mai mari din istoria omenirii. În numai 90 de ani, în S.U.A., peste 17 000 000 de oameni au părăsit zonele rurale. Acum o sută de ani, în această țară, un muncitor în agricultură producea hrană pentru doi cetățeni; acum cincizeci de ani, pentru patru; acum zece ani, pentru doisprezece; în prezent poate da hrana pentru douăzeci de oameni. Orașul mare, metropola, marea aglomerație este însă o opțiune. Cred că omenirea nu va vota în favoarea ei. De altfel orașele mari au atins de pe acum o fază de saturație, și în multe cazuri este de prevăzut declinul lor, atît ca dimensiune cît și ca importanță. O tendință netă spre

orașele mici, fie ele oricît de dese, se face simțită. Ea poate fi o consecință naturală a descentralizării, care la rîndul ei este posibilă din cauza introducerii unei comunicații rapide și ieftine între oameni. Orașul de dimensiuni intermediare răspunde mai bine la integrarea comunităților în el. Lumea nu poate viețui în haine străine, ci trebuie să trăiască din plin amănuntele materiale ale mediului și să le dea suflet. Contrar celor presupuse, în anul 2000 oamenii nu vor fi copleșiți de uniformitate și vor da soluțiilor tehnice cit mai multă culoare proprie.

Modul de bază al viitoarelor așezări va fi unitatea de cinci pînă la zece mii de cetățeni, ocupînd o întindere lungă de 2 km. Înăuntrul acestui microspațiu va predomina organizarea grădinilor, apei, spațiului liber. Accesul vehiculelor va fi interzis. Ieșirea în spațiul unității se va face cu lipsa de formalism cu care ne plimbăm prin propria grădină. Locuitorii vor fi legați de folosirea centrelor de cultură, distracție și aprovizionare comune. Un arhitect se întreabă dacă în decorul mediteranean nu se poate reveni la strada strîmtă și umbroasă din trecut, o dată ce se reintroduce viața pedestră. Arterele vor trece în afara acestor sectoare. Accentul va cădea pe definirea unui mediu urban cuprinzînd spații verzi și facilități pentru formele colective ale recreației. Din răspunsurile gospodinelor, care determină în bună parte opinia publică în materie de locuințe, s-au desprins două deziderate majore: reducerea zgomotului și asigurarea locului de distracție pentru copii. E suficientă puțină încredere în acțiunea de insonorizare a tehnicii și în planificarea rațională pentru a fi siguri că anul 2000 va răspunde favorabil. Congestia va fi combătută, fiind neeconomică. Nu este adevărat că omul fuge de viața colectivă. S-a observat că picnicurile în natura ale familiilor izolate devin plictisitoare. Nevoia oamenilor de a comunica are tăria necesităților biologice.

Acest tip dominant de viață urbană nu exclude megastructurile, construcțiile uriașe pe care Le Corbusier și alți moderniști le văd deschise (susceptibile de adaosuri) și fluide (îmbinate cu circulația, pînă la realizarea unei unități între casă și stradă). Automobilul face astăzi din orașe organisme absurde, acomodate pentru un alt gen de viață. Există tendința unei separări nete a circulației pietonilor de a vehiculelor, fie prin nivel (automobilele sub pământ sau pe poduri suspendate), prin grilaje (crearea de benzi ce nu se întretaie), fie funcțional (noi mijloace de transport, ca miniraiul expoziției de la Lausanne). Un factor mai important pentru forma orașelor de mîine decît acela al transporturilor îl va constitui evoluția industriei și sistemul amplasărilor și al amenajărilor teritoriului. Tendința de deplasare spre periferie, atît a industriei cit și a marilor magazine, va continua, accentuîndu-se, suburbiile devenind metropole de sine stătătoare, așa-numitele exurbii sau orașe-satelit. Elementele previzibile în acest domeniu nu contrazic însă considerațiile de mai sus.

Orașele anului 2000? Comunități de dimensiuni medii, formînd raioane și cartiere, fixate de un număr de instituții sociale comune și de facilități culturale și sportive, trăind o viață colectivă, remediu împotriva alienării și nevrozelor, alăturîndu-se și urmînd direcția de dezvoltare a producției umane, a întreprinderilor și centrelor de activitate. Ele vor fi un răspuns compact și necontradictoriu la postulatul celor patru cerințe ale așezărilor omenești: viață, muncă, recreație și comunicație. Fantezii îngăduite: orașe construite lîngă coastă, sub forma unor insule artificiale; orașe suspendate pe piloni uriași deasupra construcțiilor existente; plecarea în călătorii dintr-un apartament într-un fotoliu-ladă, deplasat automat în avioane și rachete, pînă  ajunge în camera unui hotel, la celalalt capăt al lumii; așezări în forma de faguri sau de copaci de beton de care atîrnă sub forma fructelor locuințele. Viziuni întemeiate: orașe ca prelungiri și expresii ale activității economice și sociale, capabile să exprime în cel mai mare grad modul și stadiul de viață al societății, depinzînd în ultimă instanță de evoluția acestora mai mult decît de planurile arhitecților. Lichidarea bidonvillurilor, a celebrelor favellas de pe coasta braziliană, a slums-urilor americane și a mizeriei suburbiilor este o problema reductibilă la desființarea discrepanțelor ce despart încă lumea și țările.

(fragmente din Cronica anului 2000, Editura Politică, 1969)

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 142-147]