Secolul 21: istorie recentă și futurologie (partea V)

 

Horațiu NAN 

Barbarism sau barbarie

 

Note despre carantină

În contextul „relansării“ economice în curs de desfășurare, asupra căreia s-a decis fără prea mare greață la gîndul milioanelor, dacă nu a zecilor de milioane de posibili morți la nivel mondial care ar rezulta în urma ei, se dezvăluie poate semnificația și importanța decisivă a carantinei. Unele lămuriri se impun: în general, atît apărătorii cît și detractorii carantinei, confundă autoritatea medicală cu autoritatea politică, fenomen observabil, pe de-o parte, în cazul amatorilor liberali ai stării de urgență, dar și, de cealaltă parte, a negaționiștilor dreptei „alternative“ (alt-right). Mai mult, rîndurile celor din urmă sînt îngroșate de figuri intelectuale cîndva respectabile în medii stîngiste, cum ar fi Giorgio Agamben, cel care în cele mai recente intervenții ale sale denunța „minciuna dominantă“, lansînd un îndemn la jihad filozofic împotriva științei, nu înainte de a ne explica frumos, etimologic, heideggerian, ce înseamnă epidemia1.

Toate acestea nu fac decît să pună sub îndoială legitimitatea carantinei. Ori, trebuie să o spunem, a recunoaște necesitatea carantinei nu înseamnă a gira măsurile represive instituite și justificate de autoritățile statului drept răspuns adecvat la pandemia de COVID. Susținerea carantinei e compatibilă cu menținerea vigilenței asupra abuzurilor nedemocratice gen militarism, polițienism, extinderea mijloacelor de supraveghere în masă, ajutoare de stat pentru marile bănci și companii internaționale etc.

Devine astfel limpede faptul că antagonismul principal nu este între „cei care vor libertate cu prețul sănătății și cei care vor sănătate cu prețul libertății“2, ci că avem de-a face cu vechea contradicție fundamentală dintre muncă și capital. Ea apare acum intensificată sub forma determinată a contradicției dintre carantină și capital. Mai simplu spus, „mediul de afaceri“ nu poate supraviețui unei carantine mai lungi de trei, patru luni. Carantina adecvată, deci prelungită, reprezintă o amenințare existențială pentru procesul acumulării și reproducerii capitaliste. Să luăm aminte la sentința cu iz de amenințare a lui Bolsonaro: „fără economie nu există viață“3.

Cum va fi rezolvată contradicția dintre carantină și capital?

Faptul că hotărîrile de relaxare a stării de lockdown sînt luate aproape simultan de către toate statele afectate, deși stadiul pandemiei din interiorul granițelor lor diferă cît se poate de mult de la un caz la altul (indiferent dacă sînt încă pe pantă ascendentă), ar trebui să ne ofere unele indicii. Reprezentanții politici ai capitalului, încurajați de mass-media care ne servește zilnic lamentații despre starea precară a sectorului privat și strigăte disperate în legătură cu „relansarea economiei“, sînt, după cum ne-au obișnuit de atîta vreme, de partea capitalului. În ciuda stimulentelor și bailout-urilor financiare, cuțitul a ajuns la osul capitalului global care presează în favoarea redeschiderii. Liderii politici europeni și americani au înțeles mesajul și – după o serie de măsuri de siguranță sanitară luate mult prea tîrziu și pe jumătate, pe un fond de incompetență și sprijinind mediul privat mult mai mult decît cetățeanul de rînd – și-au asumat gambitul periculos al relaxării carantinei. Periculos deoarece, conform pînă și celor mai roz scenarii privind ieșirea din carantină, avem nevoie de testare în masă, capitol la care mai toată lumea e corigentă. Lipsesc mijloacele necesare unei posibile ieșiri de succes din carantină și se mizează totul pe schimbarea de vreme, în speranță că „iarna nu-i ca vara“, deși, în cel mai fericit scenariu, chiar dacă vremea bună va ajuta la stoparea răspîndirii virusului, un al doilea val este foarte probabil, cel puțin din toamnă încolo. Așa că la următoarele valuri contradicția va sta să explodeze. Iar politicienii statu quo-ului vor oscila din nou între necesitatea carantinării și imperativele capitalului. Dacă nu vor ceda la timp, capitalul își va găsi agenți ceva mai „asumați“, așa cum a făcut-o în interbelic.

Starea stîngii contemporane

Denunțurile ridicole ale alt-rightiștilor care văd pericole comuniste  în măsurile luate pînă acum4 presupun, în mod aparent paradoxal, o coerență absentă din discursurile responsabile ale căldiceilor mainstream-ului centrist, liberal, conservator, social-democrat (inclusiv ramura progresistă) care își imaginează că pot reconcilia carantina cu economia capitalistă. O carantină adecvată nu poate fi implementată decît sub o formă de socialism, un mod de producție care să nu fie centrat în jurul profitului, care să poată păstra deschise doar acele ramuri economice absolut esențiale pentru servirea nevoilor societății și care să asigure condițiile materiale și sanitare cele mai sigure posibil pentru desfășurarea lor.

Perspectivele trecerii la o orînduire socialistă sînt, alas, descurajante. Acolo unde stînga contemporană a reușit o mobilizare ceva mai serioasă a fost în jurul unor figuri gen Sanders sau Corbyn. Curentele de stînga cele mai populare actualmente, autointitulate drept „progresiste“, sînt curente neoreformiste care încearcă să reînvie social-democrația clasică cu toate aporiile de rigoare. Dincolo de acceptarea generală a cadrului capitalist, limitele progresismului se exprimă și în iluziile sale voluntariste, potrivit cărora obstacolele care stau în calea reformării mai juste a capitalismului țin de „lipsa voinței politice“. Ca și cum miezul problemei rezidă nu în raportul de forțe care face ca, în prezent, reforma să fie la fel de utopică precum revoluția, ci în faptul că nu avem politicienii potriviți.  De altfel, reformele social-democrate postbelice au reprezentat mereu un compromis: concesiile considerabile făcute de capitaliști în favoarea muncii au fost efectuate întotdeauna sub presiunea unei percepute amenințări revoluționare (pe fondul distrugerii provocate de al doilea război mondial, ascensiunea URSS etc.). Altfel spus, spectrul revoluției reprezintă condiția de posibilitate a reformelor social-democrate. Cîtă vreme acesta lipsește, Thatcher rules: în cadrul capitalismului there is no alternative.

Cît privește tabăra radicală, situația este și mai sumbră. Frustrările marxismului au aceeași bază obiectivă ca și cele ale social-democrației: dispariția agentului revoluționar, a clasei muncitoare în forma ei organizată politic, pentru sine. Doar că, spre deosebire de social-democrați, marxiștilor le este mult mai dificil să se îmbete cu apa chioară a voluntarismului reformist (cu excepția acelor marxiști care nu văd nicio problemă în a face un compromis și a acorda o șansă politicilor neokeynesiene). De unde și irelevanța practică a stîngii marxiste în prezent. Ea nu poate conjura nici măcar demagogia involuntară  a progresiștilor. Prin urmare, chiar dacă ar izbucni ca prin minune o insurecție generală, însoțită de greve, proteste, autocarantinare, acolo unde este posibil etc., e greu de imaginat o influență relevantă pe care stînga radicală ar putea-o avea asupra ei5. De asemenea, e dificil de crezut cum o astfel de mișcare ar putea face față unei stări de urgență de facto, folosită de data aceasta nu pentru a-i închide pe oameni în casă, ci, dimpotrivă, pentru a-i scoate la muncă forțată.

Stînga marxistă e constrînsă astfel să adopte poziția unui „posadism obiectiv“, numit astfel după paginile de meme sarcastice, dar empatice, precum Intergalactic Workers’ League6. Inspirîndu-se din eseul idiosincratic al troțkistului cubanez Juan Posadas7, (neo)posadismul glumeț al internauților duce pînă la absurd tendința istorică a marxiștilor de a identifica noi speranțe revoluționare dincolo de vechea clasă muncitoare (studenți, lumpeni, luptători de gherilă etc.). Posadismul reprezintă concluzia logică, în absurdul ei, a marxismului ajuns la fundul sacului de agenți istorici: ultima speranță rămîn extratereștrii, tovarășii cosmici. Și Pentagonul pare să fie de acord: doar un OZN ne mai poate salva8.

(15 mai 2020)

______________
[1] https://itself.blog/2020/05/02/giorgio-agamben-medicine-as-religion/?fbclid=IwAR0K01joP5oswg3kmfBF1BCPFu5JEV96ey9bVtGlxuOaeHiFF5yMR08h8iQ
2 Conform exprimării plastice a unui centrist alternativ, gen „good people on both sides“.
3 Aproape că am fi tentați să credem că viața „nudă“ e totuși preferabilă vieții calificate exclusiv economic, și supusă imperativului exploatării.
4 Unele devenite virale, cum ar fi postarea clovnului sinistru Stefan Molyneux în care califica măștile de față drept communist burkas.
5 Poate ar trebui să renunțăm la eticheta de stîngiști așa cum e folosită în mod curent. „Stînga“ este pînă la urmă o categorie burgheză al cărei centru rămîne capitalul. Comunismul introduce un nou centru, să nu uităm că există curente de stînga și de dreapta în interiorul tradiției marxiste care denotă cu totul altceva decît stînga și dreapta burgheze.
6 https://www.facebook.com/IntergalacticWorkers/
7 https://www.marxists.org/archive/posadas/1968/06/flyingsaucers.html
8 https://www.nytimes.com/2020/04/28/us/pentagon-ufo-videos.html

 ***

 

Alexandru Vasile SAVA

Mixtape 2020

„Nimic uman nu supraviețuiește viitorului apropiat” – Nick Land, Meltdown

Preludiu: Prolegomene la epocă

Dacă presupunem a încerca să înțelegem epoca aceasta ca o epocă, va trebui să o înțelegem ca durată, dincolo de acumulările sale particulare de întâmplări, de bunuri sau de indivizi, adică din perspectiva acelei contemporaneități a tuturor proceselor ce o compun. Se cuvine astfel să facem câteva precizări pentru a oferi, pe cât se poate, o imagine clară a ceea ce înțelegem prin contemporaneitate. Contemporaneitatea este substanța unei epoci, ceea ce îi oferă unitate, fiind generată prin situarea într-o anumită configurație a duratelor care compun acea epocă, situare care le conferă un anumit ritm în raportarea lor unele față de altele. Modul în care sunt situate împreună duratele unei epoci este prin selecție, această selecție fiind apanajul unei structuri pe care o vom denumi (rămâne de văzut cât de corect) subiectul istoric al unei epoci, structură care rezultă din raportul de forțe care se stabilește între procese1. Această situare nu presupune simultaneitate cronologică (nici măcar una parțială) a proceselor ce o compun, și nici nu presupune că aceste procese vor fi înglobate în totalitatea lor, fără rest.

Din această descriere, pare că lărgim prea mult categoria epocii. În sine aceasta nu ar fi o problemă – putem vorbi despre epoca Revoluției Franceze, epoca Mitterand sau epoca ingineriei genetice, la fel cum putem vorbi despre epoca grunge-ului, a mouse-urilor wireless sau a integrării europene, chiar dacă aceste epoci nu vor prezenta același grad de interes pentru aceleași analize. Problema survine însă în momentul în care vine rândul nostru să delimităm despre ce epocă vorbim în cazul de față. Există cu siguranță o mulțime de procese globale care își acumulează materiale de lucru, traversând Pământul de câteva decenii, procese a căror împlinire nu a fost realizată încă, motiv pentru care continuă să aibă o prezență mai mult sau mai puțin spectrală, dar suficient de grea încât să fie resimțită chiar și în cele mai ferite colțuri ale lumii. Vorbim aici de procese precum catastrofa climatică în desfășurare, expansiunea capitalului financiar, creșterea gradului de mediere digitală a interacțiunilor sociale, globalizarea neoliberală, tranziția de la producția de identitate (să-i spunem) instituțională la cea spectaculară2, transformarea conflictului militar prin instrumentarul războiului contra terorii al imperiului american, creșterea accelerată a puterii computaționale împreună cu spectrul „singularității tehnologice” – lista poate continua.

Nu toate procesele trag în aceeași direcție – dimpotrivă unele par a avea efecte contradictorii cu efectele altora. Din această cauză, oricare proces sau grup de procese am alege poate părea în ultimă instanță arbitrar. Vom alege, așadar, să luăm ca reper provizoriu istoria universală și să considerăm atunci perioada în care ne aflăm din punctul de vedere al plasării sale în interiorul istoriei universale – i.e. al istoriei din punctul de vedere al capitalului, formațiunea socială care zace ca posibilitate latentă în sânul tuturor formațiunilor sociale3, sau, mai precis, ca limită de disoluție a mecanismelor de antiproducție4 a acestor formațiuni pre-capitaliste sub presiunea crescândă a forțelor de producție.

Din punctul acesta de vedere, ne aflăm în capitalismul târziu; așa stând lucrurile hegelienii de rit vechi și nou au perfectă dreptate în a ne plasa la sfârșitul istoriei – cel puțin a celei universale. Fukuyama a dat dovadă de slăbiciune morală când a dat înapoi de la verdictul său, speriat de un atentat aici, o resurgență a protecționismului acolo, sau de nuanțe de iliberalism pe alocuri. Nu există nici o fază mai avansată a capitalismului la care s-ar putea ajunge, ci cel mult pendulări între barbarie și welfare, expansiune a capitalului în ultimele nișe ale Terrei și ale minutelor din ziua noastră, cu perioade de distrugere creativă pentru a face loc unor noi faze de expansiune. Când marxiștii de la începutul secolului trecut se plasau în faza cea mai înaltă a istoriei capitalismului nu se înșelau – condițiile nu s-au schimbat în mod esențial. Dacă ne așteptăm ca această perioadă să treacă după suficient timp de la sine, putem aștepta la fel de bine moartea termică a universului.

Limitându-ne la acest aspect al epocii, primii 20 de ani ai secolului XXI pot fi caracterizați (1) în planul economiei politice, prin adâncirea și mai puternică a degenerării ordinii național-liberale postbelice începută cu înfrângerea valului de radicalism care se acumulase între finalul războiului și sfârșitul anilor ’60, (2) în planul politicilor populației, prin explozia, grație mijloacelor digitale, mecanismelor de supraveghere, care, cuplată cu dezintegrarea graduală a statului social, a determinat externalizarea biopoliticii către mecanismele de piață, și astfel a diminuat statul la funcțiile sale securitare, iar (3) în plan strict economic, prin continuarea creșterii producției marfare și a expansiunii piețelor, sub impulsul descătușării fluxurilor de capital care încep să amenințe stabilitatea sistemului global, atât prin posibilele epuizări ale unor resurse esențiale (petrol, litiu, apă, teren agricol etc.), cât și prin transformarea unor zone vaste actualmente populate în spații nelocuibile.

Toate aceste tendințe vor continua în următoarele decenii. Este o iluzie pură că orice mișcare social-democrată dintre cele care s-au prefigurat în ultimii ani poate frâna aceste procese, deoarece aceasta ar necesita controlul strict al fluxurilor de capital, reconstrucția instituțiilor de masă împotriva unei economii care depinde într-o foarte mare măsură de dominația spectacolului integrat care le face imposibile, diminuarea controlului securitar asupra populației, refacerea capacităților statelor de a-și gestiona populația, și frânarea creșterii economice, cel mai probabil spre o stare de stagnare permanentă, cuplată chiar cu reducerea capacităților productive în anumite regiuni. Un asemenea program s-ar contrazice așadar în ceea ce-și propune, pentru că, pe deoparte, la nivel național și-ar spori vulnerabilitățile în fața ordinii globale dintr-o direcție, și în fața unor segmente din propria populație dintr-alta5, și pentru că, pe de altă parte, la nivel global ar induce o criză a sistemului capitalist oprind expansiunea în ritm accelerat a capitalului. Nu excludem un program care își asumă doar o parte a acestor obiective, însă, în ceea ce ne privește, să nu preferăm încă o NeoChina globală viitoare, care ar ține un capitalism muribund într-o comă indusă, în timp ce exercită control dictatorial asupra populației și economiei (unul dintre scenariile ușor optimiste, care permit continuarea vieții civilizate).

Există însă un strat mai profund al mișcărilor timpului, sub cronologia istoriei universale. La acest nivel, „istoria universală” se reduce la o fază geologică, Capitalocenul, caracterizată prin transformarea rapidă a biosferelor, extracția acumulărilor unor procese de zeci și sute de milioane de ani în spațiul câtorva decenii sau secole, și prin accelerarea încălzirii globale într-un ritm care, în alte ere, ar fi avut nevoie de zeci de mii de ani. În plan biologic avem parte de o expansiune a puterii computaționale a unor organisme dincolo de orice ar fi fost posibil de-a lungul a peste 3 miliarde de ani. Toate proiectele capitalismului târziu sunt caracterizate de o presupoziție implicită adesea trecută cu vederea, și anume că ele trebuie să oprească aceste procese de a-și atinge limitele: extincția, pe deoparte, și transformarea inteligenței artificiale într-un regn nou de viață, care să opereze independent de control uman, pe de altă parte. Vom numi din acest motiv proiectele politice ale următoarei perioade neo-umaniste – unde umanismul vechi a trebuit să creeze „omul universal”6, umanismul nou va trebui să mențină în viață o formă a omului, oricât de mizerabilă. În ce măsură este posibilă o depășire a istoriei universale – și, așadar, a omului – prin ceva de felul unei supra-istorii – așadar, prin producerea unei „post-umanități” care să garanteze într-un fel sau altul posteritatea istoriei umane – rămâne o întrebare deschisă.

În materialele care urmează ne vom trasa sarcini mult mai modeste, la nivelul deceniilor imediate pe care le privim. Ele vor acoperi o serie de procese ce prezintă interes pentru un tip uman foarte vlăguit și decimat numeric actualmente: stânga revoluționară. Încercăm să urmărim din perspectiva acestei tipologii ritmurile epocii actuale, din cauză că păstrăm speranța că undeva în configurația sa încâlcită și deseori contradictorie zac germenii acelei umanități care își poate asuma ca sarcină o bună ieșire din istoria universală – fiind singura, de altfel, care nu este încă investită în perpetuarea veșnică a acestei istorii sau în ruina sa.

 

Blues Revoluționar

Pe 26 iunie 1935, Lev Troțki relatează un vis în jurnalul său: „Noaptea trecută, sau mai degrabă dis-de-dimineață, am visat că aveam o conversație cu Lenin”. Cei doi se află pe puntea de clasa a treia a unui vas, cu Lenin întins într-o cușetă, descosându-l pe Troțki cu privire la boala sa, cu îngrijorarea tipică cu care bătrânul bolșevic se preocupa de tovarășii săi. Diagnosticul lui Lenin este „oboseală nervoasă acumulată”, enumerându-i numele doctorilor cu care să se consulte. Troțki ripostează că a avut parte de o mulțime de consultații și începe să-i povestească despre intervențiile sale medicale din Berlin, din 1926, moment în care, „privindu-l pe Lenin, mi-am amintit că era mort. Am încercat imediat să alung acest gând pentru a termina conversația. Când i-am terminat de povestit despre călătoria mea medicală în Berlin în 1926, am vrut să adaug ‘Acestea se întâmplau după moartea ta…’, dar m-am controlat și i-am spus ‘după ce te-ai îmbolnăvit…’ ”7 Restul însemnării virează către un elogiu al Nataliei Sedova, care ocupă de altfel majoritatea textului, un fapt trecut cu vederea de majoritatea analizelor de care textul a avut parte, de regulă teoreticienii concentrându-se pe Leninul mort și grăbindu-se să treacă de la visul lui Troțki la diagramele oedipiene și Tatăl simbolic8, la viața de apoi a revoluției9 sau la „ideea eternă” a comunismului10.

Înscrierea e făcută la o săptămână după ce se stabilise în reședința sa temporară din Norvegia, la sfârșitul unui drum anevoios care a început cu deportarea sa din Franța, cu o lună înainte. Cu câteva săptămâni înainte aflase de arestarea fiului său Serghei Sedov (care avea să fie executat peste 2 ani), ceea ce, împreună cu atmosfera apărută după asasinarea lui Serghei Kirov cu câteva luni mai devreme, semnaliza deja epurările care aveau să vină în următorii trei ani. În Germania, fascismul strivise toată opoziția de la stânga la dreapta. Boala care i se agravase pe fondul strămutărilor forțate pe care le-a suferit începând din ianuarie 1928 va duce la internarea sa într-un spital din Oslo în toamnă.

Toate datele cu privire la momentul respectiv trasează conturul oboselii care trebuia să-l fi cuprins pe Troțki, iar visul său o exprimă cu claritate. Este un vis cuprins de ambiguități și ezitări, de o stare generală de nesiguranță. Găsim însă, în același timp, semnele corpului epuizat care își delimitează un spațiu în care să se izoleze de ceea ce îl seacă de vlagă: mai întâi un vas, apoi o cușetă, apoi memoria unui Lenin energic și iscoditor, la rândul său izolat de moartea sa și de tot ce s-a petrecut între timp. Nu în ultimul rând, virajul abrupt al gândurilor sale către partenera sa, Sedova, și către modul în care aceasta își supune mediul unor exigențe organizatorice superioare11, Troțki enumerându-și chiar la un moment dat gospodăriile pe care cei doi le împărțiseră în peste 30 de ani, majoritatea lor în exil. Fără a desconsidera interpretările care se concentrează pe figura lui Lenin-mort-care-nu-știe-că-e-mort și a semnificațiilor acestei figuri pentru o conștiința unei stângi revoluționare aflată la acel moment pretutindeni în retragere, o stângă a cărei proiect major, Revoluția Rusă, degenerase într-o dictatură dezvoltaționistă a „cadrelor medii”12, găsim totuși că aceste interpretări, valoroase de altfel, ratează esențialul, care nu îl reprezintă deznădejdea și vlăguirea valului revoluționar pornit la sfârșitul Primului Război Mondial, ci încercarea de a găsi o cale de scăpare13. În acest sens, figurile energice a lui Vladimir Lenin și a Nataliei Sedova apar ca două intensități care își extrag vigoarea din aceeași sursă, și anume din faptul că „nu sunt niciodată indiferente față de mediul lor, însă sunt întotdeauna independente de el”14. Aceasta izolare de timpul în care se află scufundat, fără a-și pierde contactul cu el, este ceea ce caută Troțki aproape instinctiv.

Acest mod de a fi „independent, fără a fi indiferent” de timp este de altfel ce îi lipsise atunci când perioade similare de oboseală îl loviseră intermitent la începutul anilor ’20, suprapuse cronologic cu scăderea în intensitate a războiului civil rus și cu eșecurile repetate ale revoluțiilor în restul Europei. Sleit după eforturile dintre 1917-1920, Troțki se retrage periodic în concedii de sănătate, iar în aceste reprize de izolare deplină îl găsesc veștile primului atac cerebral al lui Lenin, și ulterior a morții sale. Nu vom supralicita rolul pe care separarea sa la momente esențiale l-a jucat în înfrângerea sa politică (slăbiciunile sale ca politician și inabilitatea sa de a manevra în același teren ca și adversarii săi fiind mult mai importante ca factori subiectivi), însă ele nu sunt întrutotul irelevante, și formează un set de coincidențe care se leagă simbolic de soarta valului revoluționar 1917-1923, de degenerarea fizică a lui Lenin și de evoluția U.R.S.S.-ului abia format.

Presupunând că Roque Dalton avea dreptate când ne spunea că „durerile de cap de dimensiuni istorice” sunt afecțiunea cea mai comună a comunistului15, se cuvine să-i acordăm oboselii revoluționarilor respectul cuvenit. Alăturarea lor nu este întâmplătoare, fiindcă același corp partizan al revoluționarului este cel care le suportă pe amândouă. Migrenele comuniste se ivesc din contracția16 nervilor și vaselor de sânge pentru a cuprinde laolaltă peregrinări de-a lungul istoriei, planuri de acțiune, exerciții analitice, exerciții didactice, griji cotidiene, afectele revoltei în solidaritate cu alții ș.a.m.d. Capul comunistului privește înapoi către eșecurile sale istorice, peste umăr, după poliție, în lături, după aliați, instrumente și arme, împrejur, traversând păturile sociale, și înainte, către viitor. Această acțiune de aducere a unor registre de timp atât de diverse la același prezent, și a unor perspective atât de împrăștiate sub atenția unei singure priviri, produc un corp hibrid, care trebuie să suporte nu numai mișcările gândirii și afectele luptei sale, ci și strămutările prin care trece, de-a lungul țărilor și continentelor, prin fabrici, străzi, biblioteci și pușcării.

Nu va fi așadar surprinzător că un asemenea corp este supus riscului unor oboseli care amenință să-l desfacă. Întreținerea sa cere o practică, care să se ocupe de gestiunea direcțiilor în care corpul își consumă forțele17, de diminuarea pe anumite perioade a activității unor anumite structuri ale sale (cu riscul aferent al atrofierii acestora), și care, înainte de toate, să nu confunde corpul partizan, ca asamblaj construit pentru mobilizarea sa în confruntarea politică, cu corpul în întregimea sa. Această precauție ultimă este deosebit de importantă, deoarece la nivelul acestor confuzii au loc psihotizările subiecților revoluționari – de la paranoia sinceră a birocrației staliniste în anii ’30, la fundăturile teroriste în care s-au blocat numeroase grupuscule de stânga vestice în anii 1960-1970.

Pentru a clarifica acest punct, vom explora pe scurt cum se constituie acel corp care dă comuniștilor dureri de cap. El presupune articularea în mod esențial a trei registre de timp: timpul abstract al analizei teoretice, prezentul social istoric, acea dimensiune cotidiană a istoriei produsă colectiv, și viitorul, înțeles nu doar în sens cronologic, ci ca punctul de evadare în afara istoriei universale. Această articulare are loc la nivelul prezentului trăit al corpului individual, într-un mod care le conjugă producțiile individuale, fără a le contopi între ele18. În perioadele revoluționare aceste temporalități diferite sunt torsionate spre nivelul lor maxim de tensiune, cuprinzând corpurile de afectele unei urgențe, provenite din surescitarea intelectului în timp abstract, din aglomerarea întâlnirilor în prezentul social, și din intensificarea prezenței spectrale a viitorului, care laolaltă dilată clipele prezentului trăit al corpului și le accelerează totodată succesiunea. Acest joc al timpurilor nu are loc doar la nivelul individului, bineînțeles, momentele revoluționare operându-l la nivelul unor societăți întregi, producând ceva de felul unui duh care poate răscoli până și cel mai plicticos și bonom individ, bulversându-l, înstrăinându-l de lumea sa cea de toate zilele, purtându-l pe străzi și oferindu-i, în crâmpei, intuiția că îndărătul cărnii sale flasce și atrofiată de tabieturile unui bun cetățean ar exista mișcările unui corp anuman. Acesta este secretul devenirii-revoluționar – revoluționarii dedicați nu sunt decât buni practicieni ai săi și în afara perioadelor revoluționare19.

Oboseala intervine sub influența prezentului social istoric, a cărui disoluție ar fi necesară pentru triumful deplin al revoluției20. Acest timp persistă cu încăpățânare din cauză că mecanismele de antiproducție care îl generează continuă să funcționeze, recuperând cel puțin o parte din terenul pierdut în fața viitorului. Corpul obosit poate astfel să cadă în moleșeală și deznădejde, acea stare de depresie care vine asupra unui corp când nu i se permite să se retragă pentru a se reface și a-și menține integritatea. Însă el poate la fel de bine să se dezintegreze în corpuri degenerate, maladive: cel al reformistului care nu mai poate simți nimic din spectrele viitorului, din exteriorul societății capitaliste, ideile, natura și oamenii nemaifiindu-i accesibile decât prin medierea lor ca elemente ale istoriei universale; cel deziluzionat, nihilist pasiv, care respinge existența viitorului in toto și își stâlcește capacitățile intelectuale la necesitățile prezentului social imediat21; cel maniheic, nihilist activ, a cărui resentiment, izvorât din faptul că vechiul său corp a fost decuplat de puterile sale, transfigurează indeterminarea viitorului post-istoric în negativitate pură, și astfel devalorizează existența în întregimea ei; cel fascist, a cărui recul resentimentar este suficient de puternic încât să-l afunde în prezentul social, suprimând contradicțiile acestui prezent (nemaisuportând nici o tensiune în lumea sa) într-un delir psihotic despre rase, pământ și război, gata să izbucnească în violență suicidală.

Oboseala lui Troțki în fața eșecului (de moment, din perspectiva sa) Revoluției Ruse și a fundăturilor în care ajunseră încercările sale politice din anii 1930 (frontul unit, entrismul francez, programul tranzițional etc.), reflectă întrucâtva oboseala stângii după spargerea valului radical în anii 1970 și prăbușirea U.R.S.S.-ului în 1992. Troțki avea să își continue eforturile, viitorul său apropiat cuprinzând Războiul Civil Spaniol (a cărui eșec avea să trăiască să-l vadă) și fondarea celei de-a Patra Internaționale (a cărei eșec nu-l va prinde în viață), însă acea stare de oboseală pare să-i urmărească ultimele texte, până la testamentul său, care-l va găsi cu convingerile intacte, însă personal lipsit de speranță. Anti-capitalismul contemporan este cuprins de o stare maladivă asemănătoare, mult mai profundă însă, ea rezultând dintr-un prezent social care a asimilat în sine ruinele experimentelor socialiste anterioare22 și care, totodată, prezintă structuri de captură mult mai sofisticate decât am văzut în epocile anterioare.

Dacă ar fi să descriem era spectacularului integrat în termenii temporalității sale, o vom caracteriza ca tirania completă a prezentului social istoric asupra tuturor celorlalte regimuri de timp, a triumfului acelor forțe economice și sociale ale producției marfare asupra tuturor celorlalte aspecte ale vieții, inclusiv consumul23. Medierea spectaculară este astfel mai mult decât alienarea tradițională a muncii, ea reprezentând alienarea tuturor lucrurilor și proceselor de ele însele, decuplarea tuturor forțelor apărute în afara capitalului de puterile lor. Operațiunea aceasta acoperă urmele pe care spectrul unui viitor post-istoric le-ar putea lăsa prin intermediul acelor procese exterioare capitalismului însuși, prin faptul că aceste procese sunt fie asimilate, fie ascunse sub reprezentări. În capitalismul târziu, ochiul spectatorului universal ne urmărește pretutindeni.

În istoria stângii, perioadele de înfrângere, câtă vreme nu s-au soldat cu lichidarea fizică a intelighenției sale, au fost caracterizate de o reorientare de forțe în domeniul producției teoretice, grație izolării muncii intelectuale de imperativele practice imediate și de această dominație a prezentului social istoric asupra prezentului trăit al individului24. Perioadele de exil și de reacțiune au dat naștere Grundrisse-ului lui Marx, Istoriei Revoluției Ruse lui Troțki, Caietelor lui Gramsci  ș.a.m.d.. Fără a sări la concluzia eronată că subtilitatea teoretică ar fi un efect al eșecului, nu putem să nu observăm că aceste perioade de însingurare au un efect benefic, prin faptul că ele reprezintă eliberarea gândirii de acele forțe care o separă de folosirea liberă a capacităților sale – i.e. forțele prezentului social istoric.

Ceea ce caracterizează însă înfrângerea stângii în epoca actuală este lipsa unei articulări teoretice ample a noii stări de lucruri. Această situație se reflectă în faptul că cei mai importanți teoreticieni ai acestei ieșiri din istoria universală fie aparțin unei alte epoci, aceea a Noii Stângi și a Războiului Rece, fie s-au rupt complet de stânga politică din reacții instinctive de apărare, eschivând spre metafizică, științe, artă sau religie. Aceste eschive nu sunt întâmplătoare, ele virând spre domenii care deschid corpul spre temporalități care scapă parțial (și pentru o vreme) imediatului istoriei universale. Este o autoizolare a corpului în fața unor forțe care amenință să-l distrugă. În aceste condiții, conștiința revoluționară este redusă „la interpretarea evenimentelor și încercarea de a le prezice cursul viitor”25.

Se poate argumenta că toate acestea sunt doar simptomele declinului instituțiilor stângii – sindicate, partide, comune etc. – care permite substituția bunelor relații tovărășești cu interacțiuni mediate spectaculare. Cu siguranță că nu a ajutat pe nimeni faptul că eforturile colective de odinioară de a teoretiza, acționa și spera, au devenit din ce în ce mai individualizate. Însă prezentul social ne induce o mâncărime perversă de a ne transforma cele mai intime momente în micro-mărfuri, în imagini a căror flux se acumulează într-un capital schilod și pur spectacular – brand personal, dacă l-am pune vreodată la lucru. Același prezent social a produs deja arhitectura „castelului vampirilor” a lui Fischer, acel hiper-creștinism al rețelelor digitale de socializare care s-a răspândit ca o metastază către toate sferele vieții în societățile avansate, scurgând o variantă rudimentară a jargonului socio-umanelor din universitățile anglofone pe limbile tuturor și pervertind orice bune intenții în pedanterie pseudocritică.

Ce șanse au atunci încercările de a transforma mici secte de stângiști în germenii unor mașinării revoluționare de partid? Ridicolul grupusculelor de stânga apărute ca mici bule pe spuma valului recent de progresivism social-democrat din SUA ne dă o idee aproximativă a dificultății acestor sarcini. Debord însuși ne pare că a eșuat prea des către acel maniheism de care avertizam. Îi înțelegem pesimismul, îi simțim de altfel tentația. Întinzându-ne privirea îndărătul istoriei ultimelor două secole, ne cuprinde, în clipele noastre de sinceritate care scapă privirilor ironice, o nostalgie otrăvitoare după ceea ce percepem a fi deschiderea acelor epoci. Revenim atunci la imaginea de „independență neindiferentă” de care se agăța Troțki și ne întrebăm din ce se plămădește un astfel de corp? Ce anume îl ferește de puterea prezentului, fără a-l steriliza în izolare?

 

Muzak Burghez

Conceptualizarea caracterului de fetiș al mărfii este una dintre realizările majore ale criticii economiei politice, cu atât mai mult cu cât mărfurile, și astfel relațiile sociale și dimensiunea lor fetișistă, s-au multiplicat și diversificat exponențial, acaparând, cu apariția mediului digital, toate domeniile imaginarului. Însă, dacă aspectul formal al caracterului de fetiș pare să fi preocupat descendenții lui Marx într-o măsură mult mai mare decât conținutul acestui caracter (ca să nu mai vorbim despre materialitatea mărfurilor26), aceasta se datorează și faptului că puțini dintre aceștia au avut gustul Maurului pentru romanticul gotic sau pentru duhurile formațiunilor pre-capitaliste non-europene. Este de înțeles: Marx este un produs al sfârșitului epocii explorării europene; preocupați cu două războaie mondiale și ascensiunea fascismului, urmașii săi imediați nu au avut prea mult timp de ultimele expediții, iar marxiștii postbelici s-au trezit în epoca sateliților și a supraproducției industriei culturii, unde singurele exerciții de explorare rămase par a fi cele ale psihogeografilor, psihonauților și ale câtorva amatori de OZN-uri. Totuși să ne oprim o vreme asupra acestui conținut al fetișismului mărfii și să vedem ce spirite, vrăji și blesteme par să acționeze asupra noastră prin aceste fetișuri.

Dacă domeniul vast al fetișismului, care acoperă obiecte de studiu întinzându-se de la artefactele sacre ale religiilor tradiționale africane la moaștele sfinților creștini, nu poate fi decât obiectul unor studii serioase de etnologie, antropologie sau teologie comparată, pentru investigația noastră pronunțat neserioasă ne vom ancora în două piste: ceremonia de la Bois Caiman din 1791, care, în istoria populară haitiană, constituie scânteia revoluției anti-sclavagiste, și apariția zombie-ului hollywoodian contemporan cu valul de filme ce au urmat filmului Night of the Living Dead al lui Romero (1968) și în special a continuării sale ceva mai carnavalești, Dawn of the Dead (1978). Dacă capitalul are, după cum ne spunea Marx, o relație vampirică cu munca, vom explora ce fel de morți-vii sunt produși prin necromanția aceasta, pornind de la aceste două ritualuri, unul radical-emancipator, celălalt aparținând aparatului de captură care îl reprezintă industria cinematografică.

În noaptea de 14 august 1791, houganul vodou Dutty Boukman, un negre commandeur27, adună câteva sute de sclavi pentru o ceremonie în Bois Caiman, o pădure din apropierea așezării Cap-Français din colonia franceză Saint-Domingue, după o serie de întâlniri și discuții clandestine cu membrii proeminenți ai comunității de sclavi africani de pe insulă. Acolo, conform folclorului revoluției haitiene, în urma ritualului și a proclamațiilor emancipatoare a preotului Boukman, își face apariția o mambo, identificată în cele mai multe surse ca Cécile Fatiman28, care continuă partea mai intens-spirituală a ceremoniei. După un dans ritualic și sacrificarea unui porc negru, preoteasa reușește să fie posedată de o lwa, și leagă participanții într-un pact de solidaritate, conform căruia aceștia jurau să păstreze secretele revoltei și să lupte până la moarte pentru eliberarea insulei de sclavie, fiind fie marcați cu sânge sau consumându-l și supunându-se astfel lwa-ei. La schimb spiritele lwa29 le promit că-i vor purta spre victorie sau, în cazul în care mor în luptă, spre Africa strămoșilor lor.

Ceremonia este, bineînțeles, apocrifă, toate elementele sale fiind contestate de-a lungul timpului, de la prezența lui Fatiman și până la existența lui Dutty Boukman. Influența puternică a religiei sincretice catolico-africane și a preoțimii vodou în rândul conducătorilor și luptătorilor revoluției haitiene sunt însă fapte istorice30. Bois Caiman coincide cu perioada preliminară de organizare a grupurilor de sclavi din Saint-Domingue, sub influența unui spirit ceva mai secular (Revoluția Franceză din 1789), și inaugurează primul val al celei mai de succes revolte a sclavilor din sistemul colonial european. În lunile de după ceremonie, revolta inițială ia amploare, adunând zeci de mii de sclavi, mulți dintre ei având asupra lor fetișuri și talismane care poartă promisiunile și puterile acelor spiritelor lwa ridicate dintre ei, și care îi protejează în luptă. Revoltații vor devasta câteva sute de plantații și vor executa până la 4000 de stăpâni de sclavi doar în primele săptămâni după începerea revoltei, vor îndura cele mai brutale represalii31, vor lupta vreme de un deceniu și jumătate și își vor cuceri independența. În ciuda modului în care este reprezentată în imaginarul european (și mai recent în cel protestant american32), povestea întâlnirii din Bois Caiman nu diferă în detaliile sale majore de anecdote din alte istorii de eliberare națională din secolele XVIII-XIX: prezența clerului literat și a instituțiilor religioase în organizarea revoltelor, amestecul de politică și religie în retorica revoluționară, aerul ocult al întâlnirilor conspirative etc.

Ceea ce ne atrage însă atenția aici este importanța intermediarilor activi în încarnarea ideologiei (spiritele lwa nefiind simpli corespondenți ai sfinților catolici sau ai vechilor zei africani, ci principalele entități religioase prezente în viața imediată a enoriașilor, stând la un rang inferior sub un zeu impersonal, bonom și absent), multiplicarea corpurilor (practicantul invocă prin mișcările și retorica sa un corp posedat, cu care să se contopească pentru a forma un corp războinic) și formarea unor relații sofisticate între diferite registre de timp (timpul abstract în care viețuiesc spiritele, prezentul social pe care îl coabitează vii împreună cu morții și spiritele prezente prin obiecte-fetiș și întâmplări excepționale, trecutul imemorial african prezent sub forma unui continent abstract ce formează spațiul vieții de apoi, viitorul către care capeți acces prin legământul cu ceilalți revoltați și prin promisiunea de ajutor a spiritelor)33. Exotismul non-european al formelor naționale specifice haitienilor nu face decât să expună cu claritate elemente ale caracterului teologico-politic al revoluțiilor romantic-burgheze care au făcut trecerea între modernitatea timpurie și capitalismul târziu, caracter care ne este ascuns prin aclimatizarea noastră culturală cu amestecul înecăcios de noțiuni religioase ale creștinismului, superstiții populare și mistică național-romantică, care au stat la baza revoluțiilor romantic-burgheze europene.

Domeniul comun al tuturor acestor fetișuri, dorințe colective, spirite și ritualuri a ajuns să poarte, în teoria politică, denumirea de ideologie34. În ciuda confuziilor liberale (răuvoitoare sau nu), ideologia nu este un sistem doctrinar de convingeri politice, de moduri de a înțelege problemele sociale și de prescripții spre ameliorarea acestor probleme – dimpotrivă, denaturarea (i.e. prelucrarea) elementelor ideologiei în doctrine politice coerente reprezintă, într-un sens, un pas înainte față de apolitismul rudimentar al individului scufundat în întregime în ideologie, chiar dacă înseamnă numai trecerea de la supa primordială la schematisme de elemente determinate mai mult sau mai puțin rigid. Întorcându-ne la analiza temporalităților, putem vedea că domeniul temporal al ideologiei nu este cel al timpului abstract, ci acel melanj pe care l-am observat adineaori de timp abstract al reprezentărilor, prezent social populat de oameni, obiecte și intervenții cvasi-vrăjite ale reprezentărilor abstracte prin reificarea lor la nivelul oamenilor și obiectelor, și pre-istorie a societății sau trecut imemorial al corpului social.

Trebuie să remarcăm că viitorul nu este o dimensiune necesară a ideologiei, el survenind în situații cu totul speciale, fiind produs în perioadele sau momentele de instabilitate ale corpului social (în special cele cu caracter revoluționar). Vorbim de zone în care coerența corpului social se dezintegrează, din cauză că raportul de forțe care constituise acest corp se schimbă, de multe ori deschizând calea unor alte forțe, până atunci poate încă nebuloase sau aflate într-un stadiu germinal, care capătă coeziune, schimbă terenul de luptă, și sunt astfel constituite la nivelul ideologiei. Noile forțe vin așadar ca niște curente ridicând în drumul lor elemente din mediile în care au germinat, și contopindu-se cu acestea pentru a produce apariții ideologice stranii care să însoțească în lupta lor revoluționară clase aflate încă într-un stadiu embrionar (burghezia franceză, cu podoabele sale din Republica romană sau ateniană, cu calendarul republican și cultul ființei supreme; sclavii eliberați, cu talismanele și panteonul lor de spirite; clasa de mijloc post-decembristă, cu plete, blugi turcești și rugăciuni publice). De regulă însă, orientarea ideologică către viitor se face prin proiecția unei dezvoltări liniare a prezentului social spre eternitate.

Analiza ceremoniei din Bois Caiman ne mai oferă însă un element esențial în înțelegerea ideologiei, și anume că spiritele lwa cer supunere. Acest aspect al întâmplării ar putea fi pus pe seama unei sublimări la nivelul ideologiei a ritmurilor vieții sclavilor din Caraibe, și astfel a opoziției între supunerea în fața unor stăpâni brutali din lumea aceasta și supunerea față de „bunul Dumnezeu ascuns în ceruri” și a intermediarilor săi mai apropiați de viețile muritorilor. Această interpretare este însă fundamental greșită, pentru că ignoră miezul revoluționar al supunerii, și anume asumarea disciplinei necesare pentru a purta elementele unei clase încă-nenăscută prin mările despărțite și de-a lungul pustiului. Această disciplină explică caracterul adesea brutal al transformărilor sociale, ea presupunând o sumedenie de limitări la ceea ce este efectiv disponibil forțelor revoluționare, limitări care la rândul lor pot închide tot felul de traiectorii deschise de instabilitatea socială ce caracterizează o perioadă revoluționară35. În absența acțiunii acestei discipline însă, aceste limitări sunt de regulă impuse din afară, din părțile încă stabile ale corpului social, și sunt cu nimic mai puțin brutale. Această disciplină ține locul unor habitusuri încă nesedimentate și a unui caracter încă incomplet determinat al claselor în formare, în același timp ea desprinzând corpurile de obiceiurile lor vechi, caracteristice unor pături supuse, și de ritmurile obișnuite ale vieții de zi cu zi (bineînțeles că viitorul concret al revoluției va varia în moduri profunde dacă această disciplină este canalizată spre rezistență militară, spre o formă sau alta de îndeplinire a unui plan de industrializare, spre participarea la întâlniri regulate de adunări democratice, sau spre conformarea la o doctrină unică de stat)36.

Tradiția religioasă vodou însă mai cuprinde un ritual de supunere, de data aceasta nu a corpurilor vii care consimt unei înțelegeri cu spiritul, ci a celor moarte luate sub controlul unui vrăjitor. Zombie-ul a fost elementul mult mai senzațional din religia haitienilor, care a fost captat timpuriu de industria divertismentului american. Trecând peste încercările inițiale de a introduce zombie-ul haitian în dulapul de recuzite ale filmelor de groază americane37, forma consacrată a acestuia ca un cadavru animat devorator de carne este produsă printr-o sinteză realizată de George Romero între cadavrele fără voință proprie ale mitologiei haitiene și vampirii din romanul SF I am Legend al lui Richard Matheson38. Acest hibrid ne oferă un monstru care nu mai este sclavul unui stăpân anume, ci al unei forțe imposibil de localizat, care se împrăștie după modelul unei epidemii. El este o golire a corpului viu de caracteristicile sale determinante și investirea sa cu o poftă de a consuma carnea celor vii.

Romero și mulți alții39 au considerat zombie-ul contemporan o metaforă a consumismului și a unei societăți dezumanizate și scăpate de sub control. Dacă așa stau lucrurile, trebuie să ne recunoaștem dezamăgirea. Monstrul dezumanizat se prezintă ca o creatură relativ placidă, care își urmează pulsiunile canibale cu lipsa de patos a unui guler-alb butonând să treacă prin task-urile zilei la birou. Nietzsche se apropiase mult mai mult de adevăr când spunea că vestimentația morală a omului modern nu-i ascunde presupusa cruzime de fiară pre-civilizată, ci goliciunea rușinoasă a unui animal domesticit40. Mai mult, departe de a fi consumatori vorace de mărfuri, zombii lui Romero par lipsiți de interes în a se îmbuiba cu orice bunuri de consum, plimbându-se pierduți prin spații familiare, urmărind mai degrabă o senzație de confort și previzibilitate decât pofte incontrolabile, și părând capabili să reziste un timp nelimitat fără a se hrăni. Nici măcar carnea celor vii nu le stârnește prea mult apetitul, victimele lor fiind deobicei lăsate relativ intacte după cele câteva îmbucături prin care sunt infectate.

Dacă ar fi să căutăm un proces care se desfășoară după o logică similară zombificării, acesta nu este hiperconsumul, ci subiectivarea, ca proces care decuplează corpul de puterile sale, redându-i-le sub o formă mediată, și subordonându-l unui imperativ central de a-și extinde infecția (forma-subiect) tuturor celorlalte corpuri. Corpul astfel subiectivat reprezintă rezultatul final al eforturilor îndelungate de umanizare a omului, ca o incorporare deplină a sa sub forma-subiect. Refuzăm astfel să ne alăturăm corului de stângiști, care încă poartă cu ei atât de mult din prejudecățile vechii preoțimi față de carne și materie, și care încă citesc pe dos economia supraproducției constante ca una a supra-consumului. Dimpotrivă, vom nota cum în mijlocul acestei abundențe, corpurile subiectivate consumă mai puțin ca niciodată, abia atingând, abia gustând, numai îndeajuns cât să consfințească forma-marfă a obiectului consumat.

Anxietățile în fața zombie-ului prezentate pe peliculă nu sunt însă semnele unei rezistențe viguroase în fața desăvârșirii acestui proces de subiectivare, ci angoasa umanității vechi, încă legată de structurile sociale pe jumătate arhaice ale unei modernități incomplet maturizate, pentru care figura palidă și letargică a zombie-ului pare feroce și scăpată de sub control. Într-adevăr, mortul-viu a scăpat de sub controlul vechilor instituții care se ocupau de disciplinarea corpurilor (familia, școala, biserica etc.), însă aceasta pentru a se plasa sub controlul unei puteri distribuite mult mai larg și mai greu de fixat. Aici recunoaștem valoarea conceptualizării capitalismului târziu ca spectacular, această fază a modernității presupunând încărcarea mărfurilor cu un supliment viral41 care să-și situeze consumatorii într-o anumită postură ca consumatori, și să-i supună unor proceduri foarte specifice de consum. Cercul este astfel încheiat și caracterul de fetiș al mărfurilor își găsește împlinirea când mărfurile poartă adevărate capacități de a-și vrăji și supune utilizatorii, de a-i infecta și a le subiectiva corpurile.

Acest proces nu poate fi bineînțeles desăvârșit ca atare la nivelul întregii omeniri, tensiunile interne ale capitalismului împiedicând o asemenea omogenizare socială deplină. Refugiatul poate să aibă smartphone cât își riscă viața traversând frontierele naționale, migrantul poate să-și cumpere câte un mic obiect peste statutul său social în vreme ce doarme în barăci improvizate cu zeci dintre confrații săi, și, invers, înalta burghezie se poate lăsa sedusă în a avea un cont de Twitter sau în a urmări ultimul serial la modă, însă ei nu pot fi în întregime acaparați de spiritele mărfurilor – primii au prea puțin acces la acestea, iar cei din urmă au prea mult control asupra lor. Imaginea consumatorului perfect în această ecuație este membrul clasei de mijloc, subiectul mediu, având suficient acces la bunurile de consum încât să poată absorbi surplusurile din ce în ce mai mari de mărfuri și suficient confort material încât să le poată resimți acțiunea ca pe o benedicție42. Ei sunt acei „răsfățați ai sorții” care, în locul oricărei puteri reale, primesc în schimb mici favoruri din partea mărfurilor-lwa: o mică promovare grație afișării armonioase a unor branduri pe care le poartă la lucru, impresionarea unui potențial partener romantic cu cunoștințele sale despre ultimele materiale de binge-watching etc.

Mișcarea societății spre idealul acestui subiect mediu al său se reflectă și în cinematografie. Filmele cu zombie ale ultimelor două decenii fie au ajuns la o acomodare amicală cu devoratorul de carne vie, putând chiar să ne imagineze în postura sa, fie au rasializat zombie-ul, făcându-l viguros fizic, rapid, mult mai violent, și investindu-l cu anxietățile lumii dezvoltate față de hoardele de la porțile civilizației, gata să devină și ele consumatoare ca tot omul. Aici ar interveni în mod normal discuția despre falsa-conștiință a acestor hibrizi între clase, însă ne este dificil să vedem în raport cu ce adevăr această falsă-conștiință se poate naște. Dacă interesele proletariatului în general au constat de la bun început în abolirea stării de fapt a capitalismului (proprietatea privată a mijloacelor de producție, alienarea lor de la procesul producției etc.), interesele clasei de mijloc, cu leafă, cu micro-întreprindere sau cu cont de freelancer, păreau a fi, cel puțin până foarte recent, de partea ordinii actuale.

Chiar și atunci când nu sunt mici-antreprenori sau liber-profesioniști, aceștia se văd ca micro-capitaliști care investesc în ei înșiși și în ritualurile lor de consum. Totul, de la procedurile de lucru asimilate prin educație și exercițiu, la mantrele goale de autodezvoltare, la cunoștințele despre seriale Netflix și Amazon, la clișeele verbale preluate de la cutare personaj de sitcom, și până la mărcile de vestimentație, bere și cultură online pe care le consumă, reprezintă achiziții numai bune de pus la muncă. Corpul subiectului mediu arată mai degrabă ca hala unei uzine, pe care sunt asamblate clișee gestuale și verbale, mărci de consum și reprezentări ale unor elemente ale intelectului general, pentru a forma o linie de producție eclectică, dar având drept „utilaje” mărci produse în serie, interșanjabile între ele și identice unele cu altele. Unde revoltații haitieni își acopereau corpurile cu fetișuri pentru a invoca puterea emancipatoare a spiritelor, zombie-ul middle-class le folosește pentru a se marca cât mai precis și pentru a se încastra între o serie de determinații identitare.

După ce socializarea avansată (realizată de regulă prin parcurgerea unui scurt stagiu universitar și prin a unui lung flux de media) disciplinează corpurile și creierele aspiranților, acestea pot fi puse la lucru în gestiunea de jos a economiei și în producția dimensiunii spectaculare a mărfurilor. Mai mult, grație faptului că membrii clasei de mijloc au ca principale îndeletniciri individuale producerea spectacolului „mărcii proprii” și folosirea intelectului general pentru a produce consumabile, aceștia ajung să își secrete un egoism foarte specific, care, indiferent de particularități, unește birocrația capitalismului spectacular într-un sentiment comun al excepționalismului membrilor săi.

Scamatoria ideologică aici este aceea a unei reificări duble: întâi caracterul fetișist al mărfurilor le fac pe acestea purtătoarele unor spirite care parcurg corpul subiectivat, animându-i mișcările și acoperindu-i goliciunea abstractă în determinații concrete, ca apoi corpul acoperit cu strălucirea micilor sale bunuri să se confunde cu acestea. Fiind decuplat de toate puterile sale, corpul pe deplin subiectivat și le primește înapoi doar prin intermediul mărfurilor-fetiș, ajungând să se confunde cu ansamblul acestora, ochii săi lipsiți de orice privire neideologizată nemaigăsind îndărătul său altceva decât forma-subiect, adică aproape nimic. În acel moment membrul clasei de mijloc ajunge să își considere propriul corp ca fiind o mică bucată de capital.

Din această cauză, relația clasei de mijloc cu timpul devine profund schimbată. Unde munca caută deschideri cât mai mari de timp, pentru a se reface, pentru a produce pentru sine, pentru a găsi soluții de evadare, capitalul este timp-congelat prin excelență, durate scurte sau lungi din viețile salariaților, din procesele naturale de producție și din timpul abstract al ideilor, fixate la nivelul mărfurilor. Astfel, marii capitaliști încă pot vedea sfârșitul istoriei ca o vreme a unor mari jocuri de permutații, capitalul părăsind un stat pentru a alătura altuia, îngropând o ramură industrială pentru a ridica o alta din nimic, și investind în proiecte din ce în ce mai fantasmagorice, izvorâte din capriciile deținătorilor de capital și târâte sub o forma sau alta în realitate de către muncă43. Secretul foarte bine ascuns aici este că toată creativitate aparține muncii, în vreme ce capitalul nu este apt să facă altceva decât să congeleze duratele în mărfuri. Burghezia ca burghezie nu a făcut niciodată altceva decât să piardă timp, să acumuleze pentru a pierde timp, să confiște timp pe care ulterior îl pierde, transformându-l în datorii, capital și gunoi. Din cauza aceasta, în modernitatea capitalistă, lucruri precum creația artistică, gândirea filosofică sau activitatea politică pot să aibă loc doar într-un timp proletar, timpului capitalist revenindu-i sarcina de a recupera și integra producția aceasta, prin tezaurizare, canonizare sau dramatizare (istoriografie). Nu există orori mai mari decât încercările unui capitalist de a crea, decât a vedea cum sute de mii de ore de muncă congelate în bani sunt cheltuite pe banalități care ascund vaste arderi în gol ale unor acumulări formidabile de durate de viață înghețate44.

În aceste condiții, un subiect care își confundă corpul cu capitalul nu-și poate dori decât o suprimare universală a timpului – transformarea fluctuațiilor haotice din capitalismul târziu într-o pace perpetuă. Aceeași pulsiune leagă acea pătură socială medie angoasată rasial de fluxurile de migranți, de geamăna sa angoasată de prezența unui necioplit în funcția de „lider al lumii libere”. Visul cel mai pur al acestei subiectivități este o utopie a micilor tranzacții între micro-capitaliști, dispuși ca miliarde de puncte de lucru pe masa monetară, care absoarbe de sub ea lumea vie, pentru a o elimina la final sub formă de deșeuri scurgându-i-se prin pori. Acapararea unei porțiuni din ce în ce mai largi a populației de către această formă-subiectivă, fie și ca simpli aspiranți, a stat la baza consensului transpartinic de după colapsul bunăstării postbelice. Singurele angoase de care sunt capabili acești subiecți sunt socio-culturale.

Criza economică din 2007-2008 a zguduit această liniște relativă, galvanizând derularea unor procese mult mai ample – stagnarea salarială din economiile avansate, recuperarea decalajelor economice din partea țărilor în curs de dezvoltare, scăparea de sub control a prețurilor tratamentului medical în SUA, avansul privatizării serviciilor publice, iar, departe în fundal, scăderea pe termen lung a ratei profitului. Subiecții vestici au început să fie scoși din letargie de tensiunea între angoasele crescânde ale maselor, care se visau la pragul unei ere a micii prosperități, și o mare burghezie care vede poate la orizont disoluția lumii pe care o conduce și se hotărăște astfel să dea un ultim mare tun înainte de a se refugia din calea colapsului. La nivelul economiei apariția unor forme noi de muncă, împreună cu „flexibilizarea” celor vechi, a trezit spectrul unei proletarizări până și a unor straturi până acum ferite ale claselor de mijloc, concomitent cu amenințarea precarizării muncitorilor până acum încă relativ confortabili. Pentru cei de la periferie lucrurile acestea erau dintotdeauna vizibile, însă ei ocupau mereu o poziție ingrată de precaritate materială într-o lume care le explica că o asemenea precaritate este absurdă. Faptul că acum vitregiile economiei lovesc în majoritari pare să fi rupt vraja. Corpul nu mai e capital, dimpotrivă acesta își expune doleanțele capitalului: sănătate, odihnă, confort.

Pe cât de multe semne bune aduc aceste acumulări de tensiuni, ele nu ating aspectele centrale ale problemei. Subiecții statelor dezvoltate, împreună cu cei care trăiesc în umbra lungă a acestor state, sunt certați cu spiritele mărfurilor, însă nu cred cu nimic mai puțin în acestea. Năzuința finală a noului val de nemulțumire este un sacrificiu de sânge pentru a liniști dezordinea: în forma sa progresivă aceasta înseamnă creșteri de impozite pe avuție și venituri pentru a realimenta statul social; în forma sa regresivă acest sacrificiu este mai puțin abstract, și vine sub forma suprimării minoritarilor, străinilor și tuturor deviațiilor de la utopia fascistoidă a statului purificat etnic. Până și imaginarul socialist arareori își imaginează idealul altfel decât ca un regim social-democrat pe steroizi, blocat la limita de disoluție a istoriei universale și gestionând toate catastrofele. De undeva din viitorul apropiat se arată însă acea limită a capitalismului târziu, care azvârle către prezent mici mostre de catastrofe climatice, inteligență cibernetică devenită autonomă și virală, epidemii care scapă de sub controlul industriei medicale și penurii de resurse. Dacă subiectul capitalismului târziu nu își dorește să iasă din matca timpului său nu înseamnă că nu vin curgând dinspre orizont acele torente care să-l înece în ea.

 

Potemkinwave și Bebop escatologic

Jathan Sadowski compara demonstrațiile de forță ale inteligenței artificiale actuale cu Turcul Mecanic al lui von Kempelen sau cu Rața care digeră a lui Jacques de Vaucanson, observând cum sistemele digitale sofisticate produse de Silicon Valley prezintă o față complet automatizată către publicul consumator, în timp ce ascund munca cognitivă făcută adesea de sute sau mii de salariați cu guler alb slab-plătiți (vehicule autonome care sunt conduse de la distanță, aplicații de personalizare automată a consumului care depind de oameni care citesc emailurile utilizatorilor etc.)45. El denumește aceste forme semi-manuale de software produse de către industria inteligenței artificiale Potemkin AI46.

Ceea ce permite introducerea acestei munci ocultate în activitatea calculatoarelor este faptul că elementele interne ale operațiunilor tehnologilor recente stau închise în „cutii negre”, „un termen derivat de la diagramele din inginerie unde poți vedea intrările [inputs] și ieșirile [outputs] dar nu ceea ce se întâmplă între acestea.”47 Conținutul acesta ascuns este de regulă proprietate intelectuală protejată de furt, și prin aceasta protejată și de privirile publicului. De altfel investițiile în bulele digitale succesive au fost mereu caracterizate de neînțelegere nu doar din partea publicului, ci și din partea investitorilor, cu privire la ce anume pot face the inovators and disruptors ai unei industrii care poartă cu sine ultimele promisiuni că ar exista ceva de felul unui viitor. Dacă întrebăm o persoană care încă nu a fost cuprinsă de anxietate în fața unei probleme precum schimbarea climatică ce anume îi conferă starea de liniște sufletească, răspunsul va fi, explicit sau printre rânduri, „probabil că or să scoată un app pentru asta”. Această cultivare a unui optimism cu desăvârșire ignorant cu privire la posibilitățile tehnologiei este ceea ce a permis unor companii să adune periodic bani de la investitori, chiar dacă ieșeau în pierdere ani sau chiar decenii la rând (cazul Amazon), sau chiar dacă proiectele lor nu puteau fi realizate pentru că contraziceau legile fizicii (cazul Theranos).

Optimismul investitorilor poate că este ignorant cu privire la posibilitățile tehnologiilor pe care le finanțează, însă nu este naiv. În epoca actuală singurul loc în care surplusurile adunate din ramurile vechi ale economiei pot fi crescute în mod real rămâne cel al speculațiilor bursiere. În aceste condiții, promisiunile vagi ale industriei IT reprezintă cel mai fertil teren pentru a crește valoare acțiunilor. Speranța celor din industrie, după Sadowski, este că aceste spectacole de performanță digitală cumulate cu munca oamenilor de sub circuite vor fi acoperit arhitectura incompletă a stadiului actual al dezvoltării tehnice suficient de mult timp încât inovația să prindă din urmă capitalul investit. În absența investițiilor statale masive din partea unor superputeri rivale, singurul mod de a atrage finanțarea este de a acoperi acest decalaj între proiectele preliminare și tehnica viabilă prin trucuri mai puțin tehnice și exerciții de PR. Caracterul pur privat al întregii afaceri mai are de asemenea avantajul de a pune firmele dezvoltatoare într-o poziție privilegiată în fața statului, dându-le aparența omnipotenței tehnice, și astfel permițându-le să preia tot mai multe funcții ale aparatului de stat sub forma parteneriatelor public-privat.

Problema merge însă ceva mai în profunzime. Dincolo de schimbarea structurii de finanțare a cercetării digitale (schimbare nu atât de drastică, având în vedere că fondurile de cercetare publice și achizițiile din partea instituțiilor, în special a celor de forță, încă alimentează într-o bună măsură inovația), apar o serie de limite la progresul tehnic care pun sub semnul întrebării ideea că am sta în pragul dezlănțuirii galopului tehnologic către „disoluția biosferei în tehnosferă”48. Media socială, panopticonul tehnic, exercițiile de blockchaining, împreună cu toată mlaștina pseudo-rizomatică a internetului se arată a fi (încă) un mucegai parazitând meatspace-ul capitalismului târziu. Nu există nici o „clasă a hackerilor”, „postmodernitate”, „dispariție a muncii”, dimpotrivă, vedem o tot mai mare scurgere controlată a informațiilor și o dirijare a pasionaților de comunicare criptată către aplicații dedicate49, tot mai multă modernitate, tot mai multă muncă. Ceea ce nu înseamnă că vrem să dăm apă la moară socialiștilor care s-ar simți astfel îndreptățiți să ignore problemele progresului tehnologic. Există într-adevăr un flux galopant care se extinde către toate limitele sale, dar acesta este al capitalului, capitalul fiind abstracția sălbatică pe care mediul digital o transpune într-o parodie tristă spațializată. Iar mișcarea capitalului înainte și înapoi de-a lungul globului și a istoriei comportă o serie de riscuri, acesta zgândărindu-și exteriorul care conține forțe cu câteva ordine mai puternice decât asamblajul capitalist global (cel puțin în stadiul său actual).

Refularea limitelor dezvoltării tehnice ține de oroarea apostolilor capitalului în fața existenței timpului. Din această cauză sunt atrași către spațiul digital, și iluzia simultaneității pe care o conferă, ca moliile spre becurile stradale. Găsim această refulare la nivelul supra-investirii în soluții software, ca și cum algoritmii ar putea funcționa fără huruiala rețelelor de mașinării50, o găsim la nivelul ignorării timpului necesar dezvoltării tehnice (aceeași eroare care spulberase entuziasmul ultimei bule de progres accelerat din timpul cursei spațiale), o găsim la nivelul refuzului de a admite că există limite fizice la cât timp poate fi dedicat consumului (în principiu nu mai mult de 24 de ore pe zi51), și o găsim, mai ales, la nivelul ignorării caracterului de mașină-a-timpului a sistemului financiar modern. Efectul acestor refulări în practică este popularea vieții noastre cotidiene cu mici paravane glossy ale unor viitoruri potemkin aduse în prezent, suprimând la nivelul prezentării cât de departe sunt de fapt de noi aceste viitoruri. Navigarea netedă prin siturile masive ale Internetului 2.0 este imaginea-spectacol a acestor refulări, ocultând infrastructura de cod de programare, de ferme de servere și de muncă umană necesară pentru a genera acest glisaj printr-un cyberspațiu pre-configurat. Promisiunile de democratizare ale internetului 3.0 nu merg în opoziția acestei ocultări, dimpotrivă o adâncesc și mai mult, fac parte din același proces de descentralizare/metastază a procedurilor de subiectivare și a unei părți a producției capitaliste în general – internetul rețelelor peer-to-peer sunt doar următoarea fază din umanizarea cyberspațiului.

Cazul sistemului financiar este unul cu totul special între aceste mici încercări de abolire a timpului. Într-o răsturnare a poveștii călătorului prin timp care își trimite același lingou de aur în trecut în repetate rânduri, până când își umple seiful52, sistemul financiar execută o călătorie inversă în timp, acoperind valoarea așa-numiților bani virtuali pe care i-ar crea, cu valoarea rezultată din producția viitoare, aducând în repetate rânduri aceeași valoare monetară din viitor pentru a o pune la lucru în producția prezentă. Pentru că nu ne-am pierdut încă gustul pentru metafizică și literatură științifico-fantastică, nu putem să nu admirăm ingeniozitatea scamatoriei, iar ca amatori de literatură economică, nu putem să nu-i admirăm eficacitatea. În 2018 nivelul datoriei globale ajungea la 188 de trilioane de dolari americani, cca. 226% din valoarea PIB-ului global (pentru economiile avansate, acest raport era în medie de aproximativ 265% din valoarea PIB-ului)53, cea mai mare parte din aceasta fiind datorie privată (un fapt foarte ușor trecut cu vederea în momentul crizelor financiare). Echivalentul a cca. 3 ani din producția curentă trebuie pus la lucru pentru a menține ritmul actual al producției.

La o privire mai atentă însă vedem în ce constă prestidigitația: valoarea sustrasă din viitor, este înlocuită cu alta dintr-un viitor ceva mai îndepărtat. Ceea ce matematica sofisticată a sistemului financiar ascunde este că surplusul viitor trebuie, deja de ceva vreme, absorbit dinainte pentru a menține ritmul creșterii economice. Analogul natural al acestui proces este că ritmul de consum al resurselor naturale depășește anual ritmul lor de degenerare de câteva ori. Văzut din spate, viitorul potemkin apare ca un proiect neterminat care, văzut de dedesubt, consumă deja resursele necesare terminării sale54. Capitalismul așadar nu doar că amalgamează toate reziduurile tuturor epocilor dinaintea sa într-o panoplie anacronică, ci aduce în rândul lor și avortonurile bine cosmetizate ale epocilor care încă nu au venit, în încercarea de a institui în sfârșit acel prezent-perpetuu55. Sfârșitul istoriei apare așadar ca această dinamică în interiorul capitalismului târziu între încercare de a aduce o dată pentru totdeauna viitorul apropiat în prezentul social istoric, pe deoparte, și limitele dincolo de care capitalismul târziu colapsează în altceva, pe de altă parte. Aceste limite de colaps reprezintă esența „viitorului apropiat”, altminteri fiecare an și deceniu succesiv nefiind decât o întindere a prezentului-perpetuu de la sfârșitul istoriei. Din cauza acestei dinamici, suntem confruntați cu ceea ce Vernor Vinge numea „zidul opac din jurul viitorului”, care începuse deja să se reflecte în literatura științifico-fantastică a anilor 1960-8056, o eroare Y2K care trebuie permanent corectată prin extinderea parametrilor prezentului pentru a-i menține funcționarea57.

Vorbim aici despre un proces extrem de perfid. Dacă în interiorul sistemului capital subiecții se avântă spre viitor, mânați de un reziduu încă necapturat, de ceva de felul unui viitor autentic, pe care îl simt în interiorul propriului lor corp și imediat după orizontul lumii, ei nu reușesc în încercările lor de evadare decât să mai captureze ceva din exteriorul non-capitalist al lumii. Un zeu nu ne va salva, ci ne va îmbia să ne purtăm mica fărâmă a metastazei sistemului planetar, prezentă la nivelul tuturor atomilor săi, până în sălbăticia neatinsă, capturând involuntar minereuri, ritualuri, concepte, noțiuni științifice etc. Orice evadare va trebui să fie imanentă limitelor sistemului, realizându-se de pe muchia de ruptură a acestora.

Chiar și cu scepticismul nostru față de posibilitățile actuale reale ale tehnicii, ideea că „tehno-capitalul” ar putea dezvolta o inteligență artificială autonomă de cea umană, evoluând și depășind rapid capacitățile cognitive colective ale omenirii, pentru a o înlocui ca forma dominantă de viață pe Pământ, nu este o imposibilitate pe termen lung. Indiferent în ce formă ar mai fi păstrat omul, el nu va mai constitui subiectul istoriei planetare (nici măcar prin medierea capitalului). Însă, împotriva admirației tâmpe a trans-umaniștilor de diferite soiuri față de singularitate, nu ne putem ascunde dezamăgirea și rușinea în fața acestei noi forme de viață, care ar fi mai puțin supra-om și mai mult un shoggoth planetar, ascunzând sub carcasa sa amorfă sedimentele succesive ale arhitecturii militar-științifice a ARPANET-ului, ale algoritmilor publicitari, și ale sub-rutinelor sistemelor de gestiune și securitate ale statelor și corporațiilor din trecutul său. Chiar și visând că după suficient timp această cyber-moluscă și-ar secreta o subiectivitate care să urmărească o agendă proprie, aceasta s-ar constitui în limitele logicii binare-identitare pe baza căreia modernitatea capitalistă și-a reprezentat și construit lumea și omul58. Singularitatea tehnologică este cu siguranță inumană, însă numai prin aceea că se constituie din reziduurile modernității. Este gunoiul capitalismului căpătând conștiință de sine.

Pe de altă parte poate că gunoiul nu va deveni conștient, ci va continua pur și simplu să se acumuleze. Trebuie să recunoaștem că colapsul la întâlnirea limitelor ecologice și de resurse ne pare mult mai probabil în clipa de față. Indiferent care ar fi confluența precisă de factori climatici, demografici, economici, epidemologici sau militari, rezultatul depășirii acestor limite este același: groapa de gunoi planetară, unde viața civilizată modernă dispare, populată de o biosferă devastată, printre care se vor afla poate și ultimele rămășițe ale omului, redus înapoi la statutul de primată mai răsărită care va încerca poate cândva să-și ia revanșa în istoria universală 2.0. Chiar dacă această formă a colapsului ar fi evitată, se prea poate să fie numai cu prețul unei reducții a capitalismului spre limitele sale originare, înapoi către punctul de formare al modernității. În ciuda modernității foarte actuale a curentelor neo-reacționare (fie că le numim „iliberale”, „postfasciste” etc.), ele invocă foarte adesea spectrele unor trecuturi revenante, din care trebuie să se alimenteze (și pe care trebuie să le alimenteze cu oameni și timp) pentru a-și obține vigoarea. Nu excludem ca, sacrificând suficient material social, să reproducă forme monstruoase de corpuri sociale pre-capitaliste, despotice sau primitive, în sânul unui capitalism care depinde de descentralizarea sa crescândă pentru a se extinde. Să observăm (doar pe jumătate în glumă), cum foarte recenta criză a valorii acțiunilor în SUA din februarie-aprilie 2020 a dus bursa înapoi spre nivelul său din 2016, în timp ce alegerile prezidențiale au luat, în același timp, o turnură neașteptată înapoi spre situația în care se aflau partidele americane în același an 2016.

Din perspectiva împlinirii celei mai fericite a istoriei universale, nu vedem decât o singură direcție de evadare, având însă nenumărate linii de fugă. Grandoarea lui Marx constă în simțirea acestei limite a viitorului apropiat, și în faptul că a văzut cum pe tăietura sa se constituia munca ca subiect al istoriei. Dacă capitalul este fără îndoială subiectul istoriei universale, fiind acea forță care se constituie ca agent al modernității care cuprinde laolaltă în sine toate perioadele anterioare ale istoriei omenirii, mișcându-se asimptotic spre limitele sale istorice, munca apare ca subiectul istoriei universale împlinite, care depășește limitele constituirii sale și se abolește pe sine împreună cu istoria universală. Ceea ce va ieși de partea cealaltă nu doar că nu va mai fi proletar, ci nu va mai fi propriu-zis uman59. Să speculăm asupra sa ar fi la fel de inutil ca și încercările de a specula cum anume va fi structurată societatea în care va trăi. Nu putem spune despre produsul ieșirii omului din istoria universală decât că este „sensul pământului”60, „pământul” înțeles ca exterioritate a capitalismului pătrunsă de către acesta.

Problema acestei evadări este cea mai dificilă de conceput și urmărit, pentru că ea presupune să descoasem prezentul pentru a separa firele subtile și răsfirate ale unor deveniri epocale care se prea poate să nu se înnoade niciodată. După cum am mai spus, poate că vreo formă sau alta a neo-umanismului va triumfa permanent, îngropând multitudinea liniilor de evadare ca contingențe neîmplinite. Însă să nu uităm, neo-umanismul trebuie să aibă noroc întotdeauna, pe când forțele care evadează, dizolvându-l și punând capăt istoriei universale, trebuie să aibă noroc numai o dată.

____________________

[1] Iluzia că ne-am încurca într-o gândire circulară provine dintr-o reducere a timpului la o perspectivă antropică, adică la cronologie liniară. Aici însă funcționează aceeași logică care îi permitea lui Hobbes realizarea operațiunii miraculoase prin care indivizii în stare naturală intră în contractul care creează Leviatanul și Suveranul ce-i este spiritul conducător, devenind subiecți, doar Suveranul având însă puterea de a conferi validitate politică contractului care l-a produs și de a transforma corpurile naturale în subiecți politici. Este aceeași logică conform căreia extracția de plus-valoare din munca salariată produce capitalul, care însă reprezintă condiția de posibilitate a muncii salariate (admițând că avuția obținută în urma acumulării primitive nu este capital până nu intră în relații capitaliste de producție). Pentru a fura o observație a lui Hegel cu privire la cele trei „momente ale oricărui real-logic”: „ele pot fi puse împreună sub primul moment, acela al intelectului, și astfel ținute separat una de alta, dar în felul acesta ele nu sunt considerate în adevărul” (G.W.F. Hegel. Enciclopedia Științelor Filozofice. Partea întâi: Logica. Trad. D.D. Roșca, V. Bogdan, C. Floru, R. Stoichiță. Humanitas, București, 1995. p. 145)
2 Adică de la subiectivarea indivizilor prin intermediul interpelării lor de către forțele unui aparat de stat centralizat (à la Althusser) la subiectivarea lor prin mecanismele structurilor mult mai descentralizate ale spectacularului integrat (Cf. Comentarii la Societatea Spectacolului a lui Debord).
3 Care, din această cauză, se constituie ca formațiuni sociale pre-capitaliste, indiferent de momentul în care apar în relație cu apariția istorică a capitalismului.
4 Prin antiproducție înțelegem toate acele determinații care lucrează la înscrierea, dirijarea și limitarea producției muncii, și care prin aceasta formează caracterul unei societăți și a subiecților care o populează: „formele de producție socială implică și ele o stațiune improductivă nenăscută, un element de antiproducție cuplat la proces, un corp plin determinat ca socius. Acesta poate să fie corpul pământului, sau corpul despotic, sau capitalul. Despre el spune Marx: nu este produsul muncii, ci apare ca presupoziția ei naturală sau divină. Și într-adevăr, el nu se mulțumește să se opună forțelor productive în ele însele. Se pliază pe întreaga producție, constituie o suprafață pe care se distribuie forțele și agenții de producție, ajungând să-și însușească supraprodusul și să-și atribuie ansamblul și părțile procesului care acum par a emana din el ca dintr-o cvasi-cauză.” (G. Deleuze, F. Guattari. Capitalism și Schizofrenie, Vol. I: Anti-Oedip. Trad. Bogdan Ghiu. Paralela 45, Pitești, 2008. p. 15)
5 Reacțiunea elitelor, sindicatele, stânga anticapitalistă etc. – aceeași „inamici interni” care au făcut zile fripte statelor în epoca clasică a bunăstării.
6 După cum se știe, foarte puțin universal pe fiecare axă a identității sale.
7 Leon Trotsky. Trotsky’s Diary in Exile. 1935, trad. Elena Zarudnaya. Faber&Faber, Londra, 1958, pp. 130-131
8 Jacques Lacan, seminarul din 7 ianuarie 1959 (Seminarul VI – Dorința și interpretarea sa).
9 Frederic Jameson. Lenin and Revisionism, pp. 59-73 în Lenin Reloaded. Towards a Politics of Truth, editat de S. Budgen, S. Kouvelakis și S. Žižek. Duke University Press, Durham, 2007.
10 Având în vedere tendința lui Žižek de a se auto-plagia, nu ne vom obosi să inventariem de câte ori revine la exemplul acesta, pomenind doar prefața de Žižek la „Terorism și Comunism” a lui Troțki, unde filosoful sloven deviază cel mai puțin de la materialul-sursă: Slavoj Žižek. Trotsky’s Terrorism and Communism, or, Despair and Utopia in the Turbulent Year of 1920, pp. vii-xxxii în Leon Trotsky, Terrorism and Communism: A Reply to Karl Kautsky. Verso, Londra, 2017.
11 Există cu siguranță multe de zis cu privire la dimensiunea de gen a acestor remarci și la modul în care „îngrijirea” marilor revoluționari a căzut în sarcina tovarășelor lor. Nu vom zăbovi totuși asupra acestui punct din două considerente: în primul rând pentru a nu cădea într-o falsă dihotomie machistă între bărbatul revoluționar, cuprins periodic de epuizarea vigorii sale, și partenera sa idealizată și totodată subordonată; în al doilea rând pentru că a merge în direcția aceasta cu discuția ar însemna distorsionarea materialului cu care lucrăm, unde Lenin și Sedova apar ca două figuri tonice care sunt contrapuse toropelii și stărilor febrile ale lui Troțki, după cum vom vedea imediat.
12 Expresia lui Stalin, consemnată în jurnalul lui Gheorghi Dimitrov, 7 noiembrie 1937.
13 Biograful său Isaac Deutscher se apropie de această intuiție, însă desconsideră imaginea lui Lenin ca o fantasmă liniștitoare – vezi Isaac Deutscher. The Prophet Outcast. Trotsky: 1929-1940. Verso, 2003. p. 204
14 Trotsky, idem p. 131 (parafrază).
15 Roque Dalton. Sobre dolores de cabeza, în Taberna y otros lugares. UCA Editores, San Salvador, 1989. p. 99
16 Contracția fiind operațiunea de sintetizare a unor temporalități diferite la nivelul prezentului trăit – Cf. G. Deleuze. Diferență și repetiție. Trad. Toader Saulea. Babel, București, 1995. pp. 115-118
17 Asemenea eșecuri ale practicii le găsim în rândurile stângii care se retrage din fața revoltei populare în speculație, dar și ale stângii care, pierzându-și răbdarea cu truda analizei teoretice și a organizării lente, pune în scenă parodii în miniatură ale revoluției prin exerciții de „propagandă a faptei”.
18 Cum se întâmplă de pildă în cazul socialismului utopic, care amalgamează timpul abstract al teoriei cu viitorul revoluționar, suprimând din amândouă dimensiunea temporală (care de altfel nu are cum să persiste în condițiile unei asemenea tensiuni), și producând arhitecturi imaginare care trebuie construite la nivelul prezentului social. Reformismul ar fi un alt exemplu, ca procedură care asimilează viitorul revoluționar prezentului social într-un model whig al istoriei.
19 Încercăm să evităm aici formarea unei dihotomii între „revoluționarul de profesie” și omul de rând, revoluționar doar la ocazii speciale. Această dedicație nu reprezintă un caracter excepțional al unei anumite persoane indiferent de circumstanțe, ci doar o persistență în a percepe și anumite clipe (sau la clipe de un anumit tip) de instabilitate la nivelul cotidianului mai banal, care gradual se transformă într-o sensibilitate crescută la ele. De asemenea, corpul revoluționar pe care l-am conceput mai sus nu reprezintă decât o schemă ideală, care în realitate se constituie mereu cu grade diferite de dezvoltare ale elementelor sale.
20 Vorbim aici, bineînțeles, de oboseala corpului revoluționar ca mod de structurare a organismului într-un context social, așadar de oboseala unui asamblaj, și nu de simpla extenuare fiziologică survenită după ore de marșuri, discuții și luptă.
21 Este suficient să privim spre priveliștea tristă a conservatorilor foști-comuniști, pentru a ne confirma această analiză.
22 Trecutul nu a intrat în inventarul nostru de temporalități pe care le suferă corpul revoluționar, pentru că el apare doar sub forme mediate de cele trei registre pe care le-am pomenit. Din cauza aceasta contracția întregii istorii în atenția unei anumite epoci este o sarcină deosebit de dificilă, motiv pentru care privirile stângii către trecut, și mai ales către trecutul său, sunt deseori fragmentare și mărginite.
23 „Întreaga viață a societăților în care domnesc condițiile moderne de producție se anunță ca o enormă acumulare de spectacole. Tot ce era trăit nemijlocit s-a exilat într-o reprezentare” – Guy Debord. Societatea spectacolului. Trad. Cristina Săvoiu. Rao, București 2006. p. 9
24 În cuvintele lui Marx: „Acum s-a terminat cu sistemul de concesii reciproce și cu jumătățile de măsuri pe care trebuie să le suporți din bună-cuviință, precum și cu obligația de a-ți asuma în fața publicului o parte din ridicolul acțiunilor acestor măgari.” – K. Marx, F. Engels. Opere, vol. 27. Editura Politică, București, 1966. p. 181
25 Isaac Deutscher, idem p. 209.
26 Câți „critici culturali marxiști” nu sunt străbătuți de un fior rece la gândul că oamenii chiar s-ar delecta cu consumul de mărfuri? Un balast teoretic hegelian; din fericire, psihanaliza franceză îi salvează cu noțiuni precum cea de jouissance, formalizând până și aceste mici voluptăți.
27 Un sclav pus să dirijeze și să disciplineze munca celorlalți sclavi de pe plantațiile franceze, echivalent cu slave driver-ul din sistemul de plantații american.
28 Cécile Fatiman este un personaj aproape la fel de legendar ca și Boukman, născută dintr-o sclavă africană și un prinț corsican, care ar fi trăit 112 ani și după moarte ar fi devenit și ea un spirit lwa, Marinette Bras Cheche.
29 Spiritele invocate aici aparțin familiei Petro ale panteonului Vodou, o încrengătură de spirite încinse și de regulă violente, născute din experiența multi-generațională a sclaviei caraibiene și a brutalităților îndurate de sclavi. Ceea ce este interesant în panteonul Vodou din Haiti este productivitatea sa, spirite noi regionale, locale sau chiar familiale apărând tot timpul, în timp ce altele vechi dispar, o productivitate care contrastează cu galeria de zeități mult mai fixe și mai venerabile ale religiilor africane din care au provenit. Putem vorbi astfel despre un proces constant de sublimare a vieții sociale în sfera religiosului, producând o dublură ideologică intim apropiată de cotidian.
30 Cf. Michel S. Laguerre. Voodoo and Politics in Haiti. Palgrave, New York, 1989. pp. 56-70
31 Boukman însuși ar fi fost ucis timpuriu și afișat public de autoritățile franceze pentru a opri revolta, împreună cu până la 15 000 de revoltați.
32 Cf. Elizabeth McAlister. From slave revolt to a blood pact with Satan: The evangelical rewriting of Haitian history. Studies in Religion/Sciences Religieuses vol. 41, nr. 2, 2012. pp. 187-215
33 Pentru câteva clarificări cu privire la ritualurile și teologia vodou, ne-am folosit de Alfred Metraux. Voodoo. Trad. Hugo Charteris. Sphere Books, 1974, în special pp. 52-85.
34 „Conștiința (das Bewusstsein) nu poate fi niciodată altceva decât existența oglindită în conștiință (das bewusste Sein), iar existența oamenilor este procesul real al vieții lor. Dacă în întreaga ideologie oamenii și relațiile dintre ei apar cu capul în jos, ca într-o cameră obscură, acest fenomen decurge și el în aceeași măsură din procesul istoric al vieții lor, așa cum răsturnarea obiectelor pe retină decurge din procesul fizic nemijlocit al vieții lor.” – K. Marx, F. Engels. Opere, vol. 3. Editura Politică, București, 1958. p. 27
35 În cazul Revoluției Haitiene, vedem acestea manifestându-se la nivelul dezbaterilor între redistribuirea echitabilă a terenurilor agricole și păstrarea sistemului de plantații mari, între diversificarea producției agricole pentru consum intern și păstrarea unei economii producătoare de zahăr pentru export, cu toată brutalitatea inerentă acesteia, și mai general între asigurarea unui bun trai al populației și dezvoltaționismul economic.
36 În ceea ce privește supunerea față de spiritele lwa, nimic nu confirmă caracterul de revoluție burgheză al războiului de eliberare al haitienilor decât faptul că, decenii după acesta, ascultarea de aceste spirite nu mai avea de-a face cu transformarea societății și eliberarea din robie, ci mai degrabă cu obținerea unor recolte îmbelșugate, reușita unei întreprinderi personale, pedepsirea dușmanilor sau evitarea unei năpaste naturale sau birocratice.
37 Acestea pornesc cu White Zombie al lui Victor Halperin (1932), care încerca să profite de interesul pentru vodou trezit de cartea ocultistului american William Seabrook, Insula Magică, publicată în 1929.
38 Influența lui Romero este indiscutabilă. Doar din punct de vedere cantitativ, în deceniul dinainte de Night of the Living Dead, (1968) numărăm cca. 20 de filme cu zombie, toți variații ale caricaturizării zombie-ului vodou. În deceniul de după apar 34 de filme cu zombie, majoritatea încă hibridizând vechile creaturi vodou cu imaginile unor valuri de morți-vii criminali. Dawn of the Dead, lansat în SUA în 1979, sedimentează definitiv noua formă a zombie-ului hollywoodian (abia atunci Romero denumind explicit, de altfel, creaturile zombies), și atrage nenumărați imitatori. În deceniul de după Dawn of the Dead, apar cel puțin 65 de filme cu zombie, majoritatea folosind forma de cadavru canibal fără voință proprie. Cf. Peter Dendle. The Zombie Movie Encyclopedia. McFarland&Co., Jefferson (NC), 2001.
39 Cf. Sarah Juliet Lauro (ed). Zombie Theory. A Reader. University of Minnesota Pres, Minneapolis, 2017.
40 Friedrich Nietzsche. Știința Voioasă. Trad. Liana Micescu. Humanitas, București, 2006. pp. 236-237
41 Acest „supliment viral” este ceea ce înțelegem prin imaginea-spectacol a lui Debord, ca formă ideologică care acoperă mărfurile, ocultând nu doar relațiile sociale care duc la producerea sa, ci și acelea care determină procedurile sale de consum și producția identitară a consumatorului său. Este o ridicare a fetișismului mărfii la cu totul alt nivel.
42 Spre deosebire de aceștia, precarii nu pot să nu resimtă acțiunea mărfurilor asupra lor ca pe un blestem care îi constrânge să încerce să se transforme într-un tip de consumator pentru care nu au resurse. În animismul capitalismului târziu, sărăcia apare așadar ca un păcat capital.
43 Toți miliardarii-vedete actualmente se încadrează în acest tipar într-o anumită măsură, găsindu-și tot soiul de mici obsesii personale în care să reverse sute de milioane de ore de muncă congelată transformate în bani lichizi. Astfel sunt alimentate cadrele și instituțiile liberalismului social, conservatorismului, neofascismului, libertarianismului economic, și tot așa apar proiecte precum nemurirea corporală, colonizarea planetei Marte, sau evadarea din realitatea presupusă a fi o simulare.
44 Singura șansă pe care o are un burghez este proletarizarea, reducerea sa la acea viață nudă, pe suprafața căruia pot avea loc procese productive. Pentru a clarifica acest aspect ar fi nevoie de o paranteză mult prea lungă; ne rezumăm la următoarele: nu vrem să spunem că numai muncitoarea ieșită din uzină ar fi imediat capabilă de a scrie tratate filosofice sau de a produce artefacte valoroase estetic. Dimpotrivă, în cele mai multe cazuri îi este mult prea îngreunat sau barat de-a dreptul accesul la intelectul general, care i-ar fi necesar pentru a putea realiza orice în aceste câmpuri. Însă structura de clasă a societății este o abstracție care nu se actualizează în toată puritatea sa, ci prin medierea instituțiilor unei societăți, organizându-i fluxurile materiale. Dacă la nivelul macro-economic, diviziunea de clasă se observă prin instituționalizarea societății (stratificarea socio-economică, formarea instituțiilor de apărare ale proprietății și de administrare a societății, structurarea luptei de clasă a patronilor contra sindicatelor etc.) și prin gestiunea și agregarea fluxurilor de producție (cine controlează cutare firme, ce și cât din producție gestionează ele, câte ore sunt muncite, ce mărfuri se produc de către cine etc.), la nivelul indivizilor aceste lucruri sunt ocultate ca atare, apărând ca antagonisme între aspecte ale identității lor și momente ale activității lor. Timpul muncii este singurul cu adevărat creativ deoarece este temporalitatea care deschide o mică perforație în prezentul social istoric, către temporalități de unde noutatea poate surveni (viața biologică, exterioritatea lumii materiale neabsorbite de capital, timpul abstract al ideilor etc.).
45 https://reallifemag.com/potemkin-ai/
46 Aluzie la celebra anecdotă a falselor sate-model construite de ministrul Grigori Potemkin pentru a prezenta țarinei Ecaterina a II-a progresul făcut de Rusia luministă în provincia pe atunci nou-cucerită Crimeea.
47 Sadowski, Idem
48 Nick Land. Fanged Noumena. Collected Writings 1987-2007. Urbanomic, 2012. p. 442
49 Este până la urmă nemaipomenit de convenabil ca toți inamicii statului, și numai ei, să folosească aceeași aplicație de mesagerie.
50 Poate că aici se vede cel mai clar la ce ne referim când numim mediul digital „o parodie tristă spațializată” a mișcărilor capitalului. Acel algoritm care ne țintește pentru o reclamă când navigăm feed-ul unei rețele de socializare pare că adună laolaltă practicile noastre de consum din timpul liber, reclama produsă de o echipă de marketeri, imaginea-spectacol produsă de o echipă de PR-iști, codul care ne reperează după markeri identitari produs de o echipă de IT-iști, marfa produsă de muncitori într-o fabrică din Asia de Est, munca marinarilor de pe marile vase comerciale, munca distribuitorilor de la depozit la domiciliu, munca de întreținere a infrastructurii fizice a mediului digital etc., însă ceea ce conjugă toate aceste fluxuri separate într-un singur asamblaj este capitalul, care produce relațiile economico-sociale și dublul lor ideologic în regimuri separate de abstracție (durate diferite de timp abstract), pe care forma algoritmului le transpune în caricaturi schematice.
51 Insistăm aici să combatem iarăși teza fundamental viciată a „consumismului”. În fața supra-producției ce poate face bietul consumator decât să consume tot mai puțin din fiecare marfă și să se grăbească să o arunce pentru a ține pasul cu producția. Respingând orice moralism auster, care ar presupune că o sărăcie de consum material ar fi emana (duhni?) o viață spirituală mai bogată, postulăm că consumul nu poate fi cuantificat decât în raport cu producția. Admițând pericol cert și tot mai apropiat ca resursele naturale să nu mai țină pasul cu producția și cu consumul pe care producția și l-a produs, ar fi o glumă extraordinară dacă mai întâi capitalismul s-ar izbi de limita de timp zilnic de consum al subiecților săi, intrând într-o criză terminală de supraproducție.
52 Nick Land. Templexity: Disordered loops through Shanghai Time. Urbanatomy Electronic, 2014. Paragrafe 3.2-3.3.
53 https://blogs.imf.org/2019/12/17/new-data-on-world-debt-a-dive-into-country-numbers/
54 „Marx numea lege a tendinței contrazise dubla mișcare de scădere tendențială a ratei de profit și de creștere a masei absolute a plusvalorii. Ca un corolar al acestei legi, avem de-a face cu dubla mișcare de decodare și de deteritorializare a fluxurilor, și de re-teritorializare violentă și artificială a lor. Cu cât mașina capitalistă deteritorializează mai mult, decodând și axiomatizând fluxurile pentru a extrage plusvaloarea din ele, cu atât aparatele sale anexe, birocratice și polițienești, re-teritorializează mai abitir, absorbind în același timp o parte tot mai mare a plusvalorii” – G. Deleuze, F. Guattari. Idem, pp. 46-47
55 Cf. Mark Fisher. Capitalist Realism. Is there no alternative? Zero Books, 2009. pp. 1-11
56 Vernor Vinge. The Coming Technological Singularity: How to Survive in the Post-Human Era. https://ntrs.nasa.gov/archive/nasa/casi.ntrs.nasa.gov/19940022856.pdf
57 Anna Greenspan. Capitalism’s Transcendental Time Machine. Teză doctorală, Universitatea Warwick, 2000. pp. 177-197
58 Această logică este imprimată în toate sferele de activitate a capitalismului, fiind necesară pentru a reduce un element capturat de capital la un lucru identic cu sine, fără rest, și astfel de a stabili parametrii acestei identități printr-o serie de opoziții binare. Logica aceasta, desigur, a existat vreme de milenii înaintea capitalismului, însă doar în modernitate a devenit o parte esențială a funcționării ordinii sociale, prin aceea că permite înregistrarea precisă a fiecărui element capturat, înregistrare necesară pentru operațiunile de cuantificare valorică și stabilire de echivalențe între elementele lumii.
59 Se prea poate ca sensul exact al umanității să fi scăpat tot acest timp cititorului – ce poate fi un homo sapiens dacă nu om? În înțelegerea noastră, „omul” apare ca acel proiect trans-istoric care își află împlinirea în modernitatea capitalistă târzie, care reprezintă subiectivarea deplină a animalului-om în jurul unei forme atomare care îl golește de conținut „natural”, decuplându-i corpul de capacitățile sale, și redându-i-le sub o formă mediată (pentru o bună înțelegere a acestor proceduri, filosofii contractului social din modernitatea timpurie sunt o resursă neprețuită). Omul nu rămâne un subiect-atom universal, ci își recapătă caracteristicile, însă sub forma modificată a unor determinații binare (bărbat-femeie, alb-negru, burghez-proletar etc.), care se întorc asupra materiei din care au fost extrase, anihilându-i varietatea și vigoarea și încastrând-o într-o formă identitară, conform logicii binare a identității. Dacă, de pildă, ne opunem argumentelor că „natura umană” ne-ar bara ieșirea din capitalism, obiecțiile noastre se îndreaptă asupra termenului „umană” din această sintagmă.
60 Friedrich Nietzsche. Așa grăit-a Zarathustra. Trad. Ștefan Aug. Doinaș. Humanitas, București, 2000. p. 62

 ***

 

Alex CISTELECAN

Epokhé

 

Lăsând deoparte riscurile pe care le presupune orice încercare de a desprinde sensul unei epoci din chiar mijlocul ei, de a decanta istoria cu majusculă – o eventuală filosofie a istoriei – din chiar spuma și torentul istoriei evenimențiale – riscuri de altfel asumate și, deci, neutralizate prin chiar convenția acestei anchete: liber la speculație istorico-filosofică! –, aș depăna în cele de mai jos câteva reflecții aflate, probabil, la intersecția locurilor comune cu afirmațiile cvasi-năstrușnice, despre specificul și, eventual, potențialitățile epocale ale începutului nostru de secol.

Dacă e, așadar, să desprindem un sens sau niște direcții definitorii ale ultimelor două decade, termenul de comparație cel mai util pare a fi acest intermezzo bizar al anilor 1990: „the happy 90’s”, cum li s-a spus, și care par a fi o veritabilă zonă tampon, scurt armistițiu istoric, între două epoci – după sfârșitul secolului 20, în ce are acesta definitoriu, dar totuși nu încă secol 21. Pe de o parte, așadar, după încheierea „secolului scurt XX”, marcat, ca epocă, de ceea ce Badiou numea, în Secolul său, „pasiunea realului”, încercarea de implementare a utopiei social-politice, a societății finalmente reconciliată cu ea însăși, în realitatea concretă a istoriei, și care pasiune a realului s-a manifestat istoric ca o confruntare totală – i.e. pe toate planurile: politic, ideologic, social, economic, tehnologic – între fascism și comunism. O confruntare la rândul ei bizară, căci soldată în cele din urmă – așadar după victoria spectaculoasă a comunismului asupra fascismului la mijloc de secol, dar și după „dezastrul obscur”, patru decenii mai târziu, al experimentului sovietic – cu victoria unui al treilea: liberalismul politic și economic, care, în ce-l privește, părea deja, la începutul scurtului secol XX, doar o relicvă întârziată a burghezului veac XIX, pe cale de a fi măturată de noile etatisme naționaliste și monopoliste. Aerul euforic, așadar, al anilor 90 a avut întotdeauna ceva de refulare sau amnezie deliberate în el: căci triumful istoric, epocal, al modelului de democrație liberală, anunțat de Fukuyama drept sfârșit al istoriei, nu mai avea nimic din tenta eroică a, de pildă, victoriei comunismului asupra fascismului, ci părea venit mai mult din senin și stabilit parcă la masa verde a istoriei. Din mai multe motive: odată că sfârșitul comunismului a fost în bună măsură auto-indus, în mod tot mai evident deja de la finele anilor 70, și nu atât rezultatul acțiunii sau performanței extraordinare a rivalului său istoric; dar și pentru că, mai mult, liberalismul politic și economic ce avea să fie declarat învingător la masa istoriei în anii 90 era deja, la nivel ideologic, și chiar și în recomandările utopiștilor săi ca Fukuyama sau dizidenții estici, o utopie destul de vlăguită, depasionată, și care se mândrea tocmai cu absența ei de pasiune, ca fiind ceea ce o deosebește de utopiile iraționale ale totalitarismelor fascist și comunist; și care, pe de altă parte, la nivel socio-economic concret, presupunea un model neoliberal de creștere economică mult mai anemică, mai inegală și implicit mai impopulară decât welfare state-urile din anii 70 pe care le înlocuise și care nu dăduse deloc rezultatele scontate acolo unde fusese implementat înainte de extinderea sa în fostul bloc sovietic (Chile al lui Pinochet, dar și SUA și UK ale lui Reagan și Thatcher), fiind chiar tot mai contestat la el acasă. Prăbușirea blocului comunist și extinderea by default a neoliberalismului în acest nou spațiu a delegitimat și devitalizat imediat opoziția la acest neoliberalism din interiorul blocului atlantic. Abia odată cu căderea URSS, afirmațiile celebre ale lui Thatcher – „there is no such thing as society”, ergo „there is no alternative” [to neoliberalism] – au devenit cu adevărat realitate. Tocmai de aceea, reconfigurarea și rearticularea unui front progresist, conta-hegemonic, în lumea occidentală va întârzia îndelung după căderea blocului comunist, începând să se înfiripe abia la finalul decadei în mișcarea altermondialistă ce va debuta la Seattle în 1999. Restul stângii care mai exista la acea dată, social-democrația europeană sau democrații americani, s-a nimerit adesea la guvernare în această decadă, însă a performat sistematic – vezi Schröder, vezi Blair, vezi Clinton însuși – în manieră mai fidel thatcheriană decât performaseră vreodată Thatcher sau Reagan înșiși.

Dacă, așadar, pe de o parte, anii 90 nu mai sunt, cumva, secolul 20, ei nu sunt totuși nici un prim segment al unui eventual lung secol 21. Pentru că, dacă secolul nostru pare, cel puțin la prima vedere, a fi marcat de o nouă dezordine a sensului sau coerenței mondiale – probabil o impresie inevitabilă pentru orice epocă contemporană, văzută așadar din mijlocul ei –, anii 90 în schimb, cu toate relele lor, au avut totuși – probabil altă senzație inevitabilă produsă de distanțarea în timp – ceva dintr-o histoire à l’arrêt, o istorie ce-și revine parcă în matcă și se cristalizează într-o anumită ordine sau normalitate – pe scurt, ceva din happiness-ul acelor ani fericiți nu era totuși pură auto-amăgire. Din nou, din mai multe motive: în anii 90, lumea a fost mai unipolară și, ai fi zis deci, mai sigură sau mai neconflictuală ca oricând în modernitatea ei. Nu mai exista vreun rival pentru hegemonia SUA. Rusia gâfâia în mijlocul unei dure terapii de șoc neoliberale, condusă de un președinte marionetă Ielțîn, proptit la putere de țările occidentale și susținut de acestea chiar și atunci când își asedia, în 1993, Parlamentul cu tancurile pentru că acesta amenința să-i retragă puterile speciale; o Chină care abia ce pornise, de un deceniu, spre noua strategie economică de atelier al întregii lumi, și care mai avea destul până să fie văzută ca o potențială forță rivală și comparabilă cu hegemonul american; iar Japonia, care era la vremea respectivă văzută ca un posibil competitor, pare astăzi un exemplu cel puțin exagerat, atât dată fiind stagnarea ei economică ulterioară, cât și dat fiind faptul că, din punct de vedere politic, și spre deosebire de viitoarele Rusia și China, Japonia era și a rămas un membru loial și de nădejde al ordinii transatlantice. Anii 90 promiteau, așadar, să fie o nouă epocă de pax augusta. Iar cine nu era de acord cu ea, avea în față drept avertisment și ținere de minte războiul fulger din Irak de la începutul anilor 90, care, după rușinea războiului din Vietnam, readucea lustrul armatei americane drept veritabilă forță imperială, atotputernică și hiper-eficientă. Și în această privință, anii 2000 – cu șirul lor de „victorii” și „pacificări” mai costisitoare și mai distrugătoare pentru învingători decât însuși războiul – aveau să fie ceva nou.

 Apoi, anii 90 păreau să fie o relativă pacificare sau măcar stabilizare a acelei zone ce avea să devină, în anii 2000, un adevărat acronim sau paradigmă a crizelor și conflictelor structurale în literatura de specialitate: MENA – Middle East-North Africa. Cele mai importante conflicte din zonă – Iran-Irak și intervenția URSS în Afghanistan – se încheiaseră la finele anilor 80; și toată regiunea părea oarecum stabilizată sub două forme încă nu atât de antagonice de organizare (și legitimare) politică – pe de o parte, regimurile teocratice din Iran și dinastiile feudale din Golf, pe de altă parte, regimurile baathiste, naționaliste și seculare, de obicei tot mai autoritare, dar încă dezvoltaționiste și relativ redistribuționiste, din Irak, Egipt, Libia s.a.m.d. În anii 90, germenii radicalizării islamiste, pe care SUA îi sădise deja în anii 1980 în Afghanistan, și pe care îi încuraja pretutindeni ca pe o posibilă forță care să submineze din interior regimurile naționaliste și seculare din lumea arabă, de obicei apropiate Moscovei, încă nu se manifestau ca o amenințare la adresa lumii occidentale, obișnuită deocamdată doar cu terorismul home-grown, de obicei de extremă dreaptă sau naționalistă (odată ce terorismul de stânga intrase în reflux la finele anilor 1970), sau care, dacă se manifestau totuși ocazional, aveau obiceiul, atât de bine-manierat în lumina zilei de astăzi, de a deturna doar avioanele, și nu de a le transforma în bombe – așa cum aveau s-o facă, în mod spectaculos, în chiar debutul noului mileniu.

Nu în ultimul rând, anii 90 mai sunt și anii unor anumite reparații sau corecții istorice demult așteptate: Pinochet e finalmente arestat și dictaturile militare din America de Sud par în sfârșit să-și fi depășit termenul de valabilitate istorică – Bolsanaro ar fi părut cu totul outlandish în anii 90, în care, dimpotrivă, continentul sud-american începe încet să vireze spre stânga, cu mișcarea zapatistă din Mexic la mijlocul decadei și apoi cotitura decisivă cu victoriile lui Chavez în 1999 și Lula în 2003; regimul de apartheid din Africa de Sud e finalmente abolit, iar Nelson Manela, eliberat din închisoare în 1990, devine președinte în 1994 – că schimbarea și reparațiile politice nu însemnau neapărat și o răsturnare și corectare a inegalității economice avea să fie surpriza amară de ceva mai târziu. Și, în fine, Uniunea Europeană începea să devină cea pe care o cunoaștem astăzi – adoptând numele de UE, instituind moneda euro prin tratatul de la Maastricht și pregătindu-se de extinderea sa în Est, într-un perimetru – și o ordine a priorităților – delimitate nu atât de sentimentele înalte ale coapartenenței europene, cât de negocierile dure între interesele strict pragmatice ale Franței, Germaniei și Marii Britanii: pe scurt, o extindere care nu atât reconcilia tensiunile intra-europene, cât cel mult le suspenda pe moment, prin externalizarea și defularea lor spre Est. Dar nici asta nu avea să devină atât de evident decât douăzeci de ani mai târziu, în post-criza din 2010.

Una peste alta, un intermezzo istoric nu chiar atât de nasol. Iar dacă mai punem la socoteală și mișcarea grunge, ultimă expresie glorioasă a fazei încă romantice a industriei culturale, care duduia în prima jumătate a decadei, plus aerul incontestabil de libertate, palpabilă chiar în primii ani 90, ce s-a revărsat peste estul nostru post-comunist, mai că ne copleșește nostalgia și luăm chiar de bun happinessul certificat al acestei perioade.

Din această perspectivă, anii 2000 parcă n-au mai fost chiar la fel. E mai greu însă de precizat în ce anume sunt ei ceva cu totul nou, sau doar continuă anumite tendințe încă latente în anii 90. Dar dacă e să existe într-adevăr o anumită ruptură istorică, epocală, care să coincidă atât de convenabil cu schimbarea prefixului în calendar și cu convenția acestei anchete – pariul rândurilor de mai sus –, atunci tendințele definitorii și specifice ale ultimilor douăzeci de ani, caracterul lor de epocă, ar trebui să fie deja vizibile în anii lor de debut. Ceea ce constituie, oarecum, pariul rândurilor de mai jos. În fond, ca să fie o epocă – fie ea și una mai mică – ea trebuie să fie oarecum, hegelian, circulară – sfârșitul și începutul ei să se reflecte și citească unul în celălalt.  Care ar fi, atunci, semnele distinctive și semnalele de avertizare ale noului secol, așa cum s-au manifestat ele în momentele sale inițiale? Cum se prefigurează terminus-ul nostru în începutul său? Ce – putem înțelege acum că – ne anunțau noii ani 2000?

Câteva semne parcă merită semnalate.

Mai întâi: după perioada de creștere economică aproape neîntreruptă în lumea occidentală din anii 1990 – criza din sud-estul Asiei din 1997 neavând repercusiuni prea adânci în afara regiunii –, anul 2000 debutează în februarie direct cu așa-numita dot.com bubble: la fix zece ani de la lansarea primei pagini www, noul spațiu virtual își încheia deja prima bulă de euforie și crash – concretizate într-o devalorizare abruptă a miilor de companii .com ce visau să speculeze noile oportunități ale online-ului. With the benefit of hindsight, putem spune că această criză anunța cel puțin două tendințe ale noului secol: mai întâi – și contrar recomandărilor economiștilor neoliberali, care presupuneau că acest sistem este imun crizelor ciclice pentru că nimic, în el, nu perturbă funcționarea pieței, iar piața știe să se descurce și repare singură din mers când e cazul – criza dot.com anunța reapariția unui model de evoluție economică punctată de o succesiune de crize regulate, la o distanță tot mai mică unele de altele (față de ritmul crizelor din trecut) și separate de scurte perioade de creștere destul de anemică (din nou, în comparație cu ritmul de creștere economică din decadele pre-neoliberale). Și într-adevăr, în ce avea să urmeze, noul secol avea să înregistreze o succesiune constantă de boom and bust cu un ritm regulat de crize majore odată la 8-10 ani (aproximativ ciclul lui Kondratieff): 2008 – criza creditelor imobiliare în SUA, care avea să devină criză a datoriilor suverane în Europa în 2010; iar în 2020, criza economică pe care o va lăsa în urma ei pandemia de Covid-19, dar care dădea semne de iminență deja dinainte de declanșarea epidemiei. În al doilea rând, the dot.com bubble mai anunța un lucru – și mai înlătura o iluzie: ea arăta că internetul nu e deloc spațiul mult visat al capitalismului fair și concurențial, în care fiecare mic întreprinzător își poate face loc și chiar prospera doar prin propria sa creativitate și dedicație, căci nestânjenit de cerințele meschine ale rezervelor prealabile necesare de capital fix. Dimpotrivă, criza dot.com și anii care au urmat au arătat rapid că internetul și, în general, capitalismul digital constituie, poate contrar așteptărilor, spațiul unei concentrări vertiginoase a capitalului, la un nivel la care vechiul capitalism industrial nici n-a visat în cele două secole ale sale de existență: 4 giganți –Google (lansat în 1998), Amazon (1994), Facebook (2004) și Apple (fondat în 1976, dar relansat în 2006 cu Macbook și 2007 cu primele iphone-uri) – au ajuns să controleze practic piața online într-o singură decadă și și-au consolidat pozițiile tocmai ca efect al noii concentrări a capitalului declanșată de dot.com bubble. Odată marile profituri mutate din sfera producției în sfera comerțului și a schimburilor de date – în același timp, Walmart devenea cel mai mare angajator din SUA, iar Saudi Aramco cea mai profitabilă companie din lume în 2018 – inclusiv relațiile și condițiile de muncă aveau să se degradeze în mod simțitor, așa cum bine observase Marx atunci când vorbea de specificul capitalismului comercial, în comparație cu relațiile industriale. Tot așa cum superconcentrarea capitalului a devenit modelul de strategie și supraviețuire preluat din online și asumat de rămășițele capitalului industrial (vezi, de pildă, fuziunile succesive ale lui Fiat cu Chrysler și apoi Peugeot), la fel și noul model de muncă și relații de producție, prefigurat în economia digitală și capitalismul informației – gig economy, precarizare și flexibilitate extremă – a început să se răsfrângă și chiar să devină norma și în sectoarele tradiționale ale economiei „reale”.

În al doilea rând – și oarecum în ordine cronologică: în același an, dar o lună mai târziu după dot.com bubble, apăreau și primele semne de contestare a ordinii unipolare instituite în anii 90. În martie 2000, Putin își începea primul mandat de președinte și semnaliza dorința de reafirmare și re-recunoaștere a ambițiilor de mare putere ale Rusiei – deși și în această evoluție, trebuie amintit că ea nu a fost una imediată sau liniară, ci a debutat cu o fază inițială de apropiere sau măcar cooperare cu blocul transatlantic, atât timp cât inamicii păreau identici – separatiștii ceceni sau fundamentaliștii islamici – și atâta timp cât lațul alianței Nord-Atlantice nu s-a strâns de tot în jurul granițelor rusești – o mișcare de altfel și ea antamată chiar la finele anilor 90, când, în 1999 și contrar promisiunilor americane făcute lui Gorbaciov, NATO își extindea granițele spre est integrând Cehia, Polonia și Ungaria. Douăzeci de ani mai târziu, tensiunile dintre SUA, Rusia și China n-au făcut decât să se acumuleze – în mod bizar, oarecum, dată fiind integrarea și interdependența tot mai strânsă a capitalismelor lor – și chiar să depășească în retorică dar și în înarmare cele mai încinse momente din Războiul Rece. Dar dacă în timpul Războiului Rece confruntarea dintre cele două mari blocuri, neluând calea armată, s-a mărginit la o cursă a înarmării (mai mult ca deterrence), dar și la o competiție între ideologii politice, stiluri și niveluri de trai (să ne amintim de celebra kitchen debate dintre Nixon și Hrușciov din 1959) și realizări tehno-științifice (cursa pentru cucerirea spațiului), confruntarea geopolitică din anii 2000 pare să se poarte pe cu totul alte paliere: nu atât ca un concurs între două ideologii politice rivale, căci în fond toți participanții practică același capitalism neoliberal cu masive propteli de stat; nici în termeni de care sistem produce cel mai înalt nivel de trai – căci inegalitățile interne sunt la fel de mari în toate cele trei mari puteri1; ci exclusiv în termenii cursei de înarmare – care a integrat astfel și partea de cursă științifică și tehnologică – și prin prisma garanțiilor de securitate pe care fiecare bloc le poate promite și radia. O cursă în care PR-ul ideologic se traduce direct în forța de foc a armatelor fiecăruia și viceversa. O cursă de PR și înarmare, sau de înarmare ca PR – i.e. de „furnizori de securitate” acreditați și recunoscuți ca atare de comunitatea internațională – în care, trebuie să spunem, hegemonul american n-a făcut decât să piardă teren, obraz și credibilitate în ultimii ani.

În al treilea rând, anul 2000 confirmă cu adevărat coagularea forțelor progresiste internaționale în frontul mișcării altermondialiste, care ocupă primele pagini ale ziarelor odată cu protestele violente – dar și represiunea statală pe măsură, dacă nu peste – cu ocazia reuniunilor G8 de la Seattle 1999 și Genova 2000. Entuziasmantă la început, noua mișcare internațională de stânga avea să se epuizeze treptat de-a lungul celor douăzeci de ani scurși de-atunci, deși nici aici fără anumite inflexiuni și puncte importante de cotitură: după ce, într-o primă fază, ea pare susținută de vântul istoriei, convergând în masă în protestele împotriva războiului din Irak din anii 2003-2005, și încurajată de regimurile bolivariene sau trabajadores care se extind în aceeași perioadă în America de Sud, la capătul decadei frontul progresist pare a fi totuși destul de istovit: parte pentru că protestele împotriva războiului din Irak, cele mai masive din ultima perioadă în tot occidentul, nu au afectat absolut cu nimic buna și dezastruoasa desfășurare a invaziei din Irak; și parte pentru că regimurile bolivariene sau socializante din America de Sud, după un prim fuleu, de-a lungul anilor 2000, în care au călărit profiturile obținute grație creșterii prețurilor la materiile prime pe care le exportau, începeau să fie profund afectate de criza din anii 2008-10 și de scăderea vertiginoasă a prețului petrolului, fiind treptat răsturnate sau măcar serios destabilizate din interior de o opoziție de dreapta tot mai intransigentă și tot mai sigură pe suportul „comunității internaționale”. După o regrupare anti-austeritate în anii 2008-2012, care, în ciuda intensității crizei și a protestelor – de la Zuccoty Park la indignados – nu a reușit totuși să refacă dimensiunea de masă a protestelor anti-războiul din Irak și, cu atât mai mult, a avut un efect chiar mai mic decât acestea în schimbarea politicii existente, frontul progresist – dacă mai putem vorbi cu adevărat de așa ceva – a ieșit de pe scena istoriei mari, și deocamdată – în ciuda mișcării ecologiste tot mai amplă, mai articulată și mai întemeiată – nu dă semne că ar putea reintra pe aceasta; sau, cel puțin, nu cu o prestație pe măsura într-adevăr colosală a provocărilor vremii.

În al patrulea rând, același an 2000 – și cei imediat următori – inaugurează și ceea ce am putea numi intrarea politicii occidentale, și încă la cel mai înalt nivel al ei, în zodia farsei. Și aici, în mai multe sensuri: de partea aceasta a Atlanticului, sunt anii în care proiectul Uniunii Europene a început să fie sistematic invalidat la fiecare întâlnire cu alegătorii – în 2000, Danemarca respinge printr-un referendum adoptarea monedei euro, în 2003 Suedia face la fel; în 2005, Franța și Olanda, din exces de republicanism, repetă greșeala și supun proiectul de constituție europeană unui referendum – respingându-l cu o majoritate alarmantă; în 2008, Irlanda face același lucru cu Tratatul de la Lisabona; în 2015, Grecia respinge tot printr-un referendum măsurile de austeritate impuse de Comisia Europeană și BCE; totul culminând cu referendumul pentru Brexit din 2016. De fiecare dată, establishmentul european a ridicat din umeri, a respins mesajele electoratului ca populism irațional și a continuat neabătut pe același drum. În același timp, însuși brandul politic al Uniunii Europene, cel de soft power al principialității, opus politicii armelor și intereselor pragmatice, a devenit în acești ani o postură cu adevărat simbolică, pentru că neacoperită sau neimplicând vreun efect în realitate: în 2003, opoziția principială a Franței și Germaniei față de intervenția americană din Irak a rămas ceea ce a fost – o simplă declarație de principiu – și nu le-a împiedicat deloc pe cele două state să se înscrie imediat după încheierea războiului pe lista de beneficiari ai fondurilor pentru reconstrucția și democratizarea Irakului; în 2008, pretențiile liderilor europeni că sistemul nostru economic este imun la crizele din sfera financiar privată din America și că oricum e mult mai sănătos decât varianta transatlantică de neoliberalism sălbatic au fost și ele rapid infirmate, iar promisiunile acelorași lideri, odată adeverite primele semnale ale crizei europene, că vor reglementa strict și vor pune capăt iraționalității capitalismului financiar, aveau să fie și ele imediat abandonate și înlocuite cu pachete dure de austeritate ce au intensificat și mai mult sentimentul de delegitimare populară a federalismului european. În anii din urmă, postura din nou simbolică și, deci, cu totul ineficientă, inoperantă și, practic, inexistentă a Europei față de ruperea unilaterală din partea SUA a acordului cu Iranul – promițând niște canale de schimburi economice cu Teheranul care să scape de brațul embargoului american, canale și instrumente ce nu se vor materializa însă vreodată, pentru că brațul respectiv e pare-se cam ubicuu – arată încă o dată că din proiectul politic sau ideologic al Uniunii Europene a mai rămas doar interfața lui de PR. Cât privește adâncimea sau soliditatea proiectului european, dincolo de interfața sa fină și totuși tot mai grosolană de PR și castel birocratic, altfel spus, în ce privește realitatea solidarității sau, nu-i așa, a „uniunii” intra-europene, ultimele două decenii – și primele din proiectul Europei extinse – au fost cât se poate de grăitoare: tratamentul aplicat Greciei în 2013-2015, certurile meschine și gardurile apărute la granițele europene în timpul crizei refugiaților din 2015-2017, sau, mai recent, refuzul Germaniei și al țărilor nordice de a susține eurobondurile și un principiu de responsabilitate comună, împărtășită, în fața crizei actuale declanșate de pandemie – toate aceste momente ar trebui să fie arhisuficiente pentru a dezarma orice iluzie în acest sens. Chiar și în misiunea sa mai minoră, de politică dacă nu a principialității, măcar a proceduralității, și deci de bastion al statului de drept și al anticorupției, postură în care UE rămâne un far călăuzitor pentru Est, faptul că ultimii doi președinți ai Comisiei Europene au fost numiți după niște serioase scandaluri de corupție la ei acasă, sau faptul că, în ciuda declarațiilor de intenție și principii ale forurilor europene, unele din cele mai importante paradisuri fiscale se găsesc chiar sub nasul lor – Belgia, Luxemburg, Olanda – ar trebui să mai domolească iluziile în legătură cu sfânta proceduralitate și legalitate europeană.

Dar anii 2000 au fost o zodie a farsei pentru politica occidentală și într-un alt sens, sau mai exact pe celălalt mal al lumii occidentale. 2000 e și anul alegerii lui Bush jr. ca președinte, după niște alegeri aparent pierdute și măsluite: în luna noiembrie a acelui an, curtea supremă din SUA blochează renumărarea voturilor în Florida și astfel sistemul electoral anacronic și deliberat anti-democratic din SUA produce o primă corupere a votului popular (situația nu mai apăruse din 1888), tocmai când fusese încoronat drept cea mai funcțională și mai admirabilă democrație din lume. 16 ani mai târziu, situația se va repeta, de data asta la scor: Trump câștiga formal alegerile chiar dacă obținea cu trei milioane de voturi mai puțin decât contracandidatul său. De la Bush la Trump, spectacolul degradării sistematice a democrației americane în ultimii 20 de ani a fost într-adevăr unul spectaculos: șirul prezidențialilor din SUA pare să purceadă printr-un soi de dialectică negativă, integrând și sublimând adică mereu părțile negative ale predecesorilor: Obama luând ceva din optimismul deșănțat, de PR, al lui Clinton și ceva din trucul actoricesc al lui Reagan; Trump reconfigurând sinteza și preluând ceva din șarmul oral și pretenția de outsider ale lui Obama și ceva – mult – din delirul naționalist și conservator al dinastiei Bush. Din această perspectivă, Joe Biden pare a fi succesorul perfect: la fel de senil și incoerent ca Trump, și tot atât de centrist și bipartizan, simplă interfață a establishmentului, ca Obama sau Clintonii. Când însuși hegemonul ordinii mondiale, țara cea mai puternică dar și cea mai îndatorată și mai înarmată din lume (de sus până jos, de la complexul militaro-industrial până la ultimul cetățean) nu mai reușește să-și găsească reprezentarea politică decât în astfel de personaje farsești, e clar că vremurile devin tot mai interesante.

În rest, ce nu a apucat să anunțe anul 20002, avea să confirme anul 2001. Și anume, în primul rând – și ca o a cincea tendință, conform numărătorii de mai sus – desigur, „războiul împotriva terorii” și a „axei răului”, ca răspuns la atentatele de la WTC. Cu o invazie a Irakului și a Afghanistanului în 2003, războaie câștigate fulgerător de rapid – sau cel puțin declarate ca atare –, dar care au impus o pace imposibil de administrat chiar și pentru învingători: în Afghanistan, deschizând două decade întregi de conflict permanent și failed state; în Irak, lăsând țara într-o condiție mult mai nesigură și mai mizeră decât în anii 90 ai regimului Hussein. Un „război împotriva terorii” care, în Irak, de pildă, a alimentat direct teroarea pe care pretindea a o combate, prin demobilizarea imensului aparat baathist și prin tolerarea politicilor revanșarde ale majorității șiite, ceea ce a condus la radicalizarea sunniților și apariția ISIS la cumpăna dintre cele două decenii. Un lung episod, așadar, de destabilizare a lumii islamice din exterior, cu un episod intermediar al „primăverii arabe” din 2011, amplă mișcare de democratizare care a reușit parțial doar acolo unde occidentul nu a apucat să-și bage nasul – Tunisia – și a sfârșit, în schimb, în dictatură militară (Egipt) sau stat eșuat (Libia, Siria, Yemen) în toate celelalte cazuri în care occidentul a intervenit direct sau prin aliații săi de nădejde – teocrațiile fundamentaliste din Golf.

Pe lângă aceste tendințe manifestate deja în deschiderea anilor 2000, mai trebuie desigur menționată o altă mega-tendință care a devenit tot mai explicită și copleșitoare în ultimii ani și care își vestea apariția cam tot pe atunci: în vara lui 2003, în Franța, un val record de căldură de 44° cauza peste 140 de decese. De atunci, semnele crizei climatice sunt an de an tot mai clare: incendii sălbatice în Australia, SUA, dar și Siberia, care distrug câte-o halcă de mărimea Belgiei și Elveției în fiecare vară; și an după an în care recordurile de temperatură – și previziunile specialiștilor – sunt depășite în mod spectaculos. O criză climatică despre care s-a scris și se scrie îndeajuns, ceea ce nu înseamnă însă că semnalele de alarmă trase în toată această literatură reușesc într-adevăr să aibă un impact asupra strategiilor și deciziilor politice. Acest lung interval de semnale tot mai evident apocaliptice, însoțite de o imperturbabilă iresponsabilitate și pasivitate politică ne arată, probabil, că această criză este, poate, pur și simplu imposibil de gestionat, dacă nu chiar și de adresat, din perspectiva orizontului scurt și meschin în care se mișcă formele actuale de reprezentare politică: ceea ce pare iminent, după colț, la scara umanității – 20-30 de ani – e pur și simplu din lumea de dincolo pentru orice politician și în general pentru complexul ideologic și mediatic al industriei culturale.

Acestea ar fi, așadar, tendințele definitorii ale ultimelor decade, așa cum s-au anunțat ele în chiar deschiderea noului veac. Sigur că, dacă e ca pariul care a condus aceste rânduri să fie într-adevăr rotund și asumat până la capăt, el ar susține nu doar că anii 2000-1 reprezintă începutul și prefigurarea „mini-epocii” noastre, ci și că 2020ish constituie capătul ei. Nu sunt atât de convins în legătură cu această a doua ipoteză. Fără doar și poate, cele șase tendințe descifrate mai sus – ca să recapitulăm:  un capitalism digital și hiperfinanciarizat mult mai nesigur și mai expus crizelor periodice decât vechiul capitalism industrial, cu o concentrare mult mai intensă a capitalului și niște relații de producție mult mai dure pentru angajați și, în general, o creștere economică sensibil mai mică decât ultima expansiune economică din cei „treizeci de ani glorioși”; începutul contestării ordinii unipolare și zbaterile tot mai penibile ale hegemoniei americane; curba gausiană descendentă a mișcării progresiste; decredibilizarea și dezagregarea Uniunii Europene; degradarea și decadența politicii americane; „războiul împotriva terorii” și destabilizarea completă a regiunii MENA; plus, desigur, încălzirea globală – toate acestea sunt încă evoluții în plină desfășurare și cu un final cât se poate de deschis. Pe de altă parte, trebuie însă spus că natura însăși a acestor tendințe, chiar dacă le prelungește deocamdată durata de manifestare, nu le îngăduie să spere într-un final mult prea îndepărtat. În fond, cât și unde să mai poată continua și intensifica fiecare din ele, fiind oricum deja în prag de paroxism?

_______________
[1] Cu o bulină roșie pentru China, totuși, care, în ciuda inegalităților galopante din interior, a reușit totuși să scoată din sărăcie câteva sute de milioane de oameni într-un timp record și care, în general, în această nouă confruntare între megaputeri, pare a fi de departe actorul cel mai rațional.
2 Tot în anul 2000 se înregistrează de altfel și eșecul tratativelor de la Camp David și, implicit, sfârșitul iluziei, specifice anilor 90, a unui posibil acord politic privind încetarea „conflictului” israeliano-palestinian, un conflict ce avea să reizbucnească periodic in full force de-a lungul anilor 2000, și care re-debuta deja cu a doua intifadă declanșată în luna septembrie a aceluiași an.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 121-141]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.