Mihai Sin, unul dintre fondatorii seriei noi a revistei „Vatra”, alături de Dan Culcer şi Romulus Guga, se numără printre  cei mai importanţi prozatori ai generaţiei sale, autor al unor cărţi cu o bună receptare din partea criticii şi a cititorilor: Aşteptând în linişte, povestiri, 1973; Viaţa la o margine de şosea, roman, 1975; Bate şi ţi se va deschide, roman, 1978; Terasa, povestiri, 1979; Ierarhii, roman, 1981; Cestiuni secundare, chestiuni principale, publicistică, 1983; Schimbarea la faţă, roman, 1985; Rame şi destin, proză scurtă, 1989; Quo vadis, Domine?, 2 vol., 1993-1996; Reşedinţa, 1996; Marea miza: teme şi obsesii ale romancierului roman contemporan, 2003, Ispita izbăvirii, 2014. Scriitor realist care „asimilează masiv formele metarealismului” (Anton Cosma), un „neorealist cu vână etică şi tragică” (Paul Cernat), Mihai Sin surprinde, în cărţile sale, adevărul psihologic al personajelor şi avatarurile condiţiei umane în situaţii-limită, încadrate de ramele referenţialităţii şi ale autoreferenţialităţii. Acestea sunt coordonatele majore ale prozei lui Mihai Sin, care se situează între parabolă şi interogaţie, regăsindu-se sub auspiciile unei perspective analitice dense, dar şi sub semnul dezbaterii morale, într-o articulare analitică modernă, cu paliere epice care se intersectează şi se suprapun în funcţie de exigenţele naraţiunii.

Laurenţiu Ulici consideră că Mihai Sin se regăseşte în plutonul de elită al prozei promoţiei ’70, alături de Gabriela Adameşteanu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Schwartz sau Eugen Uricaru. Proza sa, cu acoladele ei ideatice, cu substratul moral şi reveriile livreşti, dar şi cu o retorică aparte a autenticităţii este o proză „comprimată, învăluitoare şi febrilă, realistă fără adjective, dramatică fără scrâşnete inutile, subtilă pentru că e simbolică dincolo de aparenţa aridă a cotidianului” (Dan Culcer). Personajele (Octavian Şteflea, din Bate şi ţi se va deschide, Pavel Mamina din Ierarhii şi altele) impun prin complexitate caracterologică şi autenticitate psihologică, printr-o retorică existenţială aparte, multiplu focalizată narativ. Plasat în siajul substanţialităţii, personajul are drept corolar o proiecţie multiformă, centrifugală a propriului trecut, absorbind în structura sa comportamentală supliciul culpabilităţii şi beatitudinea expierii. Iluzia căutării adevărului conferă personajului statutul de martor, un martor situat între implicare afectivă şi detaşare contemplativă. De altfel, parabola etică şi ritualul analizei sunt premisele sub auspiciile cărora personajele lui Mihai Sin îşi recapătă conturul existenţial, definindu-se mai ales prin evenimentele la care participă, dar şi prin clarificările interioare pe care le rezumă faptele şi vorbele lor. Mircea Iorgulescu descrie, într-un articol, capacitatea prozatorului de a examina cotidianul în banalitatea sa ultimă, sesizând cele mai mărunte detalii, într-un aliaj de exactitate a percepţiei şi neutralitate a tonului: „Mihai Sin renunţă programatic la spectaculos; în Viaţa la o margine de şosea existenţa obişnuită a unor oameni obişnuiţi este înfăţişată într-⁠un registru voit «obişnuit»: se repune în drepturi prezentul, care nu mai este uzurpat de trecut, din tacita confruntare cu memoria câştigă speranţa. Romanul are astfel şi un mobil polemic, este o reacţie, salutară, faţă de prezenţa excesivă în proza actuală a «dramelor memoriei», unde prezentul devine adesea doar o convenţie îngăduind reconstituirea trecutului prin evenimente suficient de «puternice» pentru a se justifica amintirea lor, căutându-⁠se uneori numai senzaţionalul pur, de factură anecdotică”.

Actant şi oscilograf sensibil al propriilor aporii psihologice alimentate de aluviunile trecutului, personajul este articulat într-o progresie tensionată, între amăgire şi dezabuzare, între replierea în afectivitate şi percepţia cotidianului ca agresiune asupra simţurilor. Un pact al autenticităţii regizează gesturile sale căci, în fond, romanele lui Mihai Sin conjugă documentul sufletesc cu pătrunderea, în grilă neorealistă, în labirintul unei realităţi marcate de disoluţie şi anomie. Personajele prozei lui Mihai Sin trăiesc sub semnul persistent al unei experienţe traumatice, provenite fie din spaţiul unui trecut atroce, fie din perimetrul unui prezent constrângător. S-a spus că aceste personaje au, într-un anumit sens, un aspect „deconstruit”, trăind sub spectrul artificialului, prin exces analitic sau printr-o retorică demonstrativă exacerbată, ele având destin prestabilit, căci premisele, resorturile gesturilor lor se regăsesc în trecut, iniţiativele actuale se subordonează unor scenarii determinante ale trecutului, având alura unor palimpseste, în care gesturile prezente se suprapun altora, de odinioară, într-un joc al sugestivităţii, vehemenţei, haloului şi crispării ontologice. Prozatorul este foarte atent la detaliile concretului, la spaţii ambientale, la peisaje sau chiar la aspectul unor încăperi, surprinzând fragilitatea clipei, cu un fel de discreţie, de retractilitate a privirii, dar şi o nostalgie netrucată a unor locuri şi obiecte  fixate în intimitatea şi instantaneitatea lor inefabilă, peste care se aşterne patina catifelată a vremii: „camera «dinainte» mobilele sunt relativ noi, dulap, masă, scaune, canapea, chiar fotolii, toate vopsite cu lac cafeniu închis, cum pot fi întâlnite în atâtea alte apartamente de la oraş, şi de aceea impersonale. Mobilier de serie, diferenţele contând prea puţin. Doar ţolul superb, vechi, cu motive în roşu, negru şi alb, de pe canapea şi faţa de masă de cânepă alb-⁠gălbuie aminteau de alte vremuri”. Se poate spune că în opera lui Mihai Sin poate fi descifrată o adevărată mitologie a eului, prin dexteritatea demontării mecanismelor sufleteşti ale eroilor, prin investitura analitică a construcţiei epice, dar şi printr-o perspectivă metafizică asupra destinului omenesc, în măsura în care, cum remarcă scriitorul, „adevărata înţelegere a naturii şi condiţiei umane nu poate fi a oamenilor, ci doar a lui Dumnezeu”. Criticul Ion Simuţ redă profilul epic al lui Mihai Sin şi locul său în peisajul literar contemporan, în tuşe obiective, fără echivoc: „Între scriitorii promoţiei 70, Mihai Sin este destul de bine cotat. Se văd şi se ştiu afinităţile prozei sale comportamentiste, cochetând la început cu procesul de anonimizare a personajului (Alexandru Papilian îşi intitula semnificativ un volum de nuvele din 1978, Făpturi neînsemnate). Naraţiunile – şi din prozele scurte, şi din romanele anterioare anului 1989 – nu au complicaţii. Realismul indicativ al începuturilor e cât mai puţin problematizant, dar ulterior devine interogativ şi incisiv, chiar incomod. Temele (mediocritatea, eşecul, apatia, singurătatea) sunt tratate cu gravitate şi austeritate stilistică.”.

Confesiunea şi meditaţia se întâlnesc cu observaţia realistă, iar voinţa de clarificare interioară se conjugă cu imperativele descifrării semnelor realului într-un discurs epic ce  angajează efectele anamnezei sau exigenţele genului epistolar, exerciţiul analitic sau percepţia (redusă la detaliul relevant) a lumii obiective. Orizontul existenţial al personajelor stă sub auspiciile a două instanţe, în aparenţă contradictorii: proba lucidităţii şi nevoia de utopie, impulsul spre himeric şi fascinaţia lumii reale. Pericolul „demonstraţiei”, al tezismului ce ameninţă statura eroilor este atenuat în mod constant prin statutul complex, ambiguu, plurivoc al acestora, prin contururile „mişcate” şi prin subtilitatea cu care scriitorul interferează vocile personajelor şi vocea naratorului. Cornel Moraru subliniază pregnanţa percepţiei realului, „intransigenţa morală”, dar şi dinamica implicării eului creator în propriul text, chiar atunci când atitudinea sa ar părea detaşată, impersonală, astfel încât acuitatea percepţiei nu exclude tragismul subliminal sau conotaţiile metafizice: „Autorul şi personajele sale au memoria suferinţei, ceea ce face ca receptarea realului să fie o rană sângerândă. Mihai Sin crede în continuare că marile probleme ale scrisului contemporan sunt probleme ale conştiinţei, nu doar ale retoricii”. Romanele lui Mihai Sin figurează, în mod autentic, parabole ale puterii şi ale singurătăţii omului în faţa unei istorii alienante, într-o partitură a memoriei epice autentice şi grave.

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 159-160]