Volumul Blister (2017), primul semnat de Gabriela Feceoru, trasa o hartă poetică de uz personal, selectând ”accidente” biografice care au marcat devenirea sa – copilăria într-o familie disfuncțională, mizerabilismul unei adolescențe în derivă, studenția la Craiova și Tg. Mureș, statutul de mamă singură într-o societate încă misogină și patriarhală. Selecția se dorea o posibilă cale de a clarifica propriul traseu existențial și de a oferi o ieșire din labirintul unor experiențe traumatice, al unui haos lăuntric, a cărui singură constantă părea a fi fatalitatea abandonului. Între trauma de abandon și sentimentul eșecului, sau cel puțin al inadecvării stridente între aspirații și realizări, pendula întregul volum din 2017, iar la nivel formal, poemele scurte, veriticalizate, cu versuri reduse până la nivelul unei silabe, până aproape de tăcere, alternau cu poeme confesive de largă respirație, în care aglomerarea lexicală era semnul panicii și al anxietății manifestate ca gesticulație verbală debordantă.

Al doilea volum pare să nu mai investigheze în multiple direcții ale experienței personale și să se ocupe extensiv și intensiv de o singură problemă majoră, în poeme declarat confesive, ca principiu de creație: disfuncționalitatea relațiilor erotice. Gabriela își construiește cu migală alter-egouri, ”personae” poetice,  se autoproclamă ironic când Damiana (plantă mayașă cunoscută pentru efectele sale afrodisiace, tonice și psihostimulente), când Királynö, i.e. regină cu drepturi depline de domnie, nu doar consorta regelui, în limba maghiară, când amândouă, când Kali, zeița hindusă a morții ego-ului și viziunii iluzorii asupra realității (deși Kali ar putea fi și misteriosul rege de care Regina Damiana s-a îndrăgostit fatal),  și purcede curajoasă la deconstruirea erosului. Nu înainte de a-și declara răspicat obiectul de studiu, la modul femeii care își afirmă feminitatea matură și nouă vârstă în ceea ce privește raportarea la sexul opus represiv, sub forma unui manifest ce nu lasă loc de echivoc: ”fiecare vrea să fiu Damiana / fiecare vrea să fiu Damiana / Damiana e cunoscută din / vremea mayașilor / Damiana rezolvă impotența / Damiana rezolvă frigiditatea / Damiana reglează ciclul menstrual / Damiana e o plantă afrodisiacă / / vrei să fiu o plantă / (afrodisiacă) /Tu / Tu / Tu / îmi găsești întrebuințare în timp / ce scriu / îmi găsești întrebuințare în timp / ce îmi promiți / îmi găsești întrebuințare în timp / ce încui ușa // de atunci / de atunci / de atunci / / fizic te țin de mână tehnic / mă sustrag” (contextul, pp.8-9) Gabriela s-a săturat să se autoculpabilizeze pentru șirul de eșecuri erotice, să se considere ”defectă” și să se lamenteze. Singurul defect la care  e dispusă să consimtă este cel al preluării eronate a viziunii masculine misogine asupra femininului, iluzie care i-a dictat ani la rând comportamentul erotic și care le-a asigurat bărbaților o putere anihilatoare asupra sa. E o vină involuntară, un fel de ”păcat originar”, căci a fost preluată inconștient încă din pruncie, dar cu atât mai toxică, denunțabilă și necesitând exorcizare în regim de urgență.

Volumul sondează psihanalitic, într-un discurs de transă, diversele ipostaze erotice cărora le-a căzut victimă de-a lungul timpului, ca urmare a însușirii, pe linie maternă, a unor tipare profund reductive și umilitoare asupra femeii și feminității: femeia-obiect, femeia-supusă, femeia-domestică, femeia-bun, femeia-obiect sexual. Tocmai această forma mentis alienantă care i-a fost inoculată de mediul în care s-a născut și a crescut, se cere remodelată.  Dar procesul metamorfozei fetei dependente, numai bune să i se găsească o ”întrebuințare”, în femeia independentă și autodeterminată, e extrem de dificil și prețul plătit de eroina care-și revendică demnitatea de ființă umană egală în drepturi cu bărbatul-rege echivalează cu o autojupuire. Lipsa stimei de sine, singurătatea, insomnia, stările depresive, anxietatea, toate consecințe ale relațiilor toxice sunt contracarate cu singura armă pe care o are la dispoziție: confesiunea radicalizată,  ridicată la rangul de terapie și tehnică de supraviețuire sau chiar, la nevoie, dulce răzbunare: pentru faptul că nu vorbeai cu mine așa / mi-am dezvoltat nevoia de a mă confesa (…) / nu am timp să cad în groapa deznădejdii când scriu (…) / acum îmi caut leacul meu pentru că am aflat că numai eu pot / să mă vindec fiindcă nimeni nu mă iubește mai mult decât / mine am înțeles că nu sunt o păpușă fără discernământ (…) / eu aleg și acum aleg să fiu bine și să fiu departe de tot ce //m-a pus jos acum eu îmi aleg oamenii acum nu mă mai aleg / oamenii pe mine dacă mă va mai trata cineva ca pe o prostituată / dar nu nimeni nu va mai apuca ziua aia (…) (îmi imaginez că ești aici și-ți zic toate astea, pp.80-82-86-87)

Cel de-al doilea volum al Gabrielei Feceoru  e atent și inteligent construit, codificând etapele rupturii și mortificării vechiului eu prin referințe la drumurile budapestane sau cehe, menționate în titlurile primelor trei părți ale volumului și victoria finală, prin deschiderea eului spre dimensiunea cosmică (quatrantide). Maturitatea față de primul e evidentă, atât la nivel existențial, cât și la nivel discursiv. Gabriela de-acum e mult mai îndrăzneață și mai sigură pe mijloacele ei. Nu e mai pozitivă, așa cum clamează în titlu, dar e cu siguranță mai lucidă și mai vindecată, mai înțeleaptă și mai stăpână pe sine, mai elegiacă, în substanță și mai răzbunată pe trecutul ei traumatic prin chiar actul scrierii. Iar dacă mai cade în capcana patetismului sau e sedusă de propriul discurs, căci șuvoiul confesiunii poate fi greu de strunit, e perfect comprehensibil. Până la urmă, e vorba de o victorie importantă, de luarea în posesie a propriei vieți – cu triada trup, suflet, minte –  iar euforia acestei stări de fapt scuză orice mici derapaje stilistice. Supusa a murit! Trăiască Regina!

_______

*Gabriela Feceoru, Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv, Editura Charmides, 2019, 168p.

 

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 184-185]