Deși titluri precum „Memories of Murder“ (2005), „The Host“ (2006) și „Snowpiercer“ (2013) s-au bucurat de succes de critică și de public, filmul care l-a consacrat definitiv pe sud-coreeanul Bong Joon-ho e, incontestabil, „Parasite“, cu care și-a adjudecat Palme D’Or-ul la Cannes în 2019, iar anul acesta a câștigat nu mai puțin de patru Oscaruri (Cel mai bun Film, Regie, Scenariu original și Film străin). Neașteptatul triumf la Premiile Academiei Americane de Film a pus automat în lumină și producția precedentă care, deși aflată în 2017 în cursa pentru Palme D’Or, nu a fost la fel de mediatizată ca titlurile precedente. Cinefilii puriști au fost contrariați (și iritați) inițial de faptul că „Okja“ e o producție Netflix. Platforma își negociază în rândul establishment-ului filmului de artă, și nu numai, legitimitatea de a participa la festivaluri de profil, fiind considerată, datorită deschiderii mult mai mari pe care o are față de public, via internet, o concurență neloială cinematografului tradițional. Dincolo de rezervele până la urmă firești datorate oricărei schimbări de paradigmă, și care se vor limpezi într-un viitor poate chiar foarte apropiat, „Okja“ e un film marca Netflix, ceea ce nu îi dăunează, în fapt, deloc: combinația între artă și entertainment e bine calibrată, mesajul e clar, povestea e transparentă, iar miza e fățișă. Filmul nu își propune să inoveze sau să revoluționeze nimic și nici nu promovează un mesaj nemaiauzit, dar lipsa de ostentație cu care își vede de treabă și se insinuează direct în mintea și în sufletul publicului, cucerindu-l frontal, fără scurtături, e onestă și reprezintă un pariu câștigat încă de la primele cadre.

Corporația agro-chimică Mirando se laudă în 2007 că a produs pe căi naturale o rasă de „super-porci“, din care au rezultat 26 de specimene care au fost răspândite pe tot globul, la tot atâția fermieri care să îi crească, chipurile, în pace și armonie. Zece ani mai târziu, super-porcii, reproduși între timp la scară industrială, iau deja calea abatoarelor și se prezintă ca o afacere extrem de profitabilă care urmează a fi încununată cu un eveniment public în care va fi prezentat cel mai reușit exemplar. Acesta se întâmplă să fie femela Okja, care aparține fetiței Mija și bunicului ei, din Coreea de Sud. Când o echipă de delegați ai corporației vor să o împrumute pe Okja pentru prezentarea de la New York, fetița nu opune rezistență, dar când află de la bunicul ei că Okja nu se va mai întoarce acasă, Mija se decide să plece la Seul, unde super-purcica ei dragă e ținută în custodie, și să o recupereze. În scenă apare o echipă a Frontului Eliberării Animalelor sosită taman din Statele Unite, iar micuța Mija află cu această ocazie că interesele care gravitează în jurul Okjei sunt mult mai mari decât ar fi anticipat și, totodată, mult mai dramatice.

Morala trece prin stomac

Motivațiile care antrenează energiile tuturor celor din ecuație variază și sunt interdependente: corporația vizează, în spirit pur capitalist, obținerea de profit și încearcă să simuleze grija pentru mediu, ethosul bio postmodern și adeziunea la valori colective, conștientă fiind că organismele modificate genetic nu figurează în meniurile preferate ale consumatorilor de rând. Prin urmare, se decide să îi menajeze mințindu-i pe față. Rolul pe care Tilda Swinton (o actriță specială și inconfundabilă prin excelență) îl face ca Lucy Mirando e de natură să ridice publicului părul pe ceafă de indignare și să-i trezească totodată deliciile estetice pe care rolurile negative bine jucate le produc. Faptul că o interpretează și pe sora geamănă și rivală a lui Lucy, nu mai puțin nesuferita Nancy, dublează efectul. La polul opus, membrii grupului Frontului Eliberării Animalelor (organizație care există în realitate și care operează în manieră similară cu cea din film) se erijează în salvatori ai ființelor lipsite de apărare pe care lăcomia și cruzimea umane le exploatează fără menajamente. Grupul, compus exclusiv din tineri, e mânat de intenții oneste, necondiționate și acționează din proprie inițiativă. Sprijinul pe care îl acordă, conjunctural, micuței Mija vine ca o completare a inocenței acesteia, dar și a mijloacelor limitate prin care își poate recupera animalul iubit. „Super-porc“, vorba vine: animalul arată ca o încrucișare între un rinocer și o rozătoare neidentificabilă, dar aspectul e neglijabil. Super-porcii și Okja, în caz particular, sunt ființe înzestrate cu inteligență, empatie și simțire. Legătura pe care Mija a dezvoltat-o cu Okja de-a lungul timpului a depășit cu mult dimensiunea unei afecțiuni superficiale și s-a concretizat într-o relație profundă, în care se simte o compensație pentru absența părinților morți, a prietenilor (Mija pare a fi o singuratică învederată) și o expresie directă a inițierii în adolescență (până la urmă, Okja a însoțit-o de-a lungul vieții încă de când Mija era un prunc). Dacă facem apel și la o secvență de început, în care Okja îi salvează fetiței viața când aceasta e cât pe ce să cadă într-o prăpastie, avem toate datele unei legături care justifică acțiunile ulterioare în care Mija se va angaja ca să-și recupereze animalul iubit, mai bine zis, o parte din viața ei. Mija nu are interese etice sau financiare, ci e mânată numai de iubire, prin urmare, cel mai solid resort uman existent.

Filmul conține în egală măsură aventură, acțiune, dramă și comentariu social și impresionează prin felul în care aceste componente funcționează uneori simultan fără a se anula reciproc și fără a-și deturna sensurile. Totodată, filmul nu își asumă un ton subversiv: ne face conștienți de capcanele industriei alimentare, de manipulările industriei zootehnice, de ușurința cu care consumatorii iau de-a gata produsele dacă sunt gustoase și, de la Nancy Mirando citire, „suficient de ieftine“, și de ipocrizia cu care tratăm animalele discreționar, consumându-le pe cele care în mod tradițional sunt social-acceptate ca fiind comestibile, precum porcii, puii sau vitele, în vreme ce nu ne-ar trece prin minte să ne mâncăm câinii și pisicile, dar nici pe ai altora. Filmul nu face o apologie a vegetarianismului, nici măcar voalată: cazul amendat este strict legat de organismele modificate genetic. Nu se sugerează că cei care consumă carne sunt niște fiare și nu se trag concluzii. În același timp, însă, una din scenele finale, de la abatorul în curtea căruia mii de super-porci își așteaptă, guițând sfâșietor, sfârșitul, e de natură să nască semne de întrebare în mințile spectatorilor. Animalele care așteaptă să fie sacrificate ca să ajungă în farfuriile cetățenilor au emoții și vădesc sentimente. Când statutul lor de obiecte se însuflețește brusc, devine la fel de subit necomestibil sau indigest. „Okja“ are această capacitate subtilă de a produce mici cutremure mentale și examene de conștiință. În afara acestora, oferă, bineînțeles, delectare vizuală (imaginea e superbă și desfată ochiul chiar și când prezintă „scene cu potențial impact emoțional“), suspans și emoții cât cuprinde.

Departe de a avea originalitatea, visceralitatea și umorul neconvențional al lui „Parasite“, „Okja“ e o reușită în sine și trebuie ferită de comparații. Așa cum e, își face loc cu fermitate în sufletele, mințile și… stomacurile audienței. Fiindcă e pe Netflix și nu la cinema, a se vedea pe ecran cât mai mare.

____________

* Okja“, 2017, regia Bonk Joon-ho.

[Vatra, nr. 5-6/2020, pp. 177-178]