Petru Cimpoeșu – Interludii (3)

Cât de tare și de dureros doream să ai dreptate! Și totuși, când rămâneam singur, mă îndoiam că un sunet sau un grup de sunete, chiar dacă îl vom numi imn, chiar cântat simultan de mai multe voci, pentru a forma un mănunchi puternic ca o rază laser, și mai ales cântat numai în gând, ar schimba ceva în ordinea lucrurilor. Cum ar putea niște semne care codifică acel sunet să transmită un mesaj pe care nimeni nu-l înțelege, deși toți îl simt sau îl presimt? Dacă zece oameni vizualizează simultan cifra cinci, oare va căpăta aceasta corporalitate? Eram dispus să admit că televiziunea este un vis comun. Descifrând ordinea implicită a unui semnal primit de la mare distanță, poate să producă structuri mentale și  să creeze imagini sau să inducă iluzii care pot vindeca sau, dimpotrivă, îmbolnăvi mentalul colectiv. Dar, oricât mă străduiam, nu reușeam să admit că mintea mea este un ecran de televizor care primește semnale de la un presupus câmp ondulatoriu. Dacă Universul e undă, adevărata mea conștiință este emisă în altă parte, iar asta care vorbește sau scrie este doar proiecția ei locală, vibrație decodată. Trebuind să înțeleg de aici că materia însăși este proiecția localizată și impură a Rezonanței… Universul e orice, nu știm ce denotă acest cuvânt, mult prea abstract pentru a numi ceva anume. În loc să-mi răspunzi, mă întrebai: nu ai avut niciodată impresia că mâinile tale nu-ți aparțin? Fiindcă mâinile nu sunt decât creația activității mele de reprezentare. Așa cum sunt cuvinte care spun altceva decât ceea ce spun.

Scriindu-ți despre ce ar trebui să știi, am impresia că îți scriu despre altcineva. Și că, încercând să descifrez semnele trecutului, de fapt încerc să le șterg pe unele dintre ele, ca și cum aș rătăci anume amintirile din care lipsești. Normal ar fi mai degrabă să-ți scriu despre ce nu știi. Poate, despre depresia pe care mi-a provocat-o aniversarea zilei mele de naștere, când a trebuit să ies la restaurant și să joc rolul de soț și fiu iubitor, față de tata și câțiva colegi din redacție. Sau despre minutele penibile când, după orele petrecute împreună, îți adunai lucrurile cu un fel de umilință, pregătindu-te de plecare, iar eu rămâneam să redactez un articol despre Cântarea României…

Mă paraliza teama că duplicitatea mea ți-ar putea provoca ceva rău și mă așteptam ca, dintr-o clipă în alta, să primesc o veste proastă, fără să știu despre ce veste ar putea fi vorba. Doar fiindcă, la un moment dat, înțelesesem că pregătești ceva primejdios, de parcă ceea ce făceam împreună n-ar fi fost suficient de primejdios.

Când mi-ai spus că Ceaușescu e o ficțiune, am avut senzația aproape corporală a adevărului, intensă și urgentă, dar în niciun caz plăcută, ceva ca un ghiont. În clipa următoare, mi-am dat seama că toți știau asta, în afară de mine. Trișau și trișaseră tot timpul. Ceaușescu era doar un alibi. Dragonul din povestea pe care și-o spuneau cu deplina conștiință că mint, sau manifestarea unei ciudate infirmități psihice. Fără să știu cine erau ei. Nu mă puteam gândi la persoane concrete, cu chip, pentru că nici ei nu aveau propriu-zis realitate fizică. Pentru că nu doar povestea era inventată, ci și cei care pretindeau că o spun – efect al unei energii viclene care își exercitase ani la rând efectele asupra mea. Făcătura lor de cuvinte plăsmuise o realitate mincinoasă căreia îi consimțisem ani în șir din lene, pentru a-mi conserva o mediocritate confortabilă.

Dar ajuns cu raționamentul aici, a trebuit să mă opresc. Un mecanism de apărare mă împiedica să continuu. Și am fost mai degrabă mulțumit, părându-mi-se că mă regăsesc, cel vechi și familiar mie însumi, că îmi regăsesc prezența și spiritul lucid.

– Cum să admitem că există ceva ce nu există?

– La fel cum admitem că există muzica. Ea se compune în mintea noastră. Acum, gândește-te la muzica tăcută, fără sunete. Lumea e muzica din capul nostru, iar Ceaușescu e un sunet imaginat. Poți să-l urăști sau poate să-ți fie milă de el, dar, deși compasiunea ta e reală, obiectul ei este fictiv. Când eram mici, monstrul din dulap sau de sub pat era adevărat deoarece frica de el era adevărată. Când a dispărut frica, a dispărut și monstrul.

– Ziarele scriu că tocmai a efectuat o vizită de lucru în județul Giurgiu.

– Ziarele scriu și despre producțiile record de porumb la hectar, care nu-s.

– Totuși, tata a dat mâna cu el!

– Ficțiunea e să te prefaci că crezi. La fel cum au făcut când l-au înlocuit pe Moș Crăciun cu Moș Gerilă, dar bineînțeles că niciunul nu există. O pretenție pe care o iau în serios cei care primesc cadoul. Fiindcă povestea este adevărată întotdeauna pentru cei din interiorul ei.

Acum mi-e ușor să admit că nu doar Ceaușescu, ci totul a fost o ficțiune, în care Ceaușescu exista numai ca personaj de recuzită. Cel ce eram eu însumi în urmă cu treizeci-patruzeci de ani îmi pare acum nu atât ireal, cât mai curând neverosimil. Pentru că a fost nu-i niciodată egal cu este. De altfel, am observat că celor care nu au trăit în ceea ce propaganda vremii numea Epoca de aur le este greu, dacă nu imposibil, să admită că lucrurile de atunci s-au întâmplat cu adevărat. Lui Viorel, de exemplu, care, chiar dacă s-a născut înainte de ’90, era prea mic pentru a înțelege (acum) de ce (atunci) oamenii aplaudau pe cineva care îi ținea flămânzi, în frig și întuneric. Are impresia ori bănuiala că erau, eram hipnotizați.

Atunci, însă, datele problemei erau cu totul altele. A trebuit să-i vorbesc iarăși despre educația mea conformistă și despre teama de consecințe, pe care tata mi-o cultivase din fragedă copilărie, agravată de unele întâmplări nefericite din tinerețe. Dar discutând și tot explicându-i, la un moment dat mi-am dat seama că includ în acest neverosimil nu doar propaganda de partid. Nu doar orele când se întrerupea curentul electric, nu doar cozile din fața magazinelor alimentare, de zeci, dacă nu sute de oameni, la ora patru dimineața, pentru un kilogram de carne sau doi litri de lapte. Nu doar nesfârșitele ședințe în care fiecare se străduia să laude politica înțeleaptă a Partidului și să-l preamărească pe Conducătorul iubit. Ci și orele petrecute împreună cu tine, șoaptele și îmbrățișările tale, zorile jilave de toamnă târzie, când, profitând de plecarea tatei în vreo delegație, te așteptam cu inima ticăind de emoție în apartamentul lui, iar după ce intrai, mă prăbușeam în trupul tău, aproape fără să te văd, lăsându-mă înghițit ca de un șarpe de foc. În momentele acelea, singura realitate indubitabilă și cu un conținut neechivoc era iubirea noastră.

Întâlniri ce se repetau aproape identic. Poate în aceeași zi, poate într-o altă dimineață de noiembrie, la fel de umedă și neguroasă. După o altă discuție despre ficțiunea lor – pentru anihilarea căreia  urma să construim o ficțiune de semn contrar, fără să știm prea bine cum. Mai precis, fără să știu. Din perspectiva a ceea ce a urmat, am motive să presupun că tu aveai planul deja întocmit.

– Să presupunem că Ceaușescu e o percepție greșită și să trăim ca și cum n-ar exista!

– Adică, să înlocuim o ficțiune cu alta?

– Bolnavii închipuiți sunt bolnavi numai întrucât își iau boala în serios. După ce ne vindecăm pe noi înșine, ne vom ocupa și de ceilalți. 

Când am vrut să te iau în brațe, m-ai evitat și, cu o mișcare furișă, te-ai răsucit către noptiera aflată la capătul patului, să pornești aparatul de radio. Desigur, un pretext. Ceva te nemulțumea și simțeai nevoia să acoperi acel ceva cu sunete din altă parte? Sau poate că astfel te pregăteai de plecare…

Aparatul nu emitea decât un fâsâit întrerupt uneori de piruiala undelor parazite, dar când ai mișcat puțin butonul de acord, am auzit clar vocea crainicului și m-am speriat de cât de clar se auzea, un comentariu despre demolările pentru Casa Poporului.

– Ia te uită!… Tovarășe Doltu, tatăl dumneavoastră ascultă radio Vocea Americii?

Tocmai demascaseși un „dizident”.  Iar eu, teribil de încurcat, nu am găsit altceva mai bun să fac decât să râd. Încet, precaut, să nu mă audă vecinii. 

(Din „Scrisori către Taisia”)

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 2-3]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.