Exercițiile de scriere din ultimii ani și-au concentrat atenția asupra unei perspective mai mult sau mai puțin (auto-)biografice, aruncând fascicule de lumină asupra postumanismului, iar romanele care au rezultat în urma acestor demersuri au încercat să dizolve, progresiv și tacit, limitele dintre instanțele textului. Departe de a se angrena în astfel de execuții literare, ultimul roman al Ioanei Pârvulescu, Prevestirea*, este privat de reflexe ale substratului antropologic și își are ca sursă de inspirație povestea din Vechiul Testament a profetului Iona: cel revoltat împotriva lui Dumnezeu, cel „necopt” pentru o sarcină ce îi apasă umerii, cel care a experimentat atât consecințele unui Dumnezeu judecător, cât și prețuirea și bunăvoința sa. Cu toate că Prevestirea își brodează întreaga desfășurare epică în jurul acestui personaj, ridicat, și de această dată, la rang simbolic, elementul de noutate pe care îl aduce cartea constă în tehnica narativă, cu resorturile sale în comprehensiunea sensului global.

Geneza romanului își are explicația într-un accident biografic: în repetate rânduri, din cauza programelor de autocorectare și verificare a gramaticii de pe computere, cei cu care autoarea purta o corespondență electronică i se adresau prin „Dear Iona”. Deși iritantă la început, anamorfoza literelor din nume a trecut dincolo de o semantică a accidentului (parcă voit!) și a prilejuit o poveste despre profetul cu al cărui nume apropiații i se adresau. Gestul simbolic al Ioanei Pârvulescu se poate traduce drept o interpretare a modificării literelor ca un „semn” de la Univers și o determină să-l convertească într-o formă literară care să ajungă la sensibilitatea publicului. Deschiderea intertextualității spre cărțile veterotestamentare este evidentă. Cu toate acestea, privirea înapoi pe care o face scriitoare prin revivificarea poveștii profetului se încadrează într-o tendință postmodernă de a da substanța epocilor apuse. În acest sens, aș alătura Prevestirea celorlalte îndeletniciri scripturale ale Ioanei Pârvulescu de reînflorirea istoriilor primitive sau a psihologiei unor comunități cu care cei mai mulți dintre cititori au pierdut legătura (Întoarcere în Bucureştiul interbelic, În intimitatea secolului 19, Întoarcere în secolul 21). Romanul încearcă să pună în scenă o anumită geografie culturală (și chiar mitică, de la un punct încolo), o mentalitate istorică primitivă, în timpuri tulburi, la confluența dintre armonie și război, și oameni „care nu deosebesc dreapta de stânga și binele de rău”.

Romanul este împărțit în trei cărți („Cer mult, pământ și apă”, „Furtuna” și „Umbra verde”) însoțite de un „Prolog în secolul 21” și „Epilog în secolul 21”. Cele trei părți, intitulate simbolic, reînnoadă viața și întâmplările profetului Iona, cel predestinat să prevestească dizolvarea poporului din Ninive. Diegeza urmărește, de asemenea, peripeției lui în drumul împlinirii hatului de a fi profet, al tribulațiilor sale, al revoltei împotriva lui Dumnezeu și regăsirea sa din final. Astfel, romanul poate fi văzut și ca un bildungsroman care urmărește metanoia („schimbarea subiectului”) personajului: Iona se află într-o perpetuă căutare de sine, într-un exercițiu de validare comunitară și de găsire a sensului vieții. Destinul „deja scris” este doar un pretext pentru a urmări traseul lui Iona prin vicisitudinile naturii și ale istoriei, iar povestea sa conține încifrat și o latură didacticistă, pe care aș rezuma-o printr-un extras tot din Vechiul Testament: „Multe sunt gândurile în inima omului, dar numai planul lui Dumnezeu stă în picioare” (Proverbe: 9, 21).

Fiind fertilă simbolic și antrenând sensuri diferite în funcție de fiecare cititor în parte, romanul ar putea fi citit simbolic prin prisma celor trei geografii relevante pentru evoluția protagonistului: tărâmul inițial, Gat-Hefer, din prima carte, meleagurile pe care Iona a crescut sub aripa călduroasă a părinților săi, unde, în mod simbolic, se coboară în fântână pentru a salva viața unei fetițe. Acest topos pare să fie unul fertil, bine înrădăcinat în tradiție și în memoria colectivă, fiind locul în care se juxtapun mentalități diferite, personajul principal devenind liantul dintre ele (Iacob, Amithai, mama protagonistului, mama fetiței din fântână și Esthera, Milkah și Iona, fiul profetului). Cel de-al doilea „loc” unde se desfășoară acțiunea este marea, spațiu transgresiv, liminal, mereu în flux și în schimbare, grație zbuciumului și valurilor sale. Când se află în călătoria marină în sensul opus celui poruncit de Dumnezeu, echipajul este martor al unei furtuni devastatoare, necruțătoare, de care vor scăpa doar prin sacrificiul lui Iona de a se arunca în apă. „Coborârea” repetată în apă, pentru a fi înghițit de Leviathan, este cheia de boltă a evoluției acestui personaj; poate fi interpretată ca o „coborâre în sine”, unde îi mulțumește, i se roagă și îl chestionează pe Dumnezeu sau ca o a doua gestație, de unde va renaște Iona-profetul. Faptul că barca, împreună cu echipajul, se întoarce în portul de unde au plecat marchează, subtextual, prezența providenței divine și a necesității împlinirii dorinței acesteia. Locul în care ajung după cea de-a doua călătorie pe mare, acum pentru a îndeplini planul divin, Ninive, beneficiază de o semantică negativă, care va fi schimbată odată cu venirea lui Iona și consumarea prevestirii lui. Deși Iona consideră până în ultimul moment că Ninive va fi eradicat de Dumnezeu pentru fărădelegile locuitorilor, el descoperă, împreună cu cititorul, că „prevestirea” profetului are, de fapt, valența unei demonstrații: puterea logosului/cuvântului de a schimba lumea (după ce li se anticipează dezastrul, ninivienii au revelația Dumnezeului evreu, țin post și încearcă să se corijeze moral).

Prevestirea Ioanei Pârvulescu nu se rezumă, totuși, la actul de glosare a mitului biblic și la construcția metatextuală a profetului Iona, ci se articulează printr-o gramatică a narațiunii intricate și a memoriei colective. Iluzionând cititorul și atrăgându-l în capcana textuală a omniscienței narative, romanul își descoperă, nu foarte devreme, structura de confesiune și de colportaj: narațiunea este „rostită” de către un membru înaintat în vârstă al familiei unuia care e pe cale să cunoască taina cununiei (de aceea, aș putea spune că fabula devine, în unele puncte, un rit de trecere). Povestea este însoțită de un inel de argint cu o piatră de safir, ce se transmite din generație în generație, începând cu Esthera, fiica lui Iona, și finalizând cu ultima voce narativă, ce consemnează data de 02.02.2020. Privit prin această optică, romanul este un colaj de colportaje/mărturisiri, fiecare capitol fiind relatat de către un alt narator. Povestea se relativizează treptat din cauza salturilor de la un narator la un altul (și, deci, de la un timp la un altul), și capătă vibrația fiecărui vorbitor în parte. Cu toate acestea, nu există un marcaj lexical sau „melodic” intern între capitole. Fiind vorba de o narațiune spusă de mai mulți oameni, de sex diferit, din istorii și geografii diferite, scriitura, cred eu, trebuia să cunoască fluctuații ale culorii locale și striații ale tonalității sau ale „rostirii”. Sterila precizare a unor elemente temporale și spațiale din momentul povestirii nu înlocuiește plăcerea textuală a modulațiilor stilistice.

În fine, relevantă mi se pare împletirea dintre cele două momente ale vorbirii (timpul povestirii și timpul povestit): conjuncția dintre planul colportajului și cel al meta-narațiunii conferă un sens suplimentar și inedit romanului, care transcende simpla adițiune a simbolurilor marcante din evoluția lui Iona. Romanul se validează, deci, și ca o meta-povestire menită să reliefeze memoria ca act de imortalizare. Transmiterea prin viu grai, în valuri succesive ale generațiilor până în prezent, este un act legitimator pentru familiile ce „se trag” din cea a lui Iona, iar resurecția metaforică a profetului e posibilă prin amintirea urmașilor săi. Povestea lui (și despre) Iona devine ea însăși un mijloc de regăsire și de legitimare a sensului celui care mărturisește existența lui Iona: „Sunt bune tradițiile, Eidele, […], pentru că te leagă de lume atunci când nici o altă legătură nu te mai ține.” Cu toate că narațiunea pare să fie pervertită de fiecare narator de grad secund, ea își păstrează elementul coagulant: „Oricum, o să-ți spun ce s-a întâmplat așa cum mi s-a spus și mie, iar unde e loc gol și lucru de necrezut o să le acopăr cu închipuirea mea, că altfel, dacă totul trebuie explicat după rațiune, la ce bun să mai spui povești? Știi doar că viața nu e rațională și, din păcate, nici oamenii.” Interogația din ultimul decupaj poate invita la o meditație asupra procesului de (auto)ficționalizare. Cred eu că dincolo de aceste cuvinte se poate întrezări teza autenticismului Ioanei Pârvulescu.

Romanul Prevestirea mânuiește cu abilitate filonul tematic ancestral cu tehnicile postmoderne și reușește să emoționeze prin vibrația sa interioară. Articulația fundamentală a creației Ioanei Pârvulescu rămâne modul inextricabil de a pune laolaltă istoria și ficțiunea.Istoriile devin ficțiune și ficțiunile sunt tratate ca istorii, iar glisarea de pe o poziție pe alta ar putea explica nașterea mitologiilor personale și colective, adică a acelor narațiuni care conferă sens și substanță indivizilor unei comunități. În acest roman, personajele și naratorii multipli și-au construit identitatea în și prin poveste.

______________

*Ioana Pârvulescu, Prevestirea, Editura Humanitas, București, 2020.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 29-30]