Volumul Industria liniștirii adulților^*, al Anastasiei Gavrilovici, premiat la secțiunea Opus Primum al Premiului Național de poezie „Mihai Eminescu”, oricât de atipic se arată în peisaj, esențializează sau cuantifică vârsta poetică în care se încadrează autoarea. Astfel, îi ies în relief o continuare a detabuizării și licențiozității, explorarea traumei, aderența la real, reflexia biografică, activismul sau pledoaria politică/etică, instrumentalizarea deci a poeziei în scopul păstrării, de nu chiar al recuperării umanului sau ca formă de rezistență în fața alienării consumeriste.

Cu toate aceste mărci ale generației la purtător, poezia Anastasiei Gavrilovici se distinge în primul rând prin felul cum reafirmă esențialitatea emoției și sentimentului în ceea ce numim om. Iat-o cât se poate de frumos așezată în chiar primul poem al volumului, mirosul proaspăt de vopsea: „e ceva sacru în felul în care plânge băiețelul chinez/ în față la Antipa ceva sacru și te umple de respect atunci când mama îi/ plesnește mâinile îl ceartă să se gândească și el puțin la Mandatul/ Cerului la/ dinastia Zhou sau măcar la dinastia Han faptele de vitejie Marele Zid Chinezesc și toată istoria care a făcut posibilă această/ excursie într-un oraș blestemat pentru ca el să vadă scoici gigant/ animăluțe de vârsta lui/ împăiate craniul unei balene de acum o mie de ani găurit de un cântec ce/ pur și simplu a scos-o din minți/ mă umplu de respect pentru limba asta și merg mai departe la terase/ șervețelele sunt la locul lor, vântul le face să se zbată sub tacâmuri ca niște/ inimi mici gata pentru transplant mă asigur când trec strada semn/ că la locul ei e și/ dorința de a rămâne în viață când știi că undeva cineva te iubește/ sau măcar/ se masturbează cu gândul la tine”. Scene ori situații cotidiene – contează mai puțin dacă reale sau imaginare –, care ar putea fi tratate de mulți banale, nesemnificative, pe alții doar i-ar intriga sau le-ar stârni reacții fugitive, sunt pretextele unor explorări la capătul cărora se relevă semnificația sacralizată a umanului. Un element important în poetica sa este atunci tocmai „vocația regizorală”, semnalată pe coperta a patra de Teodora Coman. Cred că în această direcție ar fi de căutat „secretul” poeziei Anastasiei Gavrilovici, originalitatea și capacitatea ei extraordinară de seducție: în știința de a desena și însufleți prin cuvinte scene cu tâlc, în fixarea scintilațiilor ce conduc spre substratul imaginii și constituie punțile compasiunii. Inevitabil atunci, poezia sa e și cu deschidere metaforică, și cu asperitățile directeții, de unde și vin „mărcile de istoricitate” (Mihai Iovănel) sau accentele „old school” (Andreea Pop), care constituie o altă diferență față de majoritatea congenerilor, în sensul în care poeta reușește să îmbine limbajul consacrat cu cel nou, impus de avansul tehnologic și de sensibilitatea noii generații, astfel încât nimic nu pare nici artificial, nici manierist sau retrograd, ci, dimpotrivă, poemele sunt dovezi ale metamorfozei, ale evoluției. E aici o concepție oarecum… „organicistă” asupra poeziei, evoluția implicând nu doar ruperea de tradiție, ci și raportarea la aceasta, în sensul asimilării și folosirii selective. Radicalismul contestatar nu o atrage pe Anastasia Gavrilovici, cu toată deschiderea ei spre detabuizare („aici tristețea e cel mai bun garou/ aici vin/ peștii să aleagă aici vin pizdele/ depresive se îmbată și dansează când corpurile lor nu mai spun nimic nimănui” (mâl, roșii modificate genetic și seringi)).

În ansamblu, volumul este unul erotic. În scheletul său tematic, iubirea, privită, în ultimă instanță, tot ca o idealitate, doar că una tangibilă, ar constitui coloana vertebrală, dar fiecare dintre poemele din această categorie o transcende (uneori chiar până la a o camufla). Putem vorbi de o adevărată obsesie a lucidității și de căutarea unei perspective holistice asupra lumii chiar și când e focalizată intimitatea, trăirea, astfel că ceea ce pare strict personal e mereu mai mult, reflexia unei generalități, de nu a lumii/omenirii întregi. O logică a sinecdocii domină întreaga creație din acest volum. Tocmai de aceea adie aerul meditației chiar și când vizualul e angoasant. Cum bine constata Andreea Pop, „Anastasiei Gavrilovici îi reușește un adevărat inventar al precarităților și al fascinației discrete pentru complexitatea lumii (prelucrată, însă, ca rechizitoriu și nu ca adulație, e prea lucidă ca să îi iasă altfel)”. Eroticii – și ea marcată de angoasa distanțării, i se suprapun fragilitatea psihică, închistarea omului în inerții mentalitare, maternitatea sau alienarea lumii. Poemul Viețile altora este, în acest sens, cât se poate de concludent: „Citesc despre viețile altora pe Wikipedia,/ despre Sven Marquard , paznicul de la Berghain care nu lasă oamenii să intre în club dacă nu le place fața lor, despre Sfânta Mare Muceniță Anastasia, izbăvitoare de otravă și despre pisica/ moștenitoare a lui Karl Lagerfeld. Dacă cineva ar încerca să-mi/ povestească viața pe Wikipedia n-ar întâmpina nicio dificultate./ La nici 24 are ceva din ritmicitatea și limpezimea unei perfuzii./ Micile și marile bucurii, nuanțele emoționale, lucrurile care îmi fac inima/ ferfeniță stau aliniate și strălucesc îmbietor, ca niște bucățele/ multicolore de sushi într-o cutie năpădită de furnici. Am iubit/ un singur bărbat, care acum se întoarce spre mine când nu-și găsește/ cuvintele iar asta mă face fericită. Când lipsește, mă apucă o/ tristețe mocnită, ca atunci când te-ai străduit 3 luni să pui/ plastic la plastic, sticlă la sticlă, hârtie la hârtie și vine mașina de gunoi/ și ți le varsă pe toate la un loc. Copilul meu, acum cât o boabă de fasole,/ întâmpină celelalte boabe de fasole din salata mâncată la prânz./ Conțin fibre, magneziu și neurotransmițători esențiali pentru memorie,/ terminologii exacte, aducătoare de liniște./ Sunt încă tânără, fertilă, răbdătoare, o tufă/ de brebenel ale cărei flori vor rezista mult, dacă n-o să vină câinii orașului să-și facă nevoile prea curând./ Afară începe toamna, o toamnă univocă și previzibilă ca un/ critic literar de la Cluj, sunt pregătită pentru orice și puțin/ mă interesează că moaca mea nu m-ar ajuta să/ intru în cel mai hardcore club berlinez./ Dacă cineva ar vrea să-mi povestească viața/ pe Wikipedia, aș vrea să rețină un singur lucru:/ cum ne ținem de mână în somn, ca vidrele în apă/ pentru a nu fi purtate de curent/ una de lângă cealaltă.”

Cu aer meditativ, de obicei cu încordare, în registru grav, arar ironic (chiar dacă titlul se dovedește a fi tocmai astfel), volumul Industria liniștirii adulților este pe de o parte frisonant, expunând angoasa alienării. Cum corect avertizează Doris Mironescu pe coperta a patra, „poeta descoperă sistematic locurile unde apar distorsiunile în rețeaua realului, le subliniază latența, stranietatea, violența”. Aș adăuga că tocmai prin revelarea lor le și subminează eficiența dezumanizării, întrucât, pe de altă parte, volumul e unul care emană un optimism funciar. Miza lui nu e „liniștirea”, ci trezirea, fapt elocvent în poemul ce-l încheie, Obsesive Confessive Disorder: „[…] Închid ochii și citesc ca la un examen oftalmologic cuvintele pe care/ un mag al capitalismului le scrijelește pe tăblița minții mele/ KENT   DUNHILL   MDMA   LSD   M&M/ RIVOTRIL   ANXIAR   TRAMADOL   STILNOX/ TWIX   DUREX   STRONGBOW   ABSINTH// Am învățat totul despre industria liniștirii adulților.”

Anastasia Gavrilovici crede în terapeutica poetică, în sensul în care poezia, prin forța imaginii de a revela ceea ce este esențial în ființa umană, prin capacitatea de a distruge bariera artificialității și a resuscita fondul sentimental pozitiv, reconstruiește punțile compasiunii, pare calea ameliorării unei umanități tot mai accentuat denaturate, copleșite de preconcepții și de confortul viețuirii în clișeu.

___________

* Anastasia Gavrilovici, Industria liniștirii adulților, Casa de Editură Max Blecher, Bistrița, 2019

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 28-29]