Adriana STAN

Plusvaloare, minusvaloare

Deși retorica crizei le-a însoțit de când lumea, studiile literare din ultimele două decenii nu au prea multe probleme să acopere golul lăsat după ce critique și close reading și-au epuizat motoarele, așa cum Bruno Latour și Franco Moretti constatau memorabil și fără inutile regrete. Ce-i drept, atât comparatismul world literature, cât și analizele cantitative, de pildă, se orientează parțial după modele recuperate din afara vârstei de aur a criticii de interpretare sau din cadrul științelor tari de care cea din urmă s-a străduit dintotdeauna să se delimiteze. Totuși, climatul general al „distanței” critice care alimentează aceste paradigme recente măsoară o reformă a domeniului mai profundă decât cea produsă de studiile culturale în anii ’80-’90, care continuau să se bazeze pe lecturi textuale cu atribuire de valoare (fie și o valoare de tip „extrinsec”). Succesul metodelor derivate din world systems theory, evoluția comparatismului spre scări globale de analiză și, în general, toate temele teoretice ale totalizării constituie, printre altele, și răspunsul dat expansiunii fără precedent a „netosferei” după 2005. Presiunea arhivelor digitizate, abundența instrumentelor de lectură și consultare, posibilitatea practic infinită de stocare, valul de big data care inundă întregul teritoriu al studiilor umaniste și produce dificultăți tot mai mari de a coordona volumul materialului și interpretarea sa, declanșează o mutație comparabilă turnurilor lingvistice, postmoderne și culturale (1). Adevăratul conflict de la originea mutației este cel creat între abordările calitative și cantitative, pe a căror axă se reconfigurează radical agenții și obiectivele relației critice.

Două dintre cele mai pregnante formulări nord-americane ale acestor noi raporturi – „lectura distantă” (Franco Moretti, 2000, 2013) și „lectura de suprafață”(Sharon Best, Stephen Marcus, 2009) – preconizează un critic micșorat, a cărui inițiativă interpretativă s-ar limita la acele operații de „asamblare” anticipate de Bruno Latour în locul criticii „demistificatoare” (2). După cum explică Moretti, close reading-ul devine inutil odată ce admitem faptul practic că nici cel mai harnic cercetător nu va putea parcurge vreodată întreaga literatură. De fapt, mai relevante pentru viața istorică a literaturii decât „forma internă” a textelor sunt acele „unități mult mai mici sau mult mai mari decât textele: procedee, teme, figuri – sau genuri și sisteme” (3), pe care nu le putem identifica intuitiv, fără suport tehnic. La limită, Moretti vede un istoric literar capabil să-și facă treaba chiar și „fără vreo lectură textuală directă” (4), interpretarea și teoretizarea desfășurându-se eventual ca activități sintetice aplicate pe materia furnizată de lecturi precedente. Zece ani mai târziu, teoreticianul va recunoaște însă că tocmai canoanele naționaliste respinse prin asocierea lor implicită cu close reading-ul s-au recompus parțial prin concentrarea inevitabilă a corpusului digital pe materia de limbă engleză sau prin dependența generală a acestui corpus de limbile naționale (5).

Deși nu a fost gândit de la început ca legitimare directă pentru Digital Humanities, programul morettian anticipează perfect spiritul acestui domeniu instituționalizat în 2009. Beneficiind de finanțări generoase în America de Nord, inclusiv guvernamentale (prin National Endowment for the Humanities), DH corespunde unei abordări academice corporatiste care favorizează disciplinele instrumentaliste. Aici, profilul cercetătorului literar se reconfigurează impunând pregătire minimală în matematică, statistică, baze de date, procesări grafice. De obicei, un singur individ nu poate calibra toate implicațiile unui proiect big data, care convine deci muncii în echipe, uneori multidisciplinare. Pentru că parametrii algoritmici, odată fixați, fac inutil discursul metacritic, iar imaginile vorbesc practic de la sine, „persoana” criticului se șterge, după cum și istoria altor lecturi critice devine mai puțin relevantă. Într-adevăr, analiza cantitativă încurajează disocierea arhivei literare de bază de paratextul critic, tocmai pentru a identifica perspective cu adevărat noi și probe textuale nevirusate de prejudecăți critice. De altfel, conceptul lui Moretti de piață care decide succesul formelor literare cuprinde cititori obișnuiți, mai degrabă decât critici. Cu tot acest embargo hermeneutic, procedurile digitale, începând cu cea elementară a căutării prin cuvinte-cheie, pot deschide traiectorii inedite într-un spațiu documentar aparent incomprehensibil în masivitatea sa. Mai mult, patternurile și relațiile configurate în masa de date sugerează ele însele anumite interpretări, deși într-un tip de lectură pe care nu l-am fi asociat până acum criticii literare. Elementele noului discurs critic (grafice, diagrame, hărți etc.) sunt, în schimb, mai asemănătoare formelor de artă temporale precum filmul și muzica, structurilor vizuale din grafică și design sau practicilor spațiale din arhitectură (6). De aceea, lecturii directe i se pot substitui integral operații precum a procesa, a combina, a desfășura vizual (7). Asta explică probabil și de ce analiza big data rămâne, în ciuda potențialului expansiv în termeni de arhivă și de instrumente, subdezvoltată conceptual și, încă, un câmp subteoretizat. Pe de altă parte, cel puțin în perioada sa de lansare, domeniul DH a fost sprijinit tocmai de teorii din psihologie, biologie sau neuroștiințe despre raportul coevolutiv între cogniție și tehnologie. O opinie influentă a formulat, de pildă, N. Katherine Hayles (8), subliniind că „atenția profundă”, modul cognitiv unicentrat asociat lecturii literare, a fost definitiv înlocuit de „hiperatenția” polifocală, datorită ajustării creierului la mediile contemporane saturate de stimuli. Fiind un fenomen adaptativ, hiperatenția nu ar trebui însă considerată inferioară atenției profunde, străvechiul etalon al educației și al lecturii literare.

Close reading-ul scos pe ușă de analiza big data nu dispare totuși din peisajul criticii occidentale recente, ci revine în contextul reevaluării formalismului modernist (chiar a New Criticism-ului) ca practică legitimantă a studiilor literare, a căror specializare fusese diluată de studiile culturale. Dar la fel ca în DH, accentul noului formalism critic e unul marcat anti-hermeneutic, mizând pe posibilitățile pur descriptive de a survola suprafața materială a textelor fără prezumții de sens și fără investiții de valoare. Să-l citești pe Joyce în propriii săi termeni înseamnă, de pildă, să-i reconstitui joyceware–ul, ca univers lingvistic autonom bazat pe un joc al constantelor și al variabilelor și pe un cod subiacent (9). Alte variante de „critică algoritmică” se limitează la procedeele lingvisticii cantitative prin care un text poate fi descompus în liste de termeni relativ corelați (10). Manifestul „lecturii de suprafață” lansat în 2006 (11) acuză excesele produse în universitățile nord-americane de hermeneutica suspiciunii bazată pe marxism, psihanaliză și deconstrucție, care autoriza imaginea eroică (și poate de aceea prizată în State) a unui critic aflat în poziție „de forță” față de textul obligat să-și dezvăluie secretele reprimate. Cu toată retorica lor antiierahică, postmodernismul și studiile culturale au promovat o concepție elitistă despre competența hermeneutică și rolul privilegiat al interpretului. Promotorii „suprafeței” preconizează, în schimb, „un spațiu al minimei intervenții critice”, redus la „descrierea densității lingvistice, a pattern-urilor de la nivelul unuia sau al mai multor texte”. Din această privință, reperul „subiectivității ajustate” a criticului devin computerele, prin caracteristicile lor de „slabi interpreți, dar eficienți descriptori, anatomiști, taxonomiști”.

Ambele demersuri critice pe care le-am discutat propun unități de măsură noninterpretative, care permit structurilor lingvistice sau vizuale să vorbească de la sine și patternurilor să se configureze liber din corpusul datelor textuale. E drept însă că tocmai acești descriptori seci pot funcționa în sprijinul mai multor versiuni interpretative, stimulând astfel ramificarea salutară a soluțiilor propuse unor probleme critice. Totuși, întrebarea nu este doar dacă algoritmii și termenii lor cheie n-ar fi ei înșiși produse ale subiectivității, presetate de așteptările și de interpretarea preconizată a cercetătorului. Ci dacă, formulate în limbajul algoritmic, descoperirile Digital Humanities mai pot fi sau mai contează să fie comunicate în afara cercului de experți.

Din păcate, tocmai pe această chestiune nu au marșat critici ai criticii digitale (ca Stanley Fish sau Stephen Marche), făcând, în schimb, figură neconvingătoare de conservatori în măsura în care s-au mulțumit să deplângă alterarea relației sacre dintre critic și text. De fapt, reala problemă constă în alterarea relației dintre critic și publicul literar mai larg, confiscat definitiv de instanțele democratice ale Internetului, odată ce critica de specialitate s-a izolat într-o microcultură academică și a renunțat să mai exercite un rol activ în arena publică. Acesta constituie obiectul rechizitoriului făcut de Rónán Mc Donald într-o carte surprinzător de asemănătoare cu manolesciana „Elegie pentru estetic” (Death of the Critic, 2007) (12). Criticul irlandez acuză despărțirea criticii teoretice din universități de jurnalismul literar și practicarea sistematică a unei suspiciuni față de valoarea estetică. După cum observa deja Terry Eagleton cu două decenii înainte (13), dispariția criticului public pare să se fi produs încă din epoca High Theory, când universitățile nord-americane au intrat pe traiectorii ideologice divergente față de mersul mai larg al societății (impulsionate decisiv de leftismul academic francez). Moartea criticului public a fost apoi parafată de studiile culturale, care au transformat valoarea estetică, din experiență menită să fie cultivată și împărtășită, în suspect de serviciu supus anchetei deconstructive. În aceste condiții, McDonald regretă dispariția unor intelectuali precum Lionel Trilling și Susan Sontag, capabili să dinamizeze viața publică a ideilor literare și să practice un ghidaj iluminist comparabil cu rolul deținut cândva în cultura britanică de Matthew Arnold și F. R. Leavis. Imaginea acelui critic călăuzitor al gustului public e însă, la fel ca la Eagleton, mai curând o fantezie victoriană, ale cărei instituții legate de funcția mediatoare a criticii jurnalistice, ca să nu mai vorbim de nobilele ei principii, nu au supraviețuit epocii postbelice.

Ceea ce uită ambii autori e că, în Occident, respectivele instituții nici nu au avut vreodată numărul de participanți și forța de rezonanță publică din Europa de Est, unde revistele literare și critica jurnalistică au îndeplinit prin tradiție un rol cultural structurant, constituind un spațiu al dezbaterii literare mai dinamic și mai fecund decât în universități. Regimul de existență publică prin care critica est-europeană s-a definit încă din timpul modernizării întârziate din secolul al XIX-lea nu doar că a supraviețuit modernismelor temperate din regiune, oricum întrerupte odată cu instalarea regimurilor socialiste, dar s-a teleportat reușit în condițiile speciale ale vieții literare din blocul sovietic. De fapt, încă din perioadele de dogmatism realist-socialist, politicile culturale comuniste au absorbit idealul misionar susținut de criticul publicist (14), ba chiar au permis, prin „dezghețuri” strategice, canalizarea (și deci dezamorsarea) etosului opozițional în limitele vieții literare configurate în jurul revistelor. Astfel, climatul și instituțiile care caracterizau vârsta de aur a criticii de mediere, înregistrată în Occident până în jurul celui de-al Doilea Război Mondial, s-au prelungit artificial în culturile est-europene până prin 1990. Aici, prestigiul interpretării „pe text” și autoritatea aureolată moral a criticului nu au apărut ca relicve ale epocii moderniste și ale unui canon naționalist, în condițiile unor contacte limitate cu teoria occidentală postbelică și în condițiile experienței istorice prin care s-au legitimat. Abia după vreo două decenii de postcomunism, o nouă critică românească pare, în sfârșit, gata să chestioneze modul în care au fost construite și păstrate piedestalul literaturii și cultul esteticului. Face însă asta practicând o hermeneutică a suspiciunii de tipul (nu tocmai și de sursele) celei de succes în critica nord-americană a anilor ’70-’80. În România, primatul interpretării, fie ea și suspicios-deconstructivă, nu a dispărut odată cu critica de întâmpinare, ceea ce sugerează că instituționalizarea unui trend post-hermeneutic precum Digital Humanities e încă departe (15).

Note

1. Christian Moraru, „«World», «Globe», «Planet». Comparative literature, planetary studies, and cultural debt after the global turn”, în Ursula K. Heise (ed.), Futures of Comparative Literature. ACLA State of the Discipline Report, Routledge, 2017, p. 126.

2. Bruno Latour, „Why Has Critique Run out of Steam? From Matters of Fact to Matters of Concern”, Critical Inquiry, Vol. 30, nr. 2 , Winter 2004, p. 246.

3. Franco Moretti, „Conjectures on World Literature”, New Left Review, nr. 1,Jan-Febr. 2000, p. 57.

4. Franco Moretti, Graphs, Maps, Trees: Abstract Models for a Literary History, Verso, New York, 2007, p. 57.

5. Franco Moretti, „Comparative Literature and Computational Criticism”, în Ursula K. Heise, op. cit., p. 273.

6. N. Katherine Hayles, apud Leighton Evans, Sian Rees, „An Interpretation of Digital Humanities”, în David M. Berry (ed.), Understanding Digital Humanities, Palgrave Macmillan, 2012, p. 31.

7. Stephen Ramsay, „Toward an Algorithmic Criticism,” Literary and Linguistic Computing, vol. 18, No. 2, 2003.

8. N. Katherine Hayles, „Hyper and Deep Attention: The Generational Divide in Cognitive Modes”, Profession, 2007, pp. 187-199; idem, How We Think: Digital Media and Contemporary Technogenesis, University of Chicago Press, 2012.

9. Jessica Pressman, Digital Modernism. Making it New in New Media, Oxford University Press, 2014, p. 148.

10. Stephen Ramsay, Reading Machines. Toward an Algorithmic Criticism, University of Illinois Press, 2011, pp. 11-14. 

11. Stephen Best, Sharon Marcus, „Surface Reading: An Introduction”, Representations, Vol. 108, Nr. 1, Fall 2009, pp. 1-21, inițial prezentată la Conferința ACLA din 2006.

12. Rónán McDonald, The Death of the Critic, NY & London, Continuum, 2007.

13. Terry Eagleton, The Function of Criticism. From The Spectator to Post-Structuralism,Verso, London, 1984.

14. René Wellek, „The Essential Characteristics of Russian Literary Criticism”, Comparative Literature Studies, Vol. 29, Nr. 2, 1992, pp. 115-140.

15. Vezi și Mihaela Ursa, „Is Romanian Culture Ready for the Digital Turn?”, Metacritic Journal for Comparative Studies and Theory, nr. 1, 2015, pp. 80-97.

***

Andreea MIRONESCU

Un subcâmp omogen metodologic și autoreferențial

Pe harta studiilor literare românești contemporane, cercetările cantitative sunt o zonă cu un profil aparte. Emergente în spațiul academic național în ultimii cinci ani – și spunând asta am în vedere demersurile cantitative în descendența metodei lui Franco Moretti, mai exact momentul aproximativ în care apar primele articole care prezintă astfel de rezultate pentru literatura română – acestea se configurează ca un subcâmp generațional, omogen metodologic și autoreferențial. Evident, studiile cantitative nu încep în spațiul autohton cu tinerii cercetători post-douămiiști care s-au remarcat recent pe această felie a istoriei literare. Există, desigur, demersuri anterioare, invocate nu o dată cu o funcție legitimatoare, în care repere de neocolit sunt studiile despre „versantul colectiv al literaturii” semnate de Paul Cornea sau statisticile aplicate câmpului literar din comunism în Privilighenția Ioanei Macrea-Toma. Apoi, nu pot fi trecute cu vederea listele și instrumentele bibliografice elaborate în diverse epoci din inițiative individuale sau colective, dintre care volumele Dicționarului cronologic al romanului românesc (DCRR) și Dicționarul cronologic al romanului tradus (DCRT) sunt principalele surse pentru numerele de la baza graficelor elaborate de Daiana Gârdan sau Ștefan Baghiu, tineri cercetători cu profiluri deja consistente pe Google Scholar. Așa cum din Bibliografia românească veche, inițiată la sfârșitul secolului al XIX-lea, culege date Moretti pentru al său Atlas al romanului european publicat în 1997. În sfârșit, nu e mai puțin adevărat că post-douămiiști precum Baghiu, Gârdan sau Emanuel Modoc, autor deja al unei cărți în care relațiile (de citare, mențiune, traducere) între membrii și textele avangardei central-est europene pot fi vizualizate și grafic (1), nu sunt singurii ocupanți ai acestui câmp. Critici douămiiști (Andrei Terian, Alex Goldiș, Cosmin Borza, Roxana Patraș, Mihai Iovănel), nouăzeciști (Mihaela Ursa, Adrian Tudurachi), ba chiar șaizeciști – Eugen Simion este directorul unui foarte ambițios grant pentru digitizarea patrimoniului cultural, finanțat de UEFISCDI – desfășoară proiecte individuale sau colective despre piața de carte și morfologia romanului românesc (Terian), traducerile în/ dinspre cultura română (Goldiș, Ursa), literatura de consum (Iovănel) sau dinamica unor subgenuri romanești (Tudurachi, Borza, Patraș).

Cu toate acestea – și cu tot aportul criticilor douămiiști și nouăzeciști în studiile cantitative actuale, inclusiv prin introducerea în canonul de referințe a unor figuri precum cea a lui Moretti, sau coordonarea unor teze de doctorat/ colective de lucru –, mi se pare destul de evident că sfera studiilor cantitative digitale – și determinantul digital are un loc important în această ecuație – este câmpul de luptă al post-douămiiștilor. Generația anterioară s-a impus prin distanța critică față de istoria literară tradițională și poncifele ei metodologice, tipul lor de lectură distantă fiind, începând cu a doua jumătate a deceniului trecut, metacritica. În schimb, generația post-douămiistă a împins cu un pas mai departe această „distanță” față de obiectele istoriei literare, pe care preferă să le trateze sub forma unor grupuri, serializându-le. Este acest pas unul decisiv? Da, însă nu neapărat în direcția în care ne-am aștepta. Cercetările cantitative bazate pe DCRR și DCRT, de exemplu, depind de masa informațională sistematizată aici nu doar ca sursă pentru datele brute, dar chiar designul cercetării e mai mult sau mai puțin influențat de modul în care aceste date sunt culese și sistematizate în cele două dicționare. Însă tocmai faptul de a refuncționaliza niște instrumente produse prin punerea la lucru a filologiei așa-zicând clasice, transformându-le din surse-tezaur (ele sunt, în intenție, „monumente” ale literaturii române) în baze de date, reprezintă o schimbare de paradigmă mai puțin observată. În aceeași linie, pionieratul cercetărilor cantitative actuale are mai puțin de-a face cu adamismul, cât cu faptul că această ofensivă a pornit de la marginile sistemului. În programele de studii universitare din România, „Istoria literaturii române” este încă disciplina cadru și, într-un anume sens, disciplina tutelară. Așa cum observam într-un articol recent (2), dacă în Statele Unite și în Vestul Europei presiunea către descentralizare, rentabilizare și deschiderea către zonele sensibile ale socialului și politicului s-a manifestat „de sus în jos”, în cazul studiilor digitale cantitative (dar și al altor direcții inter- sau transdisciplinare) vorbim de inițiative individuale și grupuri mici de cercetători emergenți (masteranzi, doctoranzi) care pun bazele unor proiecte instituționale. Fără a fi singurul, Astra Data Mining: Muzeul Digital al Romanului Românesc rămâne un exemplu paradigmatic.

Dincolo de omogenitatea generațională (sau inter-generațională, dacă luăm în calcul reorientarea douămiiștilor către studiile cantitative), două componente la fel de importante  ale subcâmpului, pe care le-am menționat deja, sunt omogenitatea metodologică și autoreferențialitatea. Prima ține atât de un cadru teoretic comun, în care modul de a regândi istoria literară a lui Franco Moretti se îmbină cu world literature studies, cât și de un mod de operare comun, bazat în special (dar nu exclusiv) pe culegerea datelor din colecții deja existente. O critică de ansamblu care poate fi adusă în acest punct vizează tocmai această parte practică, de culegere și manipulare a datelor, mai exact protocolul de prezentare a designului cercetării. Chiar dacă studiile cantitative țin în principal de domeniul literarului, posibilitatea reproductibilității „experimentului” de către orice alt cercetător, pornind de la datele și metoda prezentate, ar trebui avută în vedere ca principiu conducător al investigațiilor cantitative. De pildă, menționarea cifrelor din spatele procentelor, nu doar pentru a le putea verifica acuratețea, ci și pentru a suplini insuficiența datelor statistice pentru literatura română, sau descrierea cu acribie a pașilor prin care datele au fost formalizate, ar aduce un plus de credibilitate și de claritate – necesare cel puțin în câteva cazuri – graficelor și diagramelor. 

Finalmente, oricui parcurge studiile aplicative și articolele despre „the state of the art” în studiile cantitative autohtone nu-i va scăpa, cred, caracterul citațional puternic autorefențial. Și nici nu va rămâne indiferent la mediul de diseminare al acestor cercetări, publicate în jurnale academice românești sau nu, aproape întotdeauna în limba engleză. De aici și o pendulare sesizabilă mai greu sau mai ușor, de la caz la caz, între un public specializat autohton, pentru care bătăliile canonice ale istoriei literare fac încă sens și au încă miză, și un public „internațional”. Rămâne de văzut dacă aceste trăsături sunt rezultatul unei conjuncturi de moment, sau dacă studiile cantitative digitale, în special prin reprezentanții lor care sunt astăzi tineri și foarte tineri, vor pune bazele unui nou tip de lucru academic în interiorul sistemului literar autohton.

Note

1. Emanuel Modoc, Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor din Europa Centrală și de Est, București, Muzeul Literaturii române, 2020.

2. Andreea Mironescu, Doris Mironescu, “Premises for a History of Romanian Literature for a Trans-disciplinary Perspective”, Hermeneia, nr. 23/2019, 73-84.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 50-54]