Distant Reading – o nouă paradigmă de cercetare literară? (partea III)

Alex GOLDIȘ

Cui i-e frică de studiile cantitative? Despre câteva prejudecăți

E greu de spus dacă studiile cantitative sau așa-zisa platformă distant reading (cele două sintagme nu se suprapun fără rest, explic mai jos de ce) au întâmpinat în mediul cultural românesc mai multă rezistență decât alte direcții teoretice ale secolului XX. Să derulăm puțin firul importurilor. Structuralismul a fost primit cu reticențe de criticii anilor ’60-’70 și cele mai importante achiziții ale sale în discursul critic românesc s-au făcut oarecum spontan și nesistematic, sub forma unui limbaj specializat inerent epocii. Ce a urmat a fost și mai greu de digerat pentru contextul cultural autohton. Poststructuralismul aproape că nu are practicieni în România, deși adepți se mai găsesc dacă numeri cu atenție toate degetele de la o mână. Disciplinele sau direcțiile grupate în mod tradițional sub umbrela studiilor culturale – New Historicism, gender studies, postcolonialism – au rămas și ele subreprezentate, fără profesiuni de credință directe sau proiecte de anvergură. Așa încât îți vine să spui că – ținând cont de „scandalul” provocat în alte culturi și de retorica impetuoasă adoptată – paradigma distant reading nici n-a fost atât de rău primită în context românesc.

Îmi propun, în această scurtă intervenție, să inventariez o serie de prejudecăți legate de ea – prejudecăți curente, de altfel, nu doar în mediul cultural autohton:

(1)Distant reading dislocă aportul interpretativ al criticului, analiza computațională distruge sau face inutilă interpretarea. Or, trebuie spus din start: nu există distant reading în absența unor ipoteze teoretice bine formulate și a unor concluzii care să dea seama de relevanța studiului respectiv. Partea de analiză încredințată computerelor – adepții distant reading-ului nu încetează să sublinieze acest fapt – nu asigură în sine succesul cercetării. „Decizia cu privire la ce să inventariezi statistic sau ce material să iei în calcul este problematică și opțiuni inițiale nefericite pot atrage după ele eforturi risipite sau rezultate neconcludente”, remarcă David L. Hoover într-o dare de seamă asupra fenomenului. Din această cauză, niște premise interpretative confuze sau incapacitatea de a interpreta rezultatele la final fac ca studiul să fie, în fond, inutilizabil. Cei mai importanți adepți ai cercetării cantitative, de la Franco Moretti la Matthew L. Jockers, Katherine Bode sau Andrew Piper – pentru a menționa doar câteva nume – sunt excelenți interpreți. Textele lor au o detentă speculativă adesea superioară celor aparținând criticilor care practică hermeneutica clasică. E drept că există o subramură a studiilor cantitative care se ocupă de atribuirea auctoriatelor. E, poate, singura care se dispensează de interpretare în măsura în care computerele sunt setate să identifice – și o fac cu o rată de succes de aproape 100% – ADN-ul stilistic al unui autor.

(2)Studiile cantitative aruncă în aer vechile categorii teoretice/estetice constituind, astfel, un atentat la adresa disciplinei literarului, pe care o trădează în favoarea tehnologiei și/sau a marketingului cultural. În realitate, majoritatea studiilor cantitative dovedesc o metabolizare excelentă și o instrumentare nouă a unor categorii oarecum clasice (sau „specific literare”), precum genul, subgenul, forma și procedeul etc. Moretti însuși – care cochetează, e drept și cu explicația „darwinistă” a extincției genurilor – încearcă să reacrediteze concepte ale formaliștilor ruși printr-un „formalism computațional”. Într-o lucrare mai recentă, Andrew Piper se revendică de la situaționismul poststructuralismului francez, încercând în același timp să reînnoade cu o veche tradiție a colaborării dintre cifră și literă care merge până la hermeneutica epocii clasiciste. Studiile cantitative nu fac tabula rasa din vechile discipline sau concepte, ci contribuie în mod fundamental la resuscitarea lor după un interval deconstructivist care le-a subminat constant. Alt exemplu: într-un studiu cu privire la predictibilitatea besteseller-urilor în America (The Bestseller Code, 2016), Jodie Archier și Matthew L. Jockers explică succesul unor romane nu prin strategii promovare – așa cum te-ai aștepta –, ci printr-o ciudată redimensionare a noțiunii de text imanent. Compoziția internă a textului explică totul, demonstrează cei doi autori. Și ajungem astfel la prejudecata derivată:

(3)Studiile cantitative deteriorează priza directă la text, desconsideră textul. Originea acestei preconcepții se află, evident, într-unul din manifestele lui Moretti (Conjectures on World Literature, 2000), unde teoreticianul anunță destul de emfatic (deși în cazul lui Moretti enunțurile emfatice ascund mereu o notă autoironică) că pentru a cartografia un număr mare de cărți „a citi mai mult nu reprezintă pur și simplu o soluție” și lansează ipoteza buclucașă a unei critici „la mâna a doua”. Trebuie spus aici că majoritatea studiilor cantitative vizează un du-te-vino între lectura directă și supunerea textului unor lentile mărite. De altfel – și aici revin la nuanțarea suprapunerii dintre distant reading și studii cantitative anunțată la începutul acestui text –, analiza computațională oferă instrumente rafinate de investigare cu lupa a textelor. Într-o anumită măsură e greșit să spui că studiile cantitative se rezumă la distant reading: multe studii cantitative practică un close reading asistat de soft-ul calculatoarelor. Confuzia s-a făcut și la case mai mari: afirmația lui Wai Chee Dimock conform căreia „spre deosebire de close reading, distant reading e interesat doar de fenomenele la scară largă” sau că al doilea „tinde să oculteze țesătura fină a textului” a fost convingător deconstruită, printre alții, de Martin Paul Eve în recentul volum Close Reading with Computers (2019): „Procesul iterației, al repetiției și analiza cantitativă devenită posibilă prin metode computaționale își găsesc analogie nu doar în instrumentul telescopului, ci și în cel al microscopului”. Și într-adevăr, frecvența anumitor cuvinte, a anumitor teme, precum și asocierea lor cu personaje nu pot fi adesea observate cu ochiul liber – moment în care intervine „privirea” rece, dar pătrunzătoare a calculatorului.

(4)Analizele cantitative ocultează individualitatea textelor, fiind incapabile de a le sesiza originalitatea. În probabil cel mai bun volum dedicat fenomenului după Macroanalysis din 2013 al lui Matthew L. Jockers, Ennumerations: Data and Literary Study al lui Andrew Piper (2018), demonstrează convingător că studierea repetițiilor și a constantelor limbajului, departe de a avea un efect uniformizant, nu face decât să pună în valoare diferențele dintre un fenomen și altul, dintre o operă și cealaltă. „Cantitatea semnalizează, distinge și semnifică”, afirmă net cercetătorul. Exemplele oferite pentru raportul dintre individualitate și studierea cantității sunt extrem de concludente pornind de la opera lui Kafka: observația empirică („calitativă”) a criticilor, conform cărora „drum” („der Weg”, „path”, „road”, „way”) e un cuvânt cheie în Castelul e supusă unei analize cantitative care vizează vehicularea aceluiași cuvânt în romanele scrise în germană din perioada respectivă. În urma unei analize distribuționale comparative reies două lucruri: că frecvența cuvântului nu e nicidecum mai ridicată decât în romanele concurente și că folosirea lui – prin studierea cuvintelor vecine – nu e cu nimic mai originală (deci figurată, simbolică) decât în alte romane. În schimb, tot raportat la cele 150 de romane în germană scrise în aproximativ aceeași perioadă, computerul arată că romanul kafkian are o predilecție crescută pentru cuvinte mai neutre (imposibil de detectat cu „ochiul liber al criticului”), precum conectivul „dar”, „probabil”, „posibil”, dar și „bineînțeles” sau „evident”. În aceste cuvinte stă, așadar, diferența lexicală a Castelului kafkian față de alte romane – deci aici trebuie căutată semnificația lui centrală. Pe care Piper o furnizează, din nou, îndeajuns de plauzibil: „Luate împreună, aceste cuvinte captează acel univers specific kafkian al condiționalităților, felul în care se presupune că totul e supus unei norme care nu poate fi cunoscută în totalitate, un univers în care ceva este «evident», «bineînțeles», «probabil», dar nimeni nu știe de ce. Ele scot în evidență capcanele politice și personale ale unui context lingvistic necunoscut, precum și ascensiunea unor sisteme experte care își încifrează concepțiile și creează coduri la care nu oricine are acces”.

(5)Prin impulsul lor formalist și abstractizant (tendința de a reduce totul la cifre și la diagrame), studiile cantitative ocultează contextele sociale/politice concrete. Voi apela tot la un exemplu: într-o investigație din 2007 intitulată Georeferencing Irish-American Literature, același Jockers studiază un corpus considerabil de romane publicate de scriitori irlandezi în America – corpusul cuprinde 758 de opere publicate de-a lungul a 250 de ani. Cercetarea chestionează volumul de autoritate cu privire la subiect al lui Charles Fanning, The Irish Voice în America: 250 Years of Irish American Fiction (2000), care postulează existența unei recesiuni a producției literare între 1900 și 1930. Punând cap la cap date și construind grafice pornind de la distribuția pe sexe, pe regiuni în care publică (America de Vest vs. America de Est), dar și pe localizarea imaginarului construit (rural vs. urban), Jockers ajunge la o concluzie care răstoarnă cercetarea lui Fanning: nu se poate vorbi de o scădere a producției de romane produse de autorii irlandezi în intervalul vizat. Cum s-a putut ajunge la o astfel de impresie, formulată cu autoritate de cartea lui Fanning și preluată necritic de receptarea ulterioară? Simplu, o spune Jockers, ajutat de statistici și grafice: prin ocultarea unor producții ale scriitoarelor, a autorilor din Vestul Americii (marginali față de capitale cultural precum Boston sau New York) și a cărților cu imaginar rural. Iată o panoramă greșită, așadar, întreținută de critica dedicată literaturii irlandeze din America datorită unei perspective limitate ideologic: s-a putut vorbi de o recesiune în primele decenii ale secolului XX, demonstrează Jockers, pentru că mare parte din observatori au luat în calcul cu predilecție producția literară a scriitorilor bărbați, din medii favorizate cultural, cu imaginar plasat în spațiul urban.

Așadar: departe de a arunca în aer alte discipline – fie că e vorba de direcții filologice extrem de specializate, precum naratologie, imagologie, stilistica textelor sau de partenere „clasice” ale studiului literar precum sociologia sau reflecția ideologică –, studiile cantitative facilitează un dialog de pe poziții menite să le împrospăteze și să furnizeze un plus de acuratețe. Singurul domeniu pe care studiile cantitative îl amenință e domeniul erorilor, al afirmațiilor imposibil de susținut pe texte și al generalizărilor fără acoperire. Până recent, adică până la constituirea unor baze de date electronice (biblioteci digitale) și la dezvoltarea unor programe capabile să le interpreteze tot mai complex, cercetătorul nu dispunea de mijloace de a-și testa observațiile empirice cu privire la un larg corpus de texte, fiind nevoit să apeleze la generalizări pripite. Studiile cantitative nu blochează interpretarea, ci îi permit să se dezvolte în jurul unor premise ceva mai concrete.

Și da, s-ar putea ca aceste studii statistice să submineze câteva metanarațiuni dominante ale istoriei literare românești: aceea că imaginarul rural a dominat începuturile romanului românesc, că interbelicul a însemnat o mutație irevocabilă dinspre obiectiv spre subiectiv în roman, că anii ’80 în poezie au reprezentat o destituire a limbajului abstract în favoarea celui concret și multe, multe altele… Tineri cercetători prezenți în paginile acestui dosar au început deja să chestioneze o parte din aceste ipoteze „tari” care au vertebrat studiile literare românești decenii întregi.

***

Alex CIOROGAR

Cum să citești autori de la distanță: Distant Reading & Authorial Ecologies

Indiferent de domeniu, nevoia specialiștilor de a cartografia „stadiul actual” conduce, de cele mai multe ori, la o altă dificultate, și anume la incapacitatea experților de a conștientiza că nu există nicio disciplină, teorie ori metodologie care să fi fost inventată peste noapte. E un fallacy care tinde să privilegieze contemporaneitatea în defavoarea tradiției. Observația e și mai relevantă dacă realizăm că problema rezidă în lipsa de comunicare a comunității științifice. Chiar dacă nu ne place să recunoaștem, munca de cercetare a fost mereu colaborativă, mai ales în spațiul umanioarelor. Singura diferența ar fi că lucrurile sunt mult mai transparente azi.

Două sunt lucrurile de care avem nevoie mai mult ca oricând: 1) noi tehnici de cercetare și 2) noi tehnologii de vizualizare. Mai bine spus, avem nevoie de o nouă alfabetizare în—horribile dictu—metodologia cercetării științifice. De ce? Pentru că ce s-a modificat în mod radical e, în cele din urmă, morfologia surselor noastre de cunoaștere sau, dacă vreți, forma obiectului de cercetare, precum și mecanismele ce mediază accesul nostru la acestea. Obiectul muncii a fost transferat, ca să zic așa, de suportul analogic pe cel digital. Însă nu de azi, de ieri: procesul de digitizare a materialului literar a început în urmă cu mai bine de 50 de ani. Circumstanțele—academice, teoretice, politice, economice și ecologice – s-au schimbat însă și, odată cu ele, paradigmele de cercetare.

McLuhan avea dreptate: „the medium is the message”. Un roman tipărit în sec. XIX e ontologic diferit de varianta recent digitizată a romanului respectiv. Totalitatea romanelor tipărite în perioada romantică nu reprezintă echivalentul unei baze de date a romanelor din aceeași perioadă. Sigur că, din moment ce lucrăm cu noi materiale, trebuie să punem noi întrebări sau, de ce nu, să oferim răspunsuri noi unor vechi întrebări. Corpusul digital necesită, bineînțeles, alte instrumente de cercetare. Avem nevoie, așadar, de cadre teoretice pentru a (re)conceptualiza legătura dintre literatură, pe de-o parte, și noile epistemologii investigative, pe de alta.

Mergând mai departe, aș zice că trebuie să distingem între paradigma world lit, cercetarea cantitativă, câmpul Digital Humanities și faimosul „distant reading”, articulând, totodată, legătura pe care acestea o întrețin cu cercetarea literară. Sociologia lui Escarpit e, poate, cel mai bun exemplu în acest sens. Statistica, pe scurt, nu a fost recent adoptată în cadrul studiilor literare (opera lui Paul Cornea e reprezentativă în acest sens). Sfera DH poate fi înțeleasă drept aportul analizei computaționale în spațiul științelor umane (și nu doar literare). Interesant e faptul că „lectura la distanță” ar putea fi desfășurată, chiar dacă nu cu puține dificultăți, atât în spațiul vechilor studii literare, cât și în cel digital. Mai important e însă că „distant reading”-ul rămâne simptomatic pentru starea actuală a disciplinei și, în special, pentru mișcarea de îndepărtare a domeniului față de tehnica și implicațiile close-reading-ului și regândirea dinamicii formelor literare în termeni transnaționali, de pildă. O încercare de distanțare, adică, de strategiile de lectură textualiste, formaliste, estetizante ori decontextualizante și, mai ales, de tacticile interpretative impuse de poststructuralismul deconstrucționist sau, de ce nu, față de teroarea metodologică instalată de „Teoria” celei de-a doua jumătăți a veacului trecut: acel melanj discursiv inextricabil – și, de cele mai multe ori, ilizibil – de lingvistică post-saussuriană, psihanaliză lacaniană și ideology critique al cărei teribil reprezentant rămâne, probabil, Deleuze. În treacăt fie spus, cred că cele două mari paradigme pot coexista într-o oarecare formă de complementaritate.

Și aici revin la problema colaborării. Nu cred că vom vedea proiecte serioase de distant reading, mai ales în spațiul românesc, atâta timp cât acestea nu vor fi desfășurate în colaborare. Mă refer, adică, la aportul muzeelor, al bibliotecilor și al arhivelor de toate soiurile, dar și la cel al specialiștilor în IT, pe lângă cel al literaților.

Cu alte cuvinte, dacă e să reflectăm asupra utilității studiilor cantitative și, mai ales, a celor computaționale, trebuie să examinăm, înainte de toate, scopul acestora. De ce avem nevoie, așadar, de „lectura la distanță”? Evit răspunsurile meschine (că avem nevoie, spre exemplu, de proiecte DH pentru a primi finanțare) și discut în continuare câteva motive relevante pentru starea actuală a disciplinei. În primul rând, noua paradigmă ne obligă să regândim sau să conștientizăm faptul că toate alegerile noastre metodologice presupun anumite idei și atitudini mai mult sau mai puțin inconștiente. Felurile în care colectăm informații și modurile în care le selectăm nu sunt niciodată neutre din punct de vedere ideologic. Informațiile (adică felul în care privim și secționăm euristic materialele cu care lucrăm) sunt deja întotdeauna supuse examenului nostru interpretativ. Ceea ce înseamnă că întrebările pe care putem să le ridicăm depind de felul în care reușim să structurăm aceste date. Inversând argumentul, implicațiile etice și epistemologice ale cercetării sunt determinate de felul în care inventăm tipurile de informații de care avem nevoie. O doză suficient de mare de subiectivitate domină, așadar, felul în care alegem să reprezentăm ori să vizualizăm noile forme de cunoaștere.

Fie că e vorba de distant reading (Franco Moretti), macroanalysis (Matthew L. Jockers) ori cultural analytics (Lev Manovich), cert e că una dintre cele mai mari diferențe ale studiilor digitale e, desigur, scara la care se lucrează. La fel de important e faptul că deciziile îi aparțin, în fond, cercetătorului—sau echipei—și că ele trebuie justificate. Alegerea informațiilor pe care le procesăm și modul în care le vizualizăm articulează natura întrebărilor noastre interpretative. Ceea ce înseamnă că rezultatele sau răspunsurile pe care le căutăm vor fi mereu influențate de alegerile preliminare pe care le facem. Ideea e, pe scurt, că nu există adevăruri care așteaptă a fi descoperite în aceste corpusuri. Spre exemplu, tehnicile computaționale nu pot da seama de calitatea sau valoarea unui text, dar pot ajuta la descoperirea cantităților care fac diferența dintre o așa-zisă „capodoperă” și majoritatea textelor „ratate” (sau ceea ce Margaret Cohen numește „the great unread”).

În fond, s-ar părea că ajungem să deconstruim numere, hărți, grafice, rețele, statistici și arbori în loc de texte, tocmai fiindcă acestea indică sau relevă concepte, tendințe și, cum ziceam, propriile noastre prejudecăți. DH reprezintă, așadar, un câmp interdisciplinar, dar și o nouă metodologie. E vorba de reinterpretarea demotică a literaturii prin ochii cititorilor care nu și-au însemnat experiențele de lectură, dar și de experiența unei pleiade de autori care nu au reușit să influențeze structurile dominante de putere. E despre poveștile pe care nu am știut să le ascultăm și despre argumentele pentru care nu am avut până acum dovezi.

Ipoteza mea e că „literarul” a fost mereu un conglomerat de ecosisteme: relații, practici, materiale, persoane, instituții, afecte, idei, discursuri (lista poate continua la nesfârșit). Cel mai are avantaj al lecturii la distanță e tocmai faptul că ne permite să facem un pas în spate și să realizăm că întreaga aventură, dacă pot să spun așa, ar trebui regândită în termenii unei ecologii. De ce? Pentru că e vorba de concursul mai multor discipline (informatică, filologie, istorie, geografie, statistică), persoane (bibliotecari, profesori, cercetători, corporații, studenți), procese (arhivare, colectare, selecție, digitizare, vizualizare, procesare, interpretare, design) și obiecte (cărți, jurnale, articole, baze de date, imagini, instrumente, soft-uri, relații, rețele, noduri, scanere, computere, clădiri, organizații).

Închei cu o foarte simplă și scurtă ilustrație. The Google Ngram Viewer le permite utilizatorilor să investigheze uzajul cuvintelor din limba engleză, folosind, bineînțeles, corpusul din proiectul Google Books. Cu ajutorul celor două grafice de mai jos se poate ușor confirma, în primul rând, că perioada romantică nu e alta, desigur, decât cea a sacralizării ideii de autor, în sec. XIX, când cultul personalității individuale și al eului romantic dăduseră naștere figurii geniului. Cu toate acestea, nu e greu de văzut nici faptul că ideea de auctorialitate capătă avânt doar la sfârșitul aceluiași secol XIX: centrală e trecerea, adică de la „author” la „authorship” sau de la „autor” la „auctorialitate”. Cea din urmă reclamă instituționalizarea scriitorului și profesionalizarea acestuia prin recunoașterea socială a autorității sale. Cu alte cuvinte, apariția autorului profesionist, în perioada fin de siècle, reprezintă, între altele, și începutul procesului de comercializare a literaturii în epoca victoriană. Relevantă e aici metamorfoza ce are loc de la portretizarea scriitorului ca poet inspirat (la Wordsworth, Coleridge, Keats și Byron, în sec. XIX) la figuralizarea prozatorului ca antreprenor (Anthony Trollope, Thomas Hardy, să zicem, ori Henry James, la sfârșitul sec. XIX).

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 54-60]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.