Distant Reading – o nouă paradigmă de cercetare literară? (partea I)

Argument

Studiile cantitative sau practicile situate sub umbrela sintagmei de distant reading – conform unei formule celebre lansate de teoreticianul italian/american Franco Moretti – au câștigat tot mai multă relevanță în mediul academic al ultimelor decenii. Ca aproape toate platformele teoretice noi, fenomenul s-a extins și asupra spațiului românesc, unde și-a creat deopotrivă adepți și adversari. De aceea, revista „Vatra” consideră necesară adâncirea reflecției asupra problematicilor specifice studiilor cantitative. Invitații noștri au fost invitați fie să contribuie cu studii care reflectă practicile distant reading, fie să răspundă – într-o notă mai teoretică – la următoarele întrebări: Care este utilitatea studiilor cantitative? Amenință această paradigmă să înlocuiască vechea hermeneutică fundamentată pe close reading? Avansează studiile cantitative o teorie originală asupra literarului sau doar un set de metodologii noi? Există zone ale literaturii (române) care se pretează mai bine acestui nou tip de lectură? Se configurează o „școală” de studii cantitative în critica românească – și dacă da, cât de importante sunt contribuțiile ei de până acum și în ce ar consta promisiunile pentru viitor? Dosarul tematic de mai jos cuprinde, astfel, trei secțiuni: prima reunește reflecții legate de oportunitățile și de deficiențele acestei noi platforme (Teorie și context), a doua încearcă să familiarizeze cititorul specializat cu investigațiile concrete facilitate de studiul cantitativ (Distant reading la lucru), în timp ce a treia (Recenzii) cartografiază câteva dintre cele mai noi apariții – din circuitul internaţional, dar nu numai – cu privire la subiect.

Alex Goldiș și Emanuel Modoc

  1. TEORIE ȘI CONTEXT

Mihaela URSA

Despre calitățile cantității. Noile studii literare

Studiile cantitative, așa cum au fost derivate la noi din distant reading, reacționează la o criză dublu articulată: mai întâi a metodei lecturii imanente (close reading), strâns legată de tradiția hermeneutică, iar apoi a literaturii înseși, sau mai degrabă a literaturocentrismului care a dominat modernitatea. Introducând grafice, hărți și arbori de relații în analiza literaturii, cercetările cantitative semnalează faptul că nu mai e de ajuns să facem hermeneutică, dar și că autosuficiența literaturii în raport cu înțelesul (susținută și de promotorii primatului estetic, și de formaliști) merită chestionată dintr-un punct de perspectivă mai înalt decât până acum, care să permită și surprinderea calității ei de fenomen cultural, social, adesea politic, pe lângă aceea de instrument de cunoaștere, delectare sau terapie.

În mod frecvent, studiile cantitative sunt grăbit suprapuse științelor umaniste digitale (digital humanities), deși cele două categorii nu sunt neapărat sinonime. Dacă este adevărat că în prezent nu se poate face studiu cantitativ fără mijlocirea unor tehnologii de scanare, convertire și filtrare a arhivelor supuse analizei, este la fel de adevărat că a face digital humanities implică ceva mai mult decât atât. Într-un rezumat, câmpul poate fi descris drept cea mai recentă întâlnire între digital și literar sau, mai precis, drept „un nou nivel de interacțiune cu informații și texte, în care cercetătorul și procesorul sunt integrați într-o relație complexă, care pune sub semnul întrebării chiar noțiunea de umanitate” (1). Dacă ne luăm după această definiție, e posibil să credem că digital humanities se anexează de bună voie ca auxiliar tehnic cercetării umaniste de tip computațional. De fapt, ele constituie în prezent „o întreprindere intelectuală autentică, cu propriile cutume profesionale, standarde riguroase și explorări teoretice entuziasmante” (2), care se ocupă fie de constituirea și păstrarea arhivelor, fie de diseminarea în masă a informațiilor arhivate, fie de interpretarea rezultatelor analizei de big data, fie de câte puțin din toate acestea.

În ciuda acestor circumstanțe care ar îndreptăți introducerea lor în curricule universitare și în mainstream-ul cercetării literare, metodele cantitative au încă de depășit la noi un etos al suspiciunii, născut atât din rezistența tradițională a mediilor universitare la schimbările de status quo, cât și din opoziția față de ceea ce ar putea aduce atingere presupusei „purități” a domeniului studiilor literare și presupusei autonomii a obiectului literar. Ca orice implică perspectivare și privire panoramică, studiile cantitative aglutinează obiecte pe care cercetătorii literari s-au obișnuit să le privească de aproape și în detaliu, eventual în câteva relații urmărite catenar cu alte câteva obiecte (3). Trecerea de la „teoria vârfurilor” și a canonului estetic la o analiză cu fundamente sociologice a unei mase de texte dotate sau nu cu valoare estetică generează un nou praxis de cercetare literară, dar și un nou corpus teoretico-metodologic care să-l justifice pe acesta din urmă. Studiile cantitative românești merită atenție sub ambele aspecte.

În primul rând, trebuie spus că noua producție de cercetare literară, de tip cantitativ, cade masiv în responsabilitatea cercetătorilor de generație tânără, foarte mulți dintre ei doctoranzi sau postdoctoranzi. Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga și colegii lor de la Sibiu au articulat un Muzeu Digital al Romanului Românesc, implicând și colaboratori din Literele clujene precum Emanuel Modoc sau Daiana Gârdan. La București, Adriana Mihai este implicată de ani buni în proiecte cantitative asupra corpusului shakespearian. La Iași, Roxana Patraș a inițiat o cercetare cantitativă a așa-numitului „roman haiducesc”, iar Doris Mironescu se ocupă de analiza teoriei digitalizării. Ei și cei asemenea lor (pentru că seria este mai extinsă decât îmi permit să citez aici) se bucură de sprijinul unei generații de cercetători cu experiență precum Radu Vancu, Dragoș Varga, Andrei Terian, Alex Goldiș, Adrian Tudurachi – pe care îi văd funcționând ca o interfață și ca un agent de negociere între modulul hermeneutic și modulul cantitativ, perfect echipați pentru calibrajul critic și pentru adecvarea metodologică. Sigur că în realitate studiile cantitative încep să câștige adepți și dincoace de granița generațională pe care o schițez aici de dragul convenției, după cum are opozanți și în tabăra cercetătorilor tineri. Cu toate astea, mai mult decât în alte cazuri de modă academică testată de unii și de alții după posibilități (pentru că, să spunem, studiile cantitative fac în prezent și obiectul unei mode pe care am văzut-o făcând victime în zone neașteptate), acest tip de cercetare literară este mai ușor de atașat prin stereotip generației tinere, pentru că este mijlocit de tehnologiile digitale.

În al doilea rând, ceea ce se consumă în vest sub forma unor valuri succesive (primul val: arhivare, analiză informațională, organizare de baze de date și corpusuri de analiză; al doilea val: poziționare epistemică, teoretizare și organizare metodologică) are tendința de a se manifesta în România în simultaneitate. Teoria și cercetarea epistemologică se fac „din mersul” practicilor de arhivare și interpretare, uneori amestecându-se cu acestea din urmă. Amploarea mizei definirii conceptuale nu are nevoie de explicații, după cum de la sine înțeleasă este importanța pasului interpretativ din analiza datelor. Lectura de la distanță, ca și analiza culturală dizlocă, pe de o parte, monopolul lecturii imanente, dar pe de alta deschide posibilități de vizualizare și analiză computațională cantitativă a unor fenomene și procese la scară largă, altfel inaccesibile sau postulabile doar ca simple intuiții. Cei care văd în studiile cantitative o ofensivă împotriva lecturii imanente decid să devină anti-morettieni înainte de a-l citi pe Moretti, cu explicațiile sale despre metoda cantitativă ca adaos compensatoriu la tradiția metodei hermeneutice. Istoric vorbind, este nevoie și de o privire asupra maculaturii pentru a înțelege cum am ajuns să enunțăm o teorie precum aceea a „vârfurilor literare” sau a canonului estetic. Tot istoric vorbind, lecturii de interpretare, care a constituit singurul mod de a privi literatura sau de a privi „la” literatură i se cuvine asociat și un altul, care să țină cont și de materialitatea culturii literare, dar și de participarea ei la modelarea și formarea unor relații de tip cultural, social, politic sau de alt tip. Cercetarea umanistă nu are decât de câștigat de pe urma alternativei, inclusiv la nivelul propriei relevanțe în cultura academică și în viața socială.

Printre avantajele cercetării cantitative se numără faptul că, fiind neutră față de intențiile cercetătorului, ea nu validează întotdeauna sau alteori de-a dreptul invalidează aderențe preexistente față de anumite valori sau ipoteze. Dacă lectura imanentă se bazează tocmai pe un habitus preexistent, pe idei deja transformate în valori, care vor ghida, conștient sau nu, concluzia cercetării, lectura de la distanță, bazată pe agregări de ocurențe, pe direcții de flux, pe vizualizări de relații și derivări, este mai ferită de reverențele față de interpretări preexistente și față de opțiunile subiective. Să adăugăm aici și că, dacă lectura de text are în vizor ceea ce s-a numit sens textual, cea de la distanță e preocupată de locul unui fenomen literar într-o rețea extratextuală. Principiul cauzalității, care legiferează lectura imanentă, alături de raționamentele inductive, este scos din ecuația cantitativă, legea lecturii de la distanță fiind legea numerelor mari, respectiv ideea că „dacă ai destule date, numerele vorbesc de la sine” (4), fără ca accidentele individuale să altereze simțitor imaginea de ansamblu. Devotamentul hermeneutic față de cauzalitate este ignorat în studiile cantitative în favoarea supremei căutări a corelațiilor (între, de pildă, lectură și viața de familie, între viața privată și medicină, între școală și sărăcie etc.). Pe de o parte, acest mod de cercetare a informației, derivat din teorii economice și sociologice, nu este privit cu ochi buni în studiile literare tradiționale. Pe de alta, insistența asupra corelațiilor relaxează presiunea de a identifica și de a interpreta „corect” elementele textuale, care duce frecvent la suprainterpretări sau la aservirea interpretării față de cauze precum interesul național, ideologic sau chiar față de concluzii prefabricate.

Printre dezavantaje se află în primul rând modificarea fără cale de întoarcere nu a teoriei primatului estetic, cât a înțelegerii literaturii ca text. În analizele de tip cantitativ textele literare contează ca recipienți de date a căror valoare vine din ocurența sau recurențele lor, și nu din sensul estetic sau din experiența de lectură. Oricât de relevante din punct de vedere statistic, rezultatele unei analize digitale și computaționale care dezvăluie lucruri importante despre structuri, frecvență semantică, lingvistică, tipare lingvistice sau de altă factură nu pot înlocui concluziile lecturii tradiționale, hermeneutic-interpretative, care încearcă stabilirea unui sens al întregii analize. Între aceste extreme, cercetătorul digital nu-și poate permite să fie nici inocentul cultural care adoptă noua metodă fără să-i fie clar de ce o face, dar nici arogantul susținător al propriului gust estetic ca metodă infailibilă de înțelegere, motiv pentru care majoritatea cercetătorilor versați în digital humanities susțin acțiunea în tandem a studiilor cantitative și a celor calitative.

Una dintre cele mai importante realizări ale studiilor cantitative pe teren românesc este reintroducerea sociologiei în cercetarea literară. Strict pragmatic, în ciuda unor piste fertile deschise de cercetările lui Paul Cornea și ale unor emuli ai săi sau a aplecării tot mai pronunțate către critica ideologică a unei generații educate universitar în anii ’90-2000, sociologia literară nu a recuperat în România prestigiul pe care îl avea la începutul secolului trecut. Mare parte dintre cei care se ocupă de educarea literaților noștri au încă morga formalist-estetizantă în numele căreia șaizeciștii, dar și unii optzeciști, au disprețuit sociologia, considerând-o auxiliara unui discurs obligatoriu aservit cultural. Marile promisiuni vin aici din partea unor excepții, cercetători deja formați, care îmbină un istorism de tip arheologic, antitotalizant, cu instrumentarul sociologic (Sanda Cordoș, Ioana Macrea-Toma, Mihai Iovănel etc.). Studiile lor funcționează ca sursă și model pentru tot mai multe cercetări doctorale abia încheiate sau încă în lucru care presupun o amplă componentă de cercetare cantitativă.

O alta este lansarea unei tradiții a proiectelor de echipă. Cercetarea cantitativă nu se face de unul singur. Proiectele de digital humanities care se bucură de circulație și care stârnesc efervescență în lumea umanioarelor astăzi, chiar dacă sunt atașate de numele unor staruri universitare precum Franco Moretti, sunt rezultatul unor eforturi de câțiva ani ale unor echipe de cercetare bine finanțate. Acestea au la dispoziție resursele unor universități din topul academic și leagă în mod real științele umane de cele inginerești. Câtă vreme academia și cultura noastră națională perpetuează modelul romantic al „fabricii de genii” (v. volumul lui Adrian Tudurachi), punând excelența în seama excepționalismului intelectualist, sunt puține șanse să fundamentăm o bună școală de analiză cantitativă. Problema are rădăcini foarte profunde, care merg mai adânc decât epoca digitală, în modernitatea literară. Marile noastre istorii literare au fost proiecte individuale, având valoarea unor monumente ale autorilor lor și abia apoi ale literaturii analizate, pe când în culturi mai vechi și mai influente istoriile literare au consacrat școli de cercetare și grupuri de autori. Educația școlară și universitară de tip umanist descurajează, la noi, sau nu răsplătește suficient (altfel decât la nivel de slogan), efortul participării la o construcție de echipă. Vestea bună este că, după cum spuneam la începutul articolului, în ultimii ani s-au coagulat colective de lucru care au obținut deja rezultate impresionante și există toate semnele ca exemplul lor să se perpetueze.

În fine, rămâne acută problema protecționismului sau de-a dreptul a embargoului informațional practicat în arhive și în depozitele de documente. Nu se vorbește destul despre dificultățile primare ale cercetătorilor de arhivă. Este de necrezut că, până și acolo unde documentele din depozitele fizice există, accesul la ele depinde de proceduri care l-ar face invidios pe cel mai strict dintre păzitorii unor manuscrise de abație medievală, dacă nu chiar de capriciile, idiosincraziile sau suspiciunile unor arhivari. Ideea că un depozit de documente e mai degrabă un cufăr cu secrete, decât o sursă de informații care pot și trebuie să fie puse în circulație, motivează, din păcate, gestiunea și procedurile de acces ale arhivelor pe care cercetătorii pasionați ar ști să le activeze compensând absența finanțării cu o pasiune la limita maniei.

Dacă este oarecum firesc că un domeniu de cercetare focalizat asupra informației nu poate fi primit călduros într-o cultură literară a hermeneuticii, a lecturii simbolice și estetice, pentru care textul literar este rege, este în același timp obligatoriu să acceptăm că în absența studiilor cantitative și a metodelor de analiză digitală pierdem posibilitatea de a exploata o altă mare putere a literaturii, aceea de a acționa ca forță culturală, ca modelator sau reflector social, ca vector politic. Chiar dacă înțelegerea literaturii așa cum o practicam până astăzi trece în plan secund și literaturocentrismul este chestionat, recunoaștem un recurs compensatoriu în transformarea foștilor literați în cei mai avizați profesioniști ai „umanizării informației”, prin dezvoltarea unor sisteme de analiză critică, o așa-numită „big theory for big data”.

Nu în ultimul rând, se trece prea repede la acuza de pozitivism, înainte de a recunoaște unul dintre cele mai mari câștiguri ale studiilor cantitative, respectiv calitățile muncii cu tipare. Analiza culturală dă seama despre tipare predictive, iar acest lucru este extrem de important. Scopul colectării și interpretării informațiilor corpusurilor textuale nu este doar punerea la încercare a teoriilor și sistemelor existente, ci inclusiv acela de a anticipa comportamente, fie ele de producție literară, consum cultural, tendințe sociale sau economice – încă o șansă acordată studiilor literare de a fi relevante în lumea în care trăim, și nu doar într-o castă oricât de onorabilă.

Note:

1. Leighton Evans și Sian Rees, “An Interpretation of Digital Humanities”. În David M. Berry (coord.), Understanding digital humanities, London: Palgrave Macmillan, 2012, p. 22.

2. N. K. Hayles, “How We Think: Transforming Power and Digital Technologies”.  În David M. Berry (coord.), Understanding digital humanities, London: Palgrave Macmillan, 2012, p. 43.

3. Chris Anderson, „The End of Theory: The Data Deluge Makes the Scientific Method Obsolete”, în Wired, din 23.06.2008, accesibil la https://www.wired.com/2008/06/pb-theory/, pe 12.07.2019.

4. Andrew Prescott, Prezentare la evenimentul NeDiMAH: “Beyond the Digital Humanities” -5 May 2015, găzduit de School of Advanced Study, University of London, ESF-funded Network for Digital Methods in the Arts and Humanities (NeDiMAH).

***

Paul CERNAT

O provocare benefică

N-aș privi ideea acestei schimbări de paradigmă (care pare a anunța o „digital turn”) în termeni de ceci tuera cela, ci în termeni de complementaritate cu hermeneutica fundamentată pe close reading. Și ca pe o tendință de adecvare a studiilor literare la datele actualului sistem global, definit de logica rețelei, a interconectivității nelimitate, și de boom-ul informațional online. În definitiv, matematicile moderne nu le-au anulat pe cele clasice, artele contemporane n-au eliminat pictura și desenul, structuralismele n-au „omorît” factologia istorică, Școala Analelor (căreia atît World System Analysis, cît și distant reading îi datorează mult, ca și Școlii formale ruse) n-a eliminat istoriografia clasică etc. Faptul că paradigmele, epistemele se modifică e inevitabil; pe de altă parte, experiența ne arată că a existat și există întotdeauna un „efect de pendul”, care echilibrează excesele dintr-o direcție sau alta. Iar „evoluțiile” în domeniul criticii nu sînt progresiv-liniare, ci mai curînd în spirală, cu recuperări și recondiționări optimizate. Fie că e vorba de istoricitate, de biografism, de dimensiunea etico-politică sau de literaritate, refulatul se întoarce în noi configurații, iar vechile metode se sedimentează. Există, desigur, întotdeauna tentația unei adoptări necritice, naiv-entuziaste a noilor instrumente; e în fire lucrurilor și în logica elitelor noastre sincroniste, (semi)periferice în raport cu centrele de validare externă de care depind intelectual, economic și politic. Anumite achiziții ale criticii moderne țin oricum de identitatea profundă a disciplinei și nu vor dispărea decît o dată cu disciplina însăși, chiar dacă ponderea și rolul lor se modifică prin forța lucrurilor. 

Există și un mai vechi complex al ilegitimității „științifice” în domeniul studiului literaturii. În ciuda aparențelor, critica universitară modernă (inclusiv a noastră) nu s-a împăcat cu sfidarea adresată, la începutul secolului 20, de individualismul extrem al impresionismului estetizant; întrebarea lui Harold Bloom rămîne valabilă: „How can we teach solitude?” Sau, reformulînd: de ce s-o finanțezi? Ideea călinesciană a unei „științe inefabile” strîrnește azi repulsie, în rîndul comentatorilor mai noi, din cauza caracterului ei „mistico-metafizic”, însă Călinescu nu făcuse, în fond, decît să găsească o formulă memorabilă pentru un truism frustrant: „știința” literaturii este, vrem nu vrem, o știință slabă, care are nevoie de proptele disciplinare din afara ei, fie că e vorba de științele naturii, psihologie, lingvistică, sociologie, antropologie culturală sau, mai nou, matematică și cibernetică. Nu întîmplător, imperativul modern al „științificității”, al tehnicizării, formalizării și specializării a pus de la bun început presiune pe studiile literare: utilitatea politică, morală și socială a acestora, tradusă în normarea, instituționalizarea și finanțarea lor, a trebuit justificată într-un fel sau altul. Pentru că, să fim serioși, „nobila inutilitate” a artei și autarhia ei nu interesează nici un sistem public. Evident, idealul unei „științe a literaturii” nu mai reformulează azi, ca pe vremea lui Mihail Dragomirescu, datele esteticii clasice, nu mai postulează, dogmatic, condițiile de existență ale valorii și „capodoperei.” Literatura nu mai e chemată să ofere, pe filiera umanismului clasic, un pedigree identitar statului național burghez sau comunist; revoluționar și subversiv odinioară, estetismul a devenit patrimonial, conservator și defensiv. Miza studiilor literare nu mai e dată de apărarea autonomiei esteticului (omoloagă, în fapt, priorității liberale, moderne, de afirmare a statelor naționale), ci de integrarea literaturii în rețeaua globală, transnațională, a unor discursuri mai „tari” și de renegocierea funcției sale politice, moral-educative, identitare și sociale. Brutal spus, ca să obții fonduri menite să asigure existența și dezvoltarea disciplinei în școli și universități, trebuie, în logica antreprenorială care ordonează azi creditele, să livrezi ceva cuantificabil, profitabil și util, capabil să legitimeze teoretic valorile dominante în societate. Cantitativismul vine, în acest sens, să asigure, pe baza statisticii matematice și computaționale, o bază materială cuantificabilă, exactă. Globalizarea relativizează, apoi, hegemonia occidentală a canonului, fie prin contestarea sa în numele unor criterii extaliterare, identitare (de rasă, clasă, gender, sex ș.a.), fie prin acuzarea exclusivismului său – a faptului că ignoră sau marginalizează, în virtutea unor raporturi „coloniale” de putere, producții literare competitive din numeroase regiuni ale planetei. Fie că e acuzat de discriminări sociale sau naționale, elitismul estetizant e pus, dramatic, în discuție, ca expresie a închiderii mandarinale într-o falsă universalitate, iar contestările sînt adeseori legitime. Valoarea literară se cucerește și se apără cel mai eficient prin confruntare și competiție critică permanentă, în absența cărora orice protecționism național(ist) se dovedește inoperant. În al treilea rînd, transformarea progresivă a literaturii în industrie, odată cu dezvoltarea învățămîntului de masă la toate nivelurile și cu emergența societății de consum, a adus cu sine o creștere necontrolabilă a numărului de titluri, care depășește cu mult posibilitățile de lectură ale oricărui critic. Nevoia de integrare a acestei cantități copleșitoare de date  în cadrul unor scenarii explicative macro- (de tipul școlii lui Franco Moretti, al abordărilor lui Ted Underwood, al analizelor computaționale forjate de Ray Siemens și Matthew L. Jockers sau al teoriei polisistemelor elaborate de Itamar Even-Zohar). Nu în ultimul rînd, delegitimarea universalității estetice, ca avatar modern al celei religioase, în favoarea contingenței sociale, ideologice și etice (subordonate unui nou universalism al drepturilor omului), a dus la nevoia altor abordări ale literaturii și practicilor sale. Putem privi această „domnie a cantității” dintr-o perspectivă apocaliptică, dar asta nu ne ajută. Important e să înțelegem mai bine care sînt limitele, condiționările și avantajele perspectivei distanțate în studiile literare – în particular, în cele autohtone. Că tot ne aflăm în plină pandemie, iar distanțarea a devenit cuvîntul de ordine al „noii normalități”… Lăsînd ironia la o parte, mă voi opri ceva mai mult asupra limitelor. E bine să nu uităm că interpretarea datelor, integrarea lor în scenarii explicative și evaluative, aparțin, dincolo de orice operațiuni cibernetice, tot criticilor, teoreticienilor și istoricilor literari, cu subiectivitățile, agendele și interesele lor. În plus, dincolo de calitatea operațională a interpretărilor, e nevoie de o cantitate suficient de mare a input-urilor pentru a avea output-uri credibile. Dacă nu ai la dispoziție baze de date documentare suficiente (dicționare, enciclopedii, cronologii, bibliografii simili-exhaustive), computerul nu-ți poate livra, la celălalt capăt al programului, decît limitele a ce introduci în el. Iar aceste baze țin de „factologia tradițională”, realizate cu mînă de lucru ieftină, locală.  Arhivarea electronică a instrumentelor de lucru și a bibliotecilor devine, prin urmare, obligatorie, iar aici stăm încă foarte precar, în condițiile în care idealul analizei cantitative ar fi o Big Data a literaturii lumii de la origini pînă în prezent. Prin forța lucrurilor, cantitativismul tinde să rateze „the reader`s response”, impactul subiectiv al literaturii asupra cititorilor, iar contextele nu pot fi recuperate integral nicicum pe această cale: variabilele sînt prea numeroase, iar explicațiile statistice – insuficiente. Rezultatele metodei cantitative trebuie prin urmare luate sub beneficiu de inventar, cu prudență și modestie epistemică, nu fetișizate sau supralicitate. „Impostura intelectuală” pîndește mereu după colț, iar bovarismul științific al umaniștilor (testat la vîrf, acum aproape 25 de ani, de Sokal & Bricmont) nu oferă prea multe garanții. Insuficient temperată, metoda eșuează într-o iluzie tehno-birocratică și, la limită, într-o fundătură. Neîndoielnic, acest neodarwinism statistic oferă date relevante despre evoluția (poli)sistemelor literare prin raportare la varii contexte istorice, economice și politice, dar pierde pe drum ceea ce face diferența între un titlu care se impune „la vîrf” și o serie conexă de titluri care nu se impun. Aici, întoarcerea la close reading – fie și „pe o altă spirală” – redevine absolut necesară. Literatura nu e doar statistică și sistem; e (în primă și ultimă instanță) experiență subiectivă a unor lumi posibile. În consecință, a absolutiza ceea ce Barthes numea „versantul colectiv al literaturii” în detrimentul versantului său individual, ca și versantul material-obiectiv în detrimentul celui subiectiv-creator, nu mi se pare o afacere prea bună. Ar însemna să înlocuim un exces cu altul, să nu mai vedem copacii din cauza pădurii și să privim Pămîntul doar din sateliți; să dăm, adică, miopia pe hipermetropie.

Ca și World Literature, cantitativismul e un epifenomen al globalizării transnaționale; cu precizarea că, dacă WL vădește, uneori, un substrat ideologic, coextensiv multiculturalismului liberal occidental, celălalt are un caracter tehnic, instrumental. Fără îndoială, există numeroase zone ale literaturii române – și ale altor literaturi naționale – care „se pretează” mai mult decît altele acestei abordări cantitative, in-formate de modele statistico-matematice și cibernetice. E vorba, mai ales, de formarea, structurarea și transformările cîmpului nostru literar. Abordarea se dovedește utilă și pentru teoria curentelor: putem măsura mai bine, statistic, ponderea și relevanța în context a unor figuri stilistice, a unor forme și structuri compoziționale, a unor indici de mentalitate specifici. De asemenea, felul în care anumite genuri și specii literare au fost favorizate sau nu de presiunea contextelor politice. Teme, motive, particularități de gender, recurențe identitare de tot felul se lasă elocvent surprinse prin atari proceduri. Nu mai vorbim de felul în care traducerile pun în evidență politicile culturale și evoluția relațiilor internaționale. Putem urmări, nu mai puțin, diagrame istorice privind „geografiile” literaturii, ponderea țărilor unde scriitorii noștri și-au făcut studiile de-a lungul timpului, profesiile și statutul lor social. Noile versiuni ale comparatismului se numără printre marii beneficiari, și exemplele ar putea continua. Utilitatea didactic-explicativă și comunicațională a demersului e certă, inclusiv capacitatea sa de a atrage… fonduri.  În general, metoda cantitativă are meritul de a oferi big pictures și frameworks, de a măsura, în datele sistemelor literare, schimbări (geo)politice, economice și culturale majore. Bref, mai tot ceea ce ține de sistemic și material cuantificabil poate profita de pe urma ei. Mai puțin ceea ce ține de excelența individuală și subiectivă, la limită de genii, nu de genuri. Mai puțin, adică, „viața” literaturii.

Mi-e greu să precizez în ce măsură studiile cantitative avansează o teorie originală asupra literarului; ele deschid o perspectivă integratoare asupra sistemelor literare și asupra interacțiunii lor cu alte sisteme și oferă o privire globală, „de sus”, asupra unor fenomene pe care critica și istoria literară tradițională le priveau, anterior, în cadre mai limitate, mai închise, mai reductive. Un auxiliar deci – prețios, dar auxiliar. E de prevăzut că un exces al distant reading va avea drept contrareacții nu doar conservatorisme reziduale, ci și un nou estetism aflat nu dincoace, ci dincolo de tendințele antiestetice ale ultimelor decenii, apt să integreze inteligent inclusiv achizițiile studiilor cantitative. La fel ca în tele-medicină, cantitativismul și macroanaliza asociată au avantajul major de a simplifica/elimina operațiuni intermediare cronofage, dar el nu poate elimina consultația „pe viu” a pacienților cu afecțiuni grave, ecografiile sau operațiile. Printre excepțiile de la regulă aș menționa stilistica, unde rezultatele pot fi spectaculoase. Dacă, spre exemplu, regretatul Dumitru Irimia ostenea excesiv numărînd vocalele și consoanele eminesciene, în prezent un program de computer se achită instantaneu de acest lucru. Subliniez însă: intrată pe mîna unor critici fără viziune, fără discernămînt axiologic și cu background intelectual (clasic și modern) deficitar, procedura devine irelevantă ca oricare alta: un nou motor care nu folosește la nimic omului din Tecuci, o dezumanizare digitală a criticii.

Nu știu dacă există o „școală” cantitativistă autohtonă, dar există o grupare de critici tineri interesată de analiza cantitativă. Momentan, sîntem încă în faza punerilor în temă, a primelor defrișări și studii aplicate; printre pionierii în materie întîlnim  „douămiiști” ca Alex. Goldiș, Călin Teutișan, Andrei Terian, Cosmin Borza, Mihaela Ursa, Adrian Tudurachi sau „post-douămiiști” precum Ștefan Baghiu, Emanuel Modoc sau Mihnea Bâlici. Proiectul bazat pe arhivarea online al romanelor românești de secol 19 lansat, pe coordonatele digital humanities, de Emanuel Modoc, Daiana Gârdan, Teodora Susarenco și Cosmin Borza (Arhivele romanului românesc și posibilități de digitizare), conectat cu tentative mai ample de digitizare a bibliotecilor publice autohtone, recenta teză de doctorat a lui Ștefan Baghiu despre traducerile romanelor în România comunistă, sînt deschideri necesare. De asemenea, capitole recente din volume colective apărute la edituri din Occident, precum cel al lui Cosmin Borza, How to populate a Country: a Quantitative Analysis of  the Rural Novel from Romania (1990-2000) în Ștefan Baghiu, Vlad Pojoga, Maria Sas (eds.), Ruralism and Literature in Romania, Berlin, Peter Lang, 20020. Se află încă în lucru un proiect cu titlul Prezervarea și valorificarea patrimoniului literar românesc folosind soluții digitale inteligente pentru extragerea și sistematizarea de cunoștințe, derulat în prezent de Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, ICI și Institutul Politehnic din București; la Facultatea de Limbi Străine din București funcționează din 2019 un prim masterat profesional autohton de digital humanities în limba engleză (ZI). Preocupări similare pentru analiza cantitativă mai există la departamentul de limbi romanice de la Universitatea Babeș-Bolyay din Cluj și la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași (Chris Tănăsescu, Roxana Patraș, Andreea Mironescu, Emanuel Grosu, Camelia Grădinaru ș.a.). La drept vorbind, noul nici nu e chiar atît de nou; cu decenii în urmă, profesorul Paul Cornea făcea experimente statistice stimulative cu studenții săi pornind de la inventarierea volumelor de versuri șaizeciste. Nu e greu de prevăzut că expansiunea domeniului se va extinde, o dată cu sporirea bazelor electronice de date. Am, în acest sens, atît speranțe cît și îngrijorări. Speranțe că noile teorii și metode axate pe lectura „distanțată” și statistic-digitală a literaturii vor contribui la recalibrarea sistemului literar, inclusiv la mai rapida digitalizare a arhivelor și bibliotecilor; îngrijorări că avansul distant reading s-ar putea face cu prețul minimalizării a ceea ce dă literaturii farmec noninseriabil. Pe ansamblu însă, provocarea mi se pare benefică și merită asumată.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 44-50]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.