Critica lui Valeriu Cristea redă, în paginile sale empatice şi limpezi, un fel de bucurie de a citi cărţi, de a înţelege lumea complicată a literaturii, în măsura în care, la Valeriu Cristea, „un critic cu fibră de moralist, impresionează bucuria lecturii şi capacitatea de a surprinde nuanţele cu declarată intensitate emotivă, explorând viaţa sufletească” (Adrian Dinu Rachieru). Mai degrabă timid, retractil în fundamentul naturii sale adânci, Valeriu Cristea s-a remarcat şi ca un polemist pentru care critica este o formă de reacţie, de situare valorică, de asumare a unei atitudini, relevante fiind în acest sens, disputele cu Nicolae Manolescu. Asumându-şi simplitatea şi spontaneitatea ca forme de conduită hermeneutică, Valeriu Cristea este, cum zice chiar el, un „descifrator de subtilităţi”, sensurile operelor fiind desluşite cu tact, cu răbdare, cu ezitări, cu înaintări şi replieri, într-un demers ce evită stilul conclusiv şi mania certitudinilor degrabă dobândite. Scrupulos, combativ cu măsură, atent la text, la subtext, dar şi la context, fără să ignore miza etică a operei, dincolo de interesul strict estetic, Valeriu Cristea găseşte, de cele mai multe ori, tonul şi ritmul potrivit pentru a comenta proza lui Marin Preda, Sorin Titel, proza Gabrielei Adameşteanu sau a lui Mircea Nedelciu, dar şi eseurile lui N. Steinhardt, Lucian Raicu şi, nu în ultimul rând, pentru a explora universul abisal al prozei lui Dostoievski.

Criticul caută aparenţele operei, dar explorează, în egală măsură şi registrul străfundurilor creaţiei, după cum nu e atras de teoretizări fastidioase, ci mai degrabă de contactul viu, permanent şi direct cu textul, în concretitudinea sa ultimă. În acelaşi timp, Valeriu Cristea e conştient că un critic autentic trebuie să îşi extindă limitele interpretării de la clasici la contemporaneitate, surprinzând liniile de evoluţie ale literaturii române, dar şi relieful unor opere ale literaturii universale: „Ceea ce legitimează interesul pentru celelalte literaturi este, credem, faptul că orizontul criticii trebuie să respecte orizontul real al lecturii. Or, acesta depăşeşte cu mult limitele unei singure literaturi, oricât de ilustre“. Un critic afin este Lucian Raicu, ale cărui cărţi sunt comentate cu deplină comprehensiune, reliefându-se interesul pentru „partea ascunsă, mai greu accesibilă a operei”, dar şi oroarea faţă de locurile comune, faţă de banalitate sau evidenţă, Valeriu Cristea neezitând să formuleze unele obiecţii: „Reacţia, ce se dezvolta euforic şi disproporţionat din însăşi conştiinţa bogăţiei sale reale, covârşeşte, la Lucian Raicu, aproape întotdeauna stimulul, oricât de puternic. Cea mai complexă opera se va complica încă puţin în comentariul criticului. Autorii trataţi cresc, de aceea cu toţi, potrivit rangului: un tânăr scriitor de talent ia proporţiile unui clasic, clasicul e privit ca un titan. Lectura volumului de studii şi articole al lui Lucian Raicu poate da cititorului sentimentul unei excursii printre giganţi. Tonul prea ridicat, fluxul mereu disponibil al observaţiilor ce îneacă uneori pur şi simplu textul cercetat au ca rezultat o nedorită uniformizare a scriitorilor şi operelor aduse în discuţie”. 

Pentru scriitori, observă Valeriu Cristea, critica este o rampă de lansare, o modalitate de supraevaluare, o cale de supradimensionare ideală: „Cu excepţia unor mari vârfuri ale literaturii noastre, precum Eminescu sau Caragiale, scriitorul român iese de regulă cu o altă statura din cărţile ce i se consacra. Între un autor, ca să spunem astfel, în stare pură şi acelaşi autor «tratat» critic exista de cele mai multe ori o diferenţă în favoarea ultimului. Un scriitor comentat este la noi de obicei mai mare decât un scriitor citit. Exegeza devine în asemenea condiţii o baie miraculoasă nu numai de întinerire, ci şi de creştere. Acest «miracol» literatura româna îl datorează criticii, a cărei forţa e de fapt în avantajul scriitorilor. Câţi dintre aceştia nu şi-au asigurat supravieţuirea şi chiar o posteritate comodă doar pentru că au fost îmbarcaţi pe acea somptuoasă arca a lui Noe care este Istoria lui G. Călinescu!“.

Fără să evite impresionismul, ca formă de largă empatie şi comprehensiune a operei, criticul e adeptul simplităţii în captarea aparenţelor şi profunzimilor creaţiei literare, între vibraţia ideilor şi acoladele afective stabilindu-se un echilibru indiscutabil, căci Valeriu Cristea, critic de o „modestie provocatoare” (Alex. Ştefănescu) este, fără nici un dubiu, un adept al criticii de identificare, fascinat de relaţii, corelaţii şi afinităţi între opere literare, dar şi de comuniunea empatică dintre cititor şi operă. Reveria asupra reliefului textului nu exclude, însă, judecata de valoare fermă, nici etica actului critic, mereu dator să întreprindă situări axiologice, să sancţioneze impostura estetică, să sesizeze fisuri, anomalii sau precarităţi valorice. Se mai poate remarca predilecţia/ pledoaria criticului pentru o literatură a valorilor umanului, caracterizată de complexitate afectivă şi lipsită de mistificări şi sofisticări conceptuale, căci criticul este, de fapt, un mediator, o instanţă a lecturii autorizate capabilă să furnizeze sensuri, alianţe, punţi de comunicare valide între cititor şi operă, favorizând „redescoperirea cititorului”, cu concursul unui demers hermeneutic bazat pe intuiţie, atenţie la detaliu, elevaţie spirituală, un demers care îşi asumă febrilitatea existenţei, căldura vieţii, fragmentarismul lumii ce nu se lasă decantat decât printr-o atentă, subtilă artă a comprehensiunii sensurilor. După Interpretări critice (1970), Tânărul Dostoievski (1971) şi Pe urmele lui Don Quijote (1974), criticul e atras de literatura veche, configurând, în Introducere în opera lui Ion Neculce (1974), un portret veridic al cronicarului, regăsind umanul, cu toate laturile şi dimensiunile sale, într-o lectură minuţioasă, în care imaginea omului, relieful operei şi contextul epocii sunt desenate cu rigoare şi apetenţă a valorizării superioare a documentului. Biografia autorului Demonilor, restituită minuţios în Tânărul Dostoievski (1971), plasează accentul asupra dilemelor şi incertitudinilor scriitorului, într-un portret ce luminează zonele de umbră ale vieţii şi operei, circulaţia personajelor, reţeaua de sensuri ale operei de tinereţe. 

Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, I-II (1983 – 1992) e o construcţie critică singulară, ce frapează prin monumentalitate, prin fervoare metodică a explorării unui univers epic de o complexitate covârşitoare, personajele reprezentând, de fapt, căi de acces simbolice spre nucleele germinative ale operei lui Dostoievski, în timp ce „registrul lecturii critice variază de la pura descripţie la comentariul analitic de adâncime şi reflecţia metafizică pe marginea marilor teme ale gândirii dostoievskiene. Nu lipsesc referinţele critice fundamentale cu privire la receptarea fenomenului dostoievskian în spaţiul cultural european al secolului al XX-lea” (Cornel Moraru). Lectura este, astfel, orientată dinspre biografie spre operă, într-o abordare pluriformă, ce beneficiază de un discurs critic clar, pur, înzestrat cu expresivitate şi plasticitate. În Despre Creangă (1989) criticul descoperă un „filon al cruzimii” în opera autorului Amintirilor din copilărie, operă dominată de oralitate, substrat mitic şi folcloric, dar şi tentaţie a recuperării cu obiectivitate a referenţialităţii lumii. Povestea lui Ivan Turbincă e interpretată în spectru parodic,  în timp ce în alte creaţii sunt explorate sensurile şi formele cruzimii, cu diverse nuanţe şi reverberaţii etice (Amintiri din copilărie, Dănilă Prepeleac, Povestea porcului).

Domeniul criticii (1975) şi Alianţe literare (1977) sunt cărţi definitorii. Principiul „alianţelor literare” se referă la consubstanţialitatea dintre „domeniul criticii” şi domeniul literaturii, critica având unele valenţe creatoare, în măsura în care „sfera criticii literare e în funcţie de raza lecturii”, relevante fiind ideile şi ipotezele critice integratoare, erudiţia, pasiunea examinării unor detalii, absenţa detaşării şi voluptatea redescoperirii unor opere în aparenţă „clasate”. Exemplare în acest sens sunt paginile despre Duiliu Zamfirescu (precursor al romanului „total”), Hortensia Papadat-Bengescu, Marin Preda, Augustin Buzura, Ştefan Bănulescu, Nicolae Breban, Sorin Titel, D. R. Popescu. În Alianţe literare remarcabile sunt aprecierile despre satira la I. L. Caragiale (Satiră şi viziune), la Tudor Arghezi (Satiră şi purificare) şi Jonathan Swift (Orgoliul satirei). O carte de referinţă este Spaţiul în literatură – forme şi semnificaţii (1979), o carte ce se dispensează de referinţe conceptuale sau de repere teoretice, scrisă într-un stil destins, eseistic, în care criticul optează pentru o poetică a fragmentului, tematizând imaginarul literar din perspectiva simbolismul spaţial, prin inventarierea de teme, motive şi personaje: „Sub forma unor fişe de lectură, ca într-un jurnal, sunt consemnate idei, comentarii scurte, observaţii morale şi filosofice sub forma unei incursiuni neîntrerupte în toată literatura lumii, de la textele biblice sau folclorice la marii scriitori europeni din toate timpurile: Homer, Dante, Shakespeare, Rabelais, Goethe, Jean Paul, Dostoievski, Cehov, Tolstoi, Kafka etc. Nu lipsesc desigur marii scriitori români, de la Eminescu la Arghezi şi Marin Preda. E un exerciţiu de totalizare critică lipsit de prejudecăţi, în răspăr chiar cu teoriile bine cunoscute ale unui Bachelard sau M. Blanchot.” (Cornel Moraru). „Spaţiul închis” şi spaţiul deschis” sunt cei doi poli ce structurează orizontul imaginarului spaţial, fiind identificate o serie de imagini spaţiale ce se raliază uneia sau alteia dintre aceste două dominante originare, existând scriitori ce valorifică, uneori în aceeaşi creaţie, ambele situaţii spaţiale.

Fereastra criticului (1987) reflectă o deschidere a orizontului lecturii, considerându-se că „ţara literaturii este vastă” criticul transgresând chiar limitele acesteia,prin propensiunea spre latura etică a operei, căci „judecata etică devine parte integrantă a judecăţii estetice, iar revelaţia critică se confundă mai de grabă cu poezia imanentă a eticului decât cu sentimentul desăvârşirii formale a operei. În permanenţă există o glisare (în actul critic) între planul ficţiunii şi cel al realităţii” (Cornel Moraru). În Dicţionarul personajelor lui Creangă (1995; 2000), sunt identificate 151 de personaje în Amintiri din copilărie şi 189 de personaje în poveşti şi povestiri, criticul elaborând, pentru fiecare personaj câte o fişă biografică detaliată, creaţia fiind percepută ca document biografic, nu ca produs de ficţiune, personajele fiind, totodată, privite din perspectivă etică. Talentul epic al criticului e valorificat în După-amiaza de sâmbătă (1988) sau Bagaje pentru paradis (1997), cărţi de proză confesivă, a căror tectonică narativă poliedrică are înfăţişarea unui palimpsest alcătuit din mai multe straturi ale memoriei subiective.        

După-⁠amiaza de sâmbătă (1988) e o „ficţiune autobiografică” (Ioan Holban), fundamentată pe toposul călătoriei în trecut, o călătorie în care fiorul thanatic este perceput ca „ştergere de sine”, într-o reevaluare a adevărului trăirii, al locuirii şi al rostirii, expusă mai ales sub forma unei simbolistici a spaţiului protector şi a timpului regăsit, dar şi sub tutela ocrotitoare şi privilegiate a figurii materne. Valeriu Cristea surprinde aici, amalgamul de detalii al cotidianului, o mixtură de mici dureri, suferinţe, frivolităţi, de gesturi şi fapte minore, în care se regăseşte însă palpitul vieţii imediate, a surprinderii afectivităţii în toată căldura şi amplitudinea sa, în toată gama sa diversă de trăiri şi de imagini ale sufletului, cartea caracterizându-se printr-o „mare inteligenţă a sufletescului” (Nicolae Manolescu), dar şi printr-un simţ acut al dezbaterii morale sau ideatice, dezvăluindu-se, astfel, intimitatea universului mărunt, a cotidianului anost, banal în aparenţă, în care se regăsesc frânturi de idealitate, fragmente şi irizări ale oniricului.  

Critic cu o susţinută activitate foiletonistică, Valeriu Cristea are totodată „vocaţia sintezei şi a cercetării critice laborioase. Tot timpul încearcă să depăşească fragmentarismul la care e condamnat cronicarul literar prin studii de întinse suprafeţe critice, ocupându-se în egală măsură de clasici români sau străini, cu un apetit constant de construcţie care se manifestă în creştere de la o etapă la alta a activităţii sale.” (Cornel Moraru). Un critic ce se simte bine în preajma valorilor sigure, a capodoperelor, Valeriu Cristea se distinge şi printr-un apetit al edificării unor studii ample, depăşind fragmentarismul foiletonismului.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 136-137]