III. RECENZII

Ana ȚĂRANU

Orizonturi distante: (re)cartografieri ale literarului

În februarie 2000, Franco Moretti publica Conjectures on World Literature, propunând conceptul de distant reading ca alternativă metodologică la hermeneutica subiectivistă a close reading-ului, în contextul cartografierii intradisciplinare a unei „literaturi a lumii”. Conceptualizat inițial ca extensie a demersurilor de recalibrare a canonului literar ale anilor ’90, distant reading-ul s-a constituit ca indisociabil de prerogativa morală a recuperării non-canonicului din injusta obscuritate a „abatorului literaturii” (Moretti). Demersuri în acest sens, precum construcția de arhive digitale și analiza cantitativă a trecutului cultural, fuseseră avansate anterior în proiecte de sociologie literară și lingvistică ale anilor ’70 și ’80. Totuși, sub influența retoricii polemice a lui Moretti, a speculării hazardate a unei obiectivități pozitiviste și a momentului de vulnerabilitate epistemică pe care studiile literare îl traversau la începutul anilor 2000, distant reading-ul a devenit obiectul controversat al unei mitologizări nejustificate, conceput ca atac scientist și ezoteric asupra autonomiei disciplinare a studiilor literare.

Pionieratul contemporan al practicii distant reading-ului s-a detașat, retoric și metodologic, de controversa reziduală a conflictului ireconciliabil dintre statistică și hermeneutică. Premisa funcțională a abordărilor curente rezidă în ideea că computaționalul poate facilita analiza și reprezentarea perspectivală a fenomenelor culturale în pluralismul lor, evitând inerția consensului că  acestea ar fi, inerent, prea evazive și sinuoase pentru astfel de cuantificări.

În linie cu alți exponenți ai domeniului (precum Andrew Piper sau Martin Paul Eve), Ted Underwood propune, în volumul său din 2019, Distant Horizons: Digital Evidence and Literary Change*, o revizuire a strategiilor epistemice instrumentalizate prevalent în analiza cantitativă a literarului. Ancorat în ceea ce Leo Breiman ar numi o „cultură a modelării statistice”, volumul își asumă caracterul exemplar, fiind proiectat ca intervenție lucidă în procesul de metabolizare disciplinară a unor noi morfologii ale cunoașterii literare.

Distanța „anistoricizantă” (cu care opera conceptual Moretti) își regăsește, în demersul analitic al lui Underwood, contingența istorică, facilitând transparentizarea unor tipare monolitice ale evoluției literare pe care cele mai notorii manifeste ale distant reading-ului nu le-au anticipat întru totul. Astfel, argumentul central al volumului se construiește dincolo de nișa cantitativă, destabilizând chiar premisele teoretice ale istoriografiei literare prin demonstrația manierei în care tendințele sale dialectice și periodizante obscurizează configurațiile tectonice ale evoluției literaturii.

Abordarea pe care Underwood și-o asumă, de explicitare transparentă și cuprinzătoare a cercetărilor sale cantitative, este evidentă la nivelul structurii binare a cărții; patru capitole expozitive sunt urmate de un al cincilea, metacritic, și de două anexe teoretice. Urmărind transformarea literarității, a speciei, a prestigiului literar și a construcției genului în corpusuri selectate din literatura de limbă engleză a ultimilor 300 de ani, prima parte articulează intervenții persuasive în polemici relevante ale domeniului, testând validitatea unor intuiții teoretice premergătoare (precum tranziția de la telling la showing în ficțiune, între anii 1720 și 2000).

În selectarea unei ipoteze interpretative pentru care dezvoltă, ulterior, un mecanism digital de testare, Underwood se desprinde de practica generală a studiilor culturale cantitative, în cadrul căreia identificarea de configurații reiterative prin măsurători adesea precedă interpretarea, vulnerabilizând corpusul la data dredging (dragaj), iar rezultatele obținute, la o formă de coerentizare speculativă. Mai mult decât atât, autorul își selectează, ca instrument esențial al analizei, o formă de regresie logistică pe care o numește modelare perspectivală (perspectival modeling). Fiindcă definește o relație între variabile și, atunci când e produs de machine learning, e antrenat pe un set de exemple, absorbind și prejudecățile latente în selecția lor, modelul nu generează date izolate care să funcționeze ca bază obiectivă și anistorică pentru producția de semnificație. Mai degrabă, el poate stabili relații comparative între diverse concepte, dar nu prin încercarea de a imita raționamentul uman, ci tocmai prin măsurarea intenționată a paralaxei care distinge perspectivele sociale ale diverșilor observatori. Instrumentalizat astfel, modelul statistic poate demarca unghiurile moarte ale momentului critic curent, punându-i pe tapet prejudecățile, și permițând reconstituirea unei orientări interpretative situate istoric în afara contemporaneității.

Preocupat de inconvenientul perspectivismului, autorul identifică metoda observațională limitată a hermeneutului clasic ca una dintre originile paradigmei periodizante care domină istoriografia literară. În extensia tezelor din volumul său din 2013, Why Literary Periods Mattered: Historical Contrast and the Prestige of English Studies (în care demonstra că paradigma perioadelor literare a emers, inițial, spre a facilita acumularea de autoritate culturală a disciplinei studiilor literare), Underwood chestionează modul cum o gândire narativizantă retrospectivă, în tradiția dialecticii hegeliene, a produs o istorie literară a conflictelor inter-generaționale, revoluțiilor și fracturilor paradigmatice. Probând analitic existența în subsidiar, pe domenii temporale vaste, a unui continuum monolitic al dezvoltării literare, ale cărui fluctuații sunt opacizate de periodizare și perspectivism, dar perceptibile prin panoramare cantitativă, Underwood identifică un nou obiect al cunoașterii studiilor literare, plasat la o scară macroscopică a descrierii, care nu poate fi navigată decât cantitativ.

Primul capitol constituie un exemplu elocvent de transfer, pe baza unei ipoteze interpretative, de la close la distant reading; începând cu o analiză comparativă a două paragrafe de ficțiune, acesta urmărește crescânda ocurență a descrierii corporalității în roman de-a lungul ultimelor două secole, vizând incrementarea divergenței dintre ficțiune și non-ficțiune. În 2012, Ryan Heuser și Long Le-Khac au avut un demers similar, demonstrând că, între 1800 și 2000, ocurența, în roman, a adjectivelor specifice descrierii fizice a crescut. Dezvoltând datele izolate ale acestei măsurători, Underwood construiește un model predictiv antrenat pe ficțiune, respectiv biografie, care determină, prin analiză semantică, posibilitatea ca un text necunoscut să fie sau nu ficțional, identificând factorii care îi condiționează decizia. Astfel, se observă că specificitatea lingvistică a ficțiunii rezidă în utilizarea de verbe ale percepției senzoriale și de acțiune, părți ale corpului și senzații precise ale unui timp și spațiu specific, în timp ce biografia are o densitate particulară de termeni politici și abstracți. Concluzia cercetării e congruentă cu cea la care ajunge Andrew Piper în Capitolul 4 al Enumerations: Data and Literary Study; posibilitatea evaluării semantice a ficționalității deschide întrebări relevante pentru filosofia analitică a literaturii. Totuși, interpretarea descoperirii nu conduce capitolul către o concluzie inovatoare sau contraintuitivă; mai degrabă, e realizată prin coordonarea diverselor niveluri ale analizei critice. Intuițiile locale, microscopice, despre emergența realismului și transferul de la telling la showing, așa cum sunt enunțate de teoreticieni precum Peter Brooks sau Georg Lukács, își găsesc confirmarea în demersul macroscopic al lui Underwood, exemplificând maniera în care distant reading-ul nu constituie o paradigmă reductivă și substitutivă, ci o etapă expansivă în evoluția studiului literaturii.

Fiecare dintre cele trei capitole ulterioare conține un astfel de excurs, (re)cartografiind, în domenii temporale vaste, concepte a căror morfologie nu poate fi decât intuită la nivelul close reading-ului – durata de viață a unei perioade literare (exemplificată de gotic, ficțiunea detectivistică și science-fiction), criteriile de identificare a prestigiului literar și dezvoltarea lor diacronică, indicatorii semantici ai construcției ficționale a genului.

Ultima secțiune acoperă lucid trei riscuri ale distant reading-ului – pierderea plăcerii actului estetic, fetișismul tehnologic și lipsa unei fundații curriculare care să asigure fiabilitatea implementării practicilor cantitative în departamentele universitare. Observația că digital humanities se constituie dintr-o concatenare circumstanțială a unui set de metodologii și practici potențial incongruente, văzute împreună numai în baza faptului că angajează tehnologii scientiste și sunt, în general, discriminate pentru o abordare non-hermeneutică, e printre remarcile concluzive extrem de relevante în vederea dezvoltării viitoare a distant reading-ului ca practică transdisciplinară.

Configurată în afara dialecticii neproductive dintre două tradiții epistemice aparent incompatibile, și instrumentalizată critic, analiza cantitativă a literarului exhibă, în procesualitatea continuă a evoluției culturale, noi dimensiuni ale obiectelor cunoașterii disciplinare. Făcând demonstrația acestui fapt, volumul lui Ted Underwood alterează paradigma curentă a studiilor culturale cantitative, oferind o nouă formulă de narativizare macroscopică a trecutului cultural.

___________

*Ted Underwood, Distant-horizons. Digital Evidence and Literary Change, University of Chicago Press, 2019, 206 p.

***

Salma AL REFAEI

Un nou ecosistem pentru cunoaștere

Prin introducerea și definirea conceptului de distant reading, cercetătorul italian Franco Moretti oferă deschideri imense studiilor literare contemporane, în sensul unei reorientări înspre hărți, grafice și tehnologie. Avantajul acestui tip de lectură față de tradiționalul close reading este faptul că dislocă cercetarea analitică a textului bazată pe desfătarea estetică și centrează atenția asupra macro-unităților din care textul face parte, care limpezesc marile modele și forme de cunoaștere. Traducerea textelor canonice, și nu numai, în limbaj macroeconomic deschide un nou spațiu de posibilități, un nou domeniu de cunoaștere care ne ajută nu doar să citim, ci să recitim – acțiune care se referă nu la a citi un text din nou, ca întreg, ci la citirea și recitirea unui text din interior, la nivel intrinsec. Analizele cantitative propun un demers fluid, care exhibă relevanța unei astfel de modalități de a decripta un text, făcând previzibile noi moduri prin care cercetătorii au posibilitatea de a devansa evoluții bazându-se pe parcursuri istorice.

Textul lui Andrew Piper, Enumerations: Data and Literary studies, este un proiect inovator care reliefează protuberanțele acestui domeniu, marcând noi perspective de a aborda un text aplicând analizele cantitative. Principala sa preocupare în acest studiu are la bază importanța cantității în studiul literaturii, Enumerations explorând aceste dimensiuni cantitative la nivelul intern al textului; felul în care repetițiile limbajului împrumută sensuri experienței noastre ca cititori. Cititul se bazează pe atât de multe repetiții încât, în ultimă instanță, acesta poate părea chiar redundant. Acest caracter repetitiv este analizat metodic de Piper, care își dorește să aducă la suprafață algoritmul de prelucrare a sensului pe care cititorii îl percep, fiind ca un gust care persistă: “Care este sensul cantității literare? Acest studiu este o încercare de a răspunde la întrebarea sensului” (p. 2).

Autorul are în vizor o regândire a modului în care studiul computațional al literaturii a fost inițial încadrat, astfel fiind creată o extensie a acestei paradigme, întrucât caracterul reiterativ al limbajului nu trebuie să fie considerat mai puțin important: “Cantitatea semnalează, dar în același timp și distinge și menține” (p. 4). Desigur, Piper mizează și pe ideea că acest studiu deviază puțin de la metodele tradiționale de analiză, iar rădăcinile sale tinere sunt mutate într-un pământ mai fertil, departe de gândirea polemică, dar în vecinătatea celei analitice: „[Acest studiu] este mai puțin un manual și mai mult o demonstrație extinsă a modurilor în computaționalul, aplicat critic și creativ, poate confirma, revizui, dar și să inventeze noi narațiuni despre istoria literară” (p. 6).  Studiul computațional presupune un demers metodic, exhaustiv, ba chiar domol, care ne obligă la introspecție; modelarea algoritmică este opusul opacității tradiționale care fabrica argumente fără să pună la dispoziție cititorului pașii logici urmați pentru a ajunge la o astfel de concluzie. Modelarea în cauză este un mod de a reprezenta, este “o miniatură care mediază spațiul dintre noi și observațiile noastre” (9), iar această noțiune de creare are în spate literatură de referință care ar trebui să devină o lectură necesară în acest domeniu (câteva exemple de modelare folosite de Piper ar fi: modelare spațială vectorială, modelare tematică, modelare predictivă etc).

Pornind de la rolul punctuației în poezie la problema romanelor care împart afinitatea de a produce un sentiment al lipsei expresive, la dispersia subiectelor, la comportamentul personajelor, la natura limbajului fictiv, la forma carierei unui poet, Piper sistematizează chirurgical sensul reflectat la nivelul microscopic al cuvintelor repetitive, printr-o examinare panoramică a limbii. Cuvintele pentru el sunt aureole cu margini estompate, întrucât ele sunt centrul acestui studiu embrionar, dar care totuși lasă loc unor reflecții care să aducă posibile completări. Asamblarea unor noi tipuri de date care reprezintă diferite forme literare din ultimele două secole s-a dovedit a fi o muncă asiduă pentru autorul care încearcă să evidențieze noi adâncimi ale acestor „povești” prin analiza caracteristicilor literare elementare (prin această adâncime autorul face referire la procesele culturale care se manifestă prin repetiții, de multe ori previzibile, iar alteori excesive). Acest studiu include două sute treizeci de mii de poezii, cincisprezece mii de romane și douăsprezece mii de lucrări de non-ficțiune, transformând această operă într-un adevărat manifest literar, unul care vine să completeze studiile actuale printr-o nouă grilă de gândire.

Deși cuprinde șase capitole, fiecare analizând și testând o părți diferite ale premisei lui Piper, mă voi opri aici la două dintre ele. Primul capitol, Punctuație (Opoziție), este un ghid care încorporează atât perspectiva tradițională aplicată până acum, cât și evoluția graduală a semnelor de punctuație care culminează cu „alergia” față de acestea în contemporaneitate (cel puțin în poezii se remarcă dispariția lor completă în majoritatea cazurilor, iar în restul genurilor există o scădere semnificativă a acestora). Acest capitol are menirea de a contura ceea ce George Bataille, ne spune autorul, ar fi numit “economia generală a punctuației, un studiu al normelor și exceselor punctuației într-o anumită perioadă” (p. 23). Principala preocupare a autorului față de acest subiect constă în analizarea îndeaproape a muzicalității conferite de acestea; și semnele de punctuație sunt încărcate de sens, apariția și dispariția lor, folosirea unui semn de punctuație în favoarea sau defavoarea altuia – toate acestea reprezintă informații care pot fi trecute prin “filtrul” limbajului programatic pentru a evidenția anumite modele care se reiterează- aproape constant am putea spune: „Punctuația ne face să simțim ceea ce este scris. Face virtualitatea reală” (p. 22).

Studiul economiei punctuației se leagă de înțelegerea felului în care tacticile de întreruperi, de întârziei, ritmul, periodicitatea și oprirea reprezintă moduri esențiale de comunicare de-a lungul istoriei. Economia punctuației scoate la iveală mecanismele normelor sociale care împresoară felul în care ne simțim în legătură cu discontinuitatea a ceea ce am dori să spunem. Un exemplu care cristalizează mai bine ceea ce autorul expune în acest capitol ar fi prezentarea punctuației în Suferințele tânărului Werther. Folosirea virgulei poate face referire la o stare de contemplare și cugetare, pe când punctul marchează sfârșitul și este de așteptat ca acesta să fie folosit cu predilecție pe măsură ce romanul se apropie de sfârșit – precum se întâmplă și în acest caz. Dar analiza lui Piper merge mai departe de această suprafață artificială a întrebuințării semnelor de punctuație, în profunzime: „Numărul virgulelor scade precipitant spre sfârșitul romanului, pe măsură ce ieșim din câmpul efuziunilor sentimentale ale tânărului și intrăm în spațiul narațiunii care devine mai rece, clinic” (p. 26). Analiza cantitativă, din această perspectivă, deschide noi căi de a vedea acele spații excesive cu caracter estetic și mai presus de toate ne ajută sa ne însușim acest surplus de sens. Semnele de punctuație creează spații pentru ceva mai mult, dar “mai mult înseamnă cunoașterea propriului său eșec – ceea ce prea multe puncte ne pot spune” (p. 41).

În capitolul cinci, intitulat Caracterizare (Constrângere), Piper este preocupat de natura limbajului asociat personajelor, despre modul în care anumite cuvinte puse în relație cu un personaj pot să reliefeze diferite trăsături ale acestuia. Acesta explorează plinătatea sensului care este conferită de cuvintele repetitive; acestea scot la iveală modele arhetipale de personaje care reapar pe parcursul istoriei în diferite instanțe. „Cum putem crea personaje din limbaj și, făcând acest lucru, mereu lăsând ceva în afară?” (p. 118) este întrebarea fundamentală a acestui capitol. Personajele sunt simple contururi, carcase ireale care prind viață prin limbaj, prin sensul desprins din micro-unitățile textului, dar ele mereu lasă în urmă acel sentiment de incompletitudine, de goluri pe care limbajul nu le poate umple. Cantitatea are un rol important în înțelegerea firii personajelor și al procesului general numit caracterizare – „actul scriitoricesc de a genera entități animate prin limbaj” (p. 119). De exemplu, dacă ar fi să estimăm că într-un roman englez al secolului XIX apar optzeci și cinci de personaje, fiind publicate în acea perioadă aproximativ douăzeci de mii de romane, autorul constată că există în jur de un milion șapte sute de mii de personaje unice doar în secolul respectiv, doar în limba engleză (și dacă restrângem cercul și luăm în considerare doar personajele principale, tot ar exista cam douăzeci de mii de entități unice).

După ce autorul a examinat șapte mii cinci sute de romane și peste șase sute cincizeci de mii de personaje din ultimele două secole, acesta ajunge la concluzia că personajele, în timp ce reprezintă un spațiu semantic distinct în romane, sunt totodată mai restrânse și mai omogene decât alte aspecte ale narațiunii. Există un mare grad de uniformitate între personajele diferite ale unor romane – chiar și cele principale – precum există un mare grad de uniformitate și între personajele unui singur roman. Analiza computațională ne ajută, în acest caz, să anticipăm felul în care întâlnim personaje dispersate: „Personajele duc mai mult decât reflectă” (p. 121). Folosind metoda numită character-text (care se referă la toate cuvintele care fac referire sau sunt asociate cu un anumit personaj) într-un experiment efectuat în acest capitol care vizează posibilitatea de a determina clasa în care romanul se situează, autorul ajunge la concluzia că scoaterea completă a personajelor din narațiune nu scade abilitatea calculatorului de a prezice clasa în care aparține textul. O altă concluzie la care ajunge este că bestseller-urile au cele mai omogene personaje, iar cu cât ne ducem mai adânc în istorie, cu atât acestea devin mai unitare.

Autorul invită, în final, la implicare colectivă: să ajutăm la crearea unui habitat fertil de înțelegere: „singurul lucru care stă între noi și a ști mai mult este imaginația noastră” (p. 185). Această explorare a posibilităților nelimitate din care izvorăște sensul este într-un stadiu preliminar, însă calea către descoperirea a noi arhitecturi de gândire a fost deschisă de cercetători. În studiul său, Piper a căutat noi deschideri algoritmice unde analiza computațională și cercetarea cantitativă nu sunt folosite ca un gând din urmă – ca mijloc de căutare a lucrurilor care au fost deja preselectate și sortate – ci ca o formă de preconizare, un mod de a genera noi ecosisteme de cunoaștere. 

____________

*Andrew Piper, Enumerations. Data and Literary Study, University of Chicago Press, 2018, 243 p.

***

Anca ȘERBAN

Despre revitalizarea colecțiilor digitale literare

Katherine Bode propune o nouă linie de dialog în domeniul studiilor literare digitale, în contextul finanțării guvernamentale a platformei australiene Trove, proiect a cărui bază o constituie digitizarea ziarelor*. Colecțiile digitale și bazele de date reprezintă o parte semnificativă a infrastructurii cu care studiile digitale operează, fiind totuși însoțite de o atitudine autonomă oferită de impresia unui acces complet și nemediat la datele literare pe care le prelucrează. Bode respinge atitudinea reducționistă a celor două metodologii principale – distant reading-ul teoretizat de Franco Moretti și macroanaliza dezvoltată de Matthew L. Jockers – fără a avea pretenția instaurării unei noi metode computaționale care să transgreseze limitările implicite variantelor anterioare. Soluția pe care o propune autoarea în A World of Fiction: Digital Collections and the Future of Literary History revizuiește nu doar metodologia, ci și cadrul teoretic prin care datele sunt organizate – cu mențiunea insistentă că orice colecție digitală este, înainte de toate, o selecție, dar consideră ca fundament al problemei lipsa unui obiect adecvat analizei, care să prezinte lucrările literare în continuă raportare la contextul istoric în care sunt produse și percepute.

Demonstrația se află la intersecția a două mari domenii adiacente, digital humanities și istoria literară, lucrarea conținând două părți principale: The Digital World și Fiction in the World. Procesul științific al primei părți se grefează pe modalitatea în care platforma Trove reprezintă și interacționează cu propriul conținut, ilustrând problemele care apar odată cu separarea unei metodologii specifice paradigmei distant reading de istoria literară, reprezentând o critică a metodelor existente. Partea a doua funcționează nu doar ca o încercare de teoretizare a acestui nou obiect indicat de autoare, ci și ca demonstrație a potențialului revoluționar al conceptelor revizuite prin care literatura este percepută indiferent de cadrul temporal. Astfel, volumul delimitează logic capitolele unu și doi, în care are loc o analiză amănunțită a limitărilor regăsite în abordările tradiționale în contrast cu propria sugestie a unei ediții scolastice a unui sistem literar, fiind clarificate prin introducerea unei baze de date instaurată de Katherine Bode pentru a aplica corpusul selecționat. Ultimele trei capitole reprezintă fiecare câte un proiect individual cu scopuri multiple: unul de trecere a bazei de date prin diverse serii de analize computaționale, iar altul de investigare a metodologiilor care sfârșesc a fi subevaluate în favoarea atenției sporite aplecate asupra rezultatelor analizei. Astfel, un capitol propune, cu ajutorul bibliometricilor, o re-evaluare a funcției de autor în literatura australiană a secolului al XIX-lea, pentru a identifica modalitatea în care anonimatul și pseudonimul navighează publicațiile selectate. Capitolul cinci pune pe tapet, prin intermediul instrumentarului analizelor de tip rețea, efectele retipăririi asupra sistemelor literare atât din spațiile urbane, cât și din provincii. În cele din urmă, capitolul șase identifică, printr-un demers de modelare tematică (topic modelling), trăsăturile specifice scriiturii coloniale, cu o deschidere către și o invitație, în același timp, la o cercetare ulterioară a particularităților de gen și a efectelor asupra tramelor indigene descoperite.

Miza principală a volumului, anunțată de la bun început, se leagă de demonstrarea caracterului limitativ al tradiției digitale de analiză literară: „oricâte ne permit metodele computaționale să facem cu ajutorul colecțiilor de date literare în continuă dezvoltare, rezultatul nu poate avantaja cunoașterea dacă datele analizate nu reprezintă eficace contextul istoric pe care vrem să îl înțelegem” (p. 5). Primul capitol sugerează necesitatea unei re-evaluări a unui domeniu în continuă schimbare – deși distant reading și macroanaliza se opun close reading-ului, culpa devine vizibilă odată ce astfel de atitudini reduc lucrările literare în mod insuficient la text, mai exact la un obiect de sine stătător, singular și stabil, fiind în relație cu celelalte obiecte doar prin categorii fixe și simple de producție literară. Katherine Bode critică această abordare reductivă, prin care, deși promite în aparență un acces complet către datele necesare, sfârșește prin a accesa doar o porțiune limitată a sistemului literar – în alte instanțe, abordarea eșuează să ofere acces cititorului la obiectul cercetării, autoarea descoperind în studiile lui Jockers doar o singură instanță în care indică titlurile și autorii pe care îi investighează: „În absența datelor de publicare, distant reading și macroanaliza sunt metode care aparțin unor erudiți care, descoperind o serie de documente în arhive, le transcrie, analizează acele transcrieri, publică descoperirile, afirmând că au demonstrat o perspectivă în definitiv nouă a domeniului literar, fără a permite nimănui să citească însă transcrierile” (p. 25). Deși colecțiile digitale accesează o serie exponențial mai vastă de documente decât o colecție analoagă, ele rămân totuși parțiale.

Această parțialitate poate fi soluționată prin întemeierea unor proiecte care reușesc să umple acest gol, prin patru particularități delimitate de Bode: o apreciere critică a relației dintre contextul istoric analizat și conținutul selectat, o atenție detaliată asupra relației dintre documentele incluse și termenii în care sunt reprezentați, o dezbatere explicită a mijloacelor în care datele sunt extrase și modelate și, în cele din urmă, un registru publicat al datelor rezultate din istoricul exhaustiv al circulației lucrărilor respective (p. 46). Majoritatea proiectelor existente în domeniu prezintă doar parțial trăsăturile enumerate, dar niciodată complet. În spirit corectiv, Bode selectează spațiul diaristic din secolul al XIX-lea drept sursă principală a ficțiunii australiene, revizuind condițiile transnaționale prin care cultura literară australiană s-a dezvoltat, dar utilizând un sistem literar al cărui sugestie implicită este de a instiga atenție la condițiile istorice, instituționale, infrastructurale și sociologice de producție, prin documentarea editorială, adnotări, arhive și documente paratextuale.

Bode nu doar propune un obiect și o abordare diferită, ci demonstrează funcționalitatea proiectului pe care și-l propune: „Pentru această lucrare nu am teoretizat pur și simplu o ediție scolastică; am construit una” (p. 6). Baza de date pe care o organizează selectează peste 9200 de lucrări din cele 16500 digitizate de Biblioteca Națională a Australiei, însă particularitatea proiectului lui Bode ține de construcția unei baze de date complet diferite, un obiect cu propria sa specificitate, care să îi susțină miza conform căreia orice analiză a unei selecții nu poate fi făcută separat de condițiile acesteia de creare: întrebări de tipul cine, de ce, și cum a construit acea bază de date rămân relevante de-a lungul întregului proces. Accentul cade așadar nu pe produsul literar în sine, ci pe recepția și circulația lucrărilor respective, analiză favorizată de corpusul pe care autoarea îl construiește în acest volum. Capitolul trei, From world to Trove to data: Tracing a History of transmission, descrie construcția acestei baze de date prin istoricul transmisiei și circulației ficțiunii pe care ziarele o conțin.

Metodologia autoarei ia o turnură distinctă în următoarele trei capitole, fiecare deschizându-se cu o analiză a acestor procedee, nu cu scopul de a le teoretiza, ci pentru a adapta abordările computaționale conținutului pe care îl utilizează în contextul respectiv. Finalitatea este o serie de date bibliometrice care acomodează prevalența lucrărilor anonime în baza de date selecționată și permite acces atât la recepție, cât și publicație; o analiză rețelară care gestionează golurile extensive dintre ziarele digitizate și toate titlurile publicate în realitate; o abordare de tip topic modelling care să creeze o relație inteligibilă dintre particularități tematice și documentare a lucrărilor literare individuale ale sistemului literar în care generează conținut. Capitolul patru examinează așadar originea, termen utilizat pentru a determina două tipuri de autor prevalent, cu origine cunoscută sau înscrisă, considerând anonimatul ca o prezență distinsă, nu o absență, concretizând studiul prin asocierea valorii culturale printr-o amprentă de gen – anumite identități devin privilegiate de editori, fie scriitorii masculini, fie scriiturii cu origine britanică. Capitolul cinci demonstrează astfel procedeul prin care literatura colonială a prezentat simultan o ramură distinctă față de ficțiunea circulată în secolul al XIX-lea, cât și o porțiune intersectată. Capitolul șase încheie volumul prin stabilirea unei diferențe clare între producția literară și circulația acestor lucrări – dezbatere clarificată prin semnificația identității de gen în seria de date înscrise ale autorului, devenind o formă de metadate mai mult decât descriptive pentru figuri de tipul George Eliot – sexul asociat la naștere și identitatea de gen cu care textele circulă oferă un tip de informație distinctiv, pe care Bode îl stabilește printr-o categorie a Genului Înscris.

Un astfel de proiect răspunde așteptărilor pe care titlul le instaurează în repetate moduri: volumul analizează în primul rând o origine transnațională a literaturii australiene a secolului al XIX-lea, în care, pe lângă selecția previzibilă de lucrări americane, australiene și britanice, există o gamă largă de locații geografice, origini și conexiuni între un spațiu literar nou, și concepții pre-existente ale lumii în care cititorii respectivi se plasează. Bode investighează procesul prin care cultura literară din colonii intră în dialog cu o serie de tradiții literare și editoriale care țin atât de un sistem local, cât și global. O a doua semnificație înscrisă titlului ține de critica la care revine constant față de domeniile la care aderă – atitudinea autonomă conform căreia digitizarea în masă oferă o perspectivă completă a ficțiunii. În cele din urmă, Bode stabilește titlul ca o referință la toate posibilitățile de studiu ale ficțiunii devenite posibile odată ce această abordare limitativă este înlăturată. Volumul reprezintă o astfel de recontextualizare: demonstrează, înainte de toate, că istoria literară australiană a fost investigată anterior printr-un cadru care a obscurat cea mai mare parte a acesteia, iluminând acum posibilitatea de a umple toate aceste goluri.

______________

*Katherine Bode, A World of Fiction. Digital Collections and the Future of Literary History, University of Michigan Press, 2018, 252 p.

***

Andreea MÎRȚ

O nouă perspectivă asupra avangardelor central- și est-europene

În ultimii ani, fenomenul avangardei a beneficiat de câteva studii solide în câmpul literar românesc, care au făcut posibile deschideri atât pentru rediscutarea mișcărilor literare în sine, cât și pentru punerea în funcție a celor mai recente metode și practici literare, care oferă o perspectivă interpretativă mai complexă și mai nuanțată. Astfel, lucrările lui Paul Cernat, Ovidiu Morar sau ale Deliei Ungureanu reprezintă apanajul unor abordări din prismă sociologică, culturală, politică și chiar, transnațională. În acest sens, studiul lui Emanuel Modoc, Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor în Europa Centrală și de Est*, vine în completarea noilor interpretări ale avangardei, oferind o perspectivă globală asupra dinamicilor și a mișcărilor transnaționale care au stat la baza coagulării și constituirii acesteia. Totodată, cartea demonstrează cât de fertilă poate fi o perspectivă „rețelară” și cât de relevante pot deveni analizele înscrise în paradigma Digital Humanities (privite mai degrabă cu scepticism în câmpul literar autohton) în probarea unor fenomene atât de complexe ca avangarda.

Avangarda central- și est-europeană pe harta World Literature

Lucrarea propune, așadar, „o nouă perspectivă asupra raporturilor stabilite între două sau mai multe literaturi naționale și o evidențiere a faptului că, în cazul avangardei est-central europene, relațiile interliterare formate pe parcursul primelor două decenii ale secolului al XX-lea relevă o inversare a raporturilor centru-periferie/Vest-Est” (p. 11). Astfel, deși analizează avangardele din Centrul și Estul Europei din perspectiva World Literature, dihotomia centru-periferie, concretizată prin relația dintre o cultură sursă și o cultură țintă, sau o cultură dominantă și una dominată (așa cum o explică Pascale Casanova) devine pentru autorul lucrării insuficientă. Pentru că, din perspectiva studiilor transnaționale, dinamicile interliterare nu coincid cu un model fix, ordonator, ci manifestă fluiditate și relativitate. Tocmai de aceea, operarea cu un model „rețelar” face ca avangarda central și est-europeană să fie repoziționată pe harta avangardei europene.  

Astfel, într-o primă parte a lucrării, Modoc își fixează cadrul teoretic și metodologic. Conceptele de spațiu, comunitate și rețea nu sunt doar „nodurile” teoretice cu care va opera, ci și pretextul problematizărilor mai largi privind instrumentalizarea și funcționalitatea acestora în explicarea fenomenelor literare. Așadar, în continuarea studiilor coordonate de Marcel Cornis-Pope și John Neubauer, decupajul geoliterar al Europei Centrale și de Est devine „mai degrabă decât un alt principiu ordonator (la fel ca temporalitatea) sau analitic-interpretativ, un pretext justificat istoric de la care teoriile transnaționale pot porni și explica, în fapt, fenomenele literare localizabile regional” (p. 33). Odată fixat cadrul geoliterar, acesta îi va permite autorului analizarea proceselor interliterare, manifestate între grupări și mișcări care aparțin unor spații naționale diferite. Tocmai acestea duc la formarea unei „comunități interliterare”(p. 35), înțeleasă ca formă de existență și de consolidare a grupărilor de avangardă, care a putut transcende granițele și cadrele naționale. Condiția dublu periferică a avangardelor central și est-europene (o dată, în propriile sisteme literare naționale și apoi, în (supra)sistemul avangardei europene) nu este doar o situare defavorabilă, ci una „care a facilitat circulația și diseminarea acestor avangarde în circuitul european” (p. 53) și „care a privilegiat forme alternative de interacțiune artistică” (p. 57). Dinamicile complexe între diferitele grupări și forme de avangardă sunt ilustrate și explicate de Emanuel Modoc prin prisma rețelei, definită ca „mecanismul general prin care avangarda central- și est-europeană și-a dezvoltat întreaga interfață de negociere transnațională dintr-o poziție (dublu) periferică și în cadrul unei sfere contra-publice” (p. 59). Astfel, modelul transnațional propus de autorul lucrării se dovedește a fi operativ pentru a exemplifica modul în care fețele avangardelor „locale” transcend granițele naționale și produc efecte care deschid reinterpretarea ideii de periferism. Această condiție devine ea însăși o strategie prin care mișcările avangardiste își legitimează mobilitatea și dinamica, în plan regional și internațional. 

Think global, act local. Negocieri între național și internațional

Unul din aspectele care fac studiul lui Emanuel Modoc cu adevărat remarcabil este discutarea contextualizată și nuanțată a caracterului internațional(ist) al avangardei. Până acum, în critica autohtonă, acest internaționalism era tratat, mai degrabă, ca o caracteristică apriorică a avangardei, prea puțin problematizată. Pe de o parte, internaționalismul este explicat prin prisma dinamicilor intra-literare: avangarda, ca mișcare de frondă, se opune curentelor conservatoare (tradiționalism, conservatorism) și caracterului lor profund naționalist. Pe de altă parte, este analizat prin prisma agendei ideologice a principalilor avangardiști, care nu ezită să „cocheteze” și chiar să adere la mișcări de stânga; în acest context, este vorba de ideea internaționalei socialiste. Or, Emanuel Modoc demonstrează că internaționalismul e mai degrabă o trăsătură relativizantă, și nu atât de radicală pe cât s-ar vrea. În primul rând, poziționarea în defensiva tradiționalismului e mai mult o strategie de dialogare acidă cu establishment-ul local și nu reprezintă „manifestări ale unui pathos universalizant” (p. 255). În al doilea rând, ideile internaționaliste au surse multiple, nu doar în socialism, ci și în mișcarea Esperanto și în capitalismul imperialist (p. 123). De aici rezultă că internaționalismul nu e atât un factor globalizant, care să atribuie avangardei românești (sau regională) vreo posibilitate de a accede la „republica mondială a literelor”, ci e mai degrabă un factor predispus instrumentalizării în diferite contexte și revalorizării în circuitul politicilor naționale. Așadar, caracterul internaționalist al avangardelor nu reprezintă o „ruptură” radicală față de câmpul literar local (ceea ce reprezintă un clișeu adesea utilizat), ci o formă de negociere constantă între local și global.

Deconstruind, așadar, ideea frecvent vehiculată a unei avangarde în totală opoziție față de tradiționalism, Emanuel Modoc duce analiza mai departe și discută „problema” relației dintre avangardă și ruralism. Autorul vede aici o congruență incontestabilă, chiar dacă la prima vedere aceasta ar părea paradoxală. Chiar dacă la Fundoianu și Voronca s-a discutat adesea aspectul rural al poeziei lor, acesta a fost interpretat mai degrabă ca o deviație de la programul avangardist. Cei două poeți reprezintă, cu siguranță, cazuri simptomatice, dar nu sunt singurii. Autorul Internaționalei periferiilor demonstrează că, de fapt, operarea cu elementele care aparțin imaginarului ruralității „poate fi înțeleasă din perspectiva a două strategii intraculturale şi a uneia interculturală: pe de o parte, ca „atac” împotriva ilustrării arhetipale a țăranului și a vieții satului, idealizate în mișcările sămănătoriste […] apoi, ca strategie, la nivel de imaginar, de implementare a ruralului […] în opoziție cu provincia sufocantă a simboliștilor, cu scopul elaborării unei poetici post-simboliste bine individualizate,[…] pe de altă parte, ca răspuns la nevoia de mediere între local și global, atât prin autohtonizarea importului vestic, cât și prin etalarea specificității regionale în fața lumi” (p. 71).

Prin urmare, privit dintr-o perspectivă globală, și ruralismul devine un teren al tatonărilor de ordin intra- și interliterar. Chiar dacă au în vedere dezideratul unei sincronizări cu o mișcare internațională, avangardiștii români nu pot transgresa fără dificultate „bătăliile culturale” locale și tocmai de aceea, actualizarea localismului rural devine o strategie productivă și funcțională în transnaționalizarea discursului.

Astfel de strategii nu sunt însă singulare sau specifice spațiului românesc. O importantă secțiunii a lucrării discută modul în care formele „locale” de avangardă, ca activismul maghiar, poetismul ceh, formismul polonez, alături de  integralismul românesc sunt, în același timp, atât variante simultane, cât și sintetizatoare a diferitor tipuri de avangardă. Tot forța sintetizatoare contribuie și are un rol decisiv în exportul „produselor transnaționale”. Acest lucru atestă că preluarea unor constructe vest-europene (deci globale) se naturalizează în forme specifice, locale.

Avangardă și Digital Humanities

Instrumentele digitale utilizate de Emanuel Modoc contribuie la explicarea unor fenomene importante desfășurate pe terenul avangardei central- și est-europene, având în vedere o perspectivă macro. Analizele computaționale ilustrate prin imagini și grafice reușesc să deconstruiască unele clișee interpretative, să confirme unele direcții intuitive sau, cel mai important, să provoace la noi discuții și chestionări în ceea ce privește dinamicile interliterare din cadrul avangardelor.

Prin urmare, datele cantitative sunt concludente în ceea ce privește importul futurismului. Deși nu au existat manifestări concrete ale acestui curent în plan local, publicistica românească acordă un loc privilegiat acestei mișcări, ceea ce pare, la o primă privire, paradoxal. Emanuel Modoc explică faptul că acest fenomen este cauzat, pe de o parte, de „capitalul simbolic” pe care îl deținea deja numele lui Marinetti încă dinainte de Manifestul futurismului,  și, pe de altă parte, de acțiunile programatice, încadrate într-un sistem bine organizat, prin care futurismul a circulat și a fost diseminat, ca export cultural. Cu alte cuvinte, Marinetti și sistemul de exportare a futurismului reprezintă un adevărat model de „antreprenoriat cultural” (p. 151).

Ceea ce face demersul lui Emanuel Modoc extrem de relevant este, așa cum s-a văzut, dimensiunea comparatistă. După ce a discutat în câteva studii de caz manifestările strict locale ale avangardei cehe, poloneze și maghiare, își duce analiza mai departe, oprindu-se și asupra sistemului publicistic din aceste spații și a recurenței unor influențe europene sau regionale. Și în acest caz, analizele computaționale se dovedesc a fi funcționale și operante. Astfel, prezența celor mai importante nume din avangarda europeană în publicistica românească, inventarierea și analiza numerică nu doar a autorilor, ci și a revistelor menționate în periodicele central- și est-europene confirmă premisa autorului de la începutul studiului; o dată, relațiile din cadrul acestei comunității interliterare a avangardei „infirmă orice prezumție de dependență inter literară de tip centru-periferie” (p. 216), iar apoi, relația dintre revistele central- și est-europeni este caracterizată de o anume „selecție programatică în ceea ce privește dialogul inter-periferic” (p. 216), ceea ce înseamnă că acest sistem interliterar își are propriile reguli și principii de ierarhizare, includere și excludere.

Internaționala periferiilor confirmă un nou stadiu al importării și actualizării metodelor și teoriile din World Literature și Digital Humanities în spațiul critic românesc, care în sfârșit își găsesc un teren de aplicabilitate extrem de fertil și complex. Emanuel Modoc demonstrează, așadar, că avangarda central și est-europeană este produsul relațiilor din cadrul comunității interliterare pe care o constituie, relații determinate de contextul cultural, social și politic.

_______________

* Emanuel Modoc, Internaționala periferiilor. Rețeaua avangardelor în Europa Centrală și de Est, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020.

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 114-121]