Vida Gábor – Literatura

Niciodată n-am reuşit să-i explic tatălui meu ce înseamnă scriitorime. Nici pe mine însumi n-a fost uşor să mă conving că sunt unul dintre ei, deşi mă pregătesc pentru asta din copilărie, dar nici acum nu ştiu ce mă determină s-o fac, am tot felul de explicaţii, care-mi servesc pe moment, dar. Când am hotărât în primăvara anului 1985 că nu voi fi geolog, ci voi da examen la limba maghiară, aveam deja două caiete umplute cu texte aşternute cu scris înghesuit, mărunt; de doi ani de zile, în loc să învăţ, la silentium nu fac altceva decât să-mi mâzgălesc memoriile, iar după aceea – pentru că mi-am epuizat toate amintirile – un roman. Nu mă gândeam atunci că ar trebui să-l public, încă nu-mi trecea prin cap nici că voi scrie cărţi, sau că aş putea să scriu. Nici nu-mi mai amintesc cum a început, care i-a fost apropoul, era de parcă aş fi scris întotdeauna în caiete pe jumătate goale. Nu vreau să-l arăt nimănui, dar nici nu interesează pe nimeni, nu se bagă de seamă.

În roman am scăpat elegant de părinţii eroului meu adolescentin, ca Dragomán György1 în Rugul, deoarece nu poţi să faci cu adevărat nimic dacă părinţii – mă gândeam eu – îţi stau în cale într-o povestire: să ţii, de pildă, cai, câini, pisici. Nu poţi să scoţi de sub podeaua scârţâitoare puşca din al doilea război mondial a bunicului. Nu putem să trecem înot pe insulă, împreună cu sora mea, prin Crişul umflat, pentru că cei mari îmi spun că acolo nu există niciun fel de insulă, dar văd, treizeci de ani mai târziu, pe o hartă militară, că există, şi exista nu numai la vremea revărsărilor. Nu putem să-l doborâm pe primul şi ultimul cerb al vieţii noastre, pe care ar trebui să-l prăjim pe frigărui, dealtfel e boală curată să mănânci carne prăjită fără pâine, aşa ştiu părinţii mei. Şi trebuie să pui capăt acestei sumedenii de visări zadarnice, ai de lucru şi trebuie să înveţi, trebuie să trăieşti în realitate, îmi spune mereu mama. Tehnica romancierului pentru depăşirea acestei situaţii e accidentul de maşină, n-am avut niciodată maşină, şi nu am nici soră, sunt singur la părinţi, maghiar, nu există puşcă, nu trecem înot, friptură de cerb nici de-atunci.

Şi romanul vorbeşte despre cu totul altceva, pentru că nu-l scriu eu, ci se scrie pe sine, nu-l interesează schiţa meticulos executată, numai că atunci încă nu înţeleg de ce se comportă proza ca un râu capricios, nu ştiu că limba e, de fapt, o vietate colosală, dar o simt. Nu cred nici că aş fi în relaţii proaste cu părinţii, pentru că fac totul pentru mine, m-au crescut, m-au dat la şcoală, îmi satisfac nevoile, tata nu m-a lovit niciodată, şi mama numai cât o las, dar nu-mi place, din cine ştie ce motiv, să fiu cu ei vreme mai îndelungată, şi am pentru asta mustrări de conştiinţă. Sunt adolescent, deşi n-am habar despre asta, în familia noastră încă nu se descoperise la vremea aceea vârsta adolescentină, numai dincolo (în Ungaria), la televizor. La noi sunt copii buni, ascultători, sau răi, nesupuşi, hoinari. Ar fi de-a dreptul neplăcut să apară de undeva romanul acela şi cineva să spicuiască din el, deşi atunci am fost foarte mândru că am umplut caietul cu el. Mă agasau întâmplările neverosimile, asta nu-i în regulă, mă gândeam, mă neliniştea fantezia mea, faptul că eroii şi naratorul sunt preocupaţi de un singur lucru important: de evadare.

Am rătăcit textul scrierii memorialistice începute anterior, deşi mi-ar fi esenţial acum, deoarece acesta e, de fapt, o continuare, pentru că, după numeroase întorsături, mi-am dat seama că întotdeauna scriu despre mine. Părea că sunt conştient de lucrul acesta cu maximă acribie, deşi uneori îmi reuşea să mă păstrez la o distanţă plăcută sau agreabilă de mine însumi, dar după aceea a ieşit la iveală că, de fapt, nu. Am devenit o vecinătate apăsătoare, asemănare obositoare, repetiţie, manie, deoarece se intruziona mereu sinele meu, acela cu care nu-mi palce să fiu împreună, şi-acum atât de multe mărunţişuri nu mi le mai amintesc precis, atât de mult le-am povestit, am fabulat, adăugit şi trecut sub tăcere încât am ajuns să mă îndoiesc şi de mine însumi.

Atunci o să mă descriu pe mine însumi acum, mi-am spus în martie 2015, când am pus deoparte primele capitole ale unui roman şi m-am simţit brusc uşurat, precum unul care s-a dezbărat de-un rol inconfortabil. Am fost la ruinele castelului din Troiţa (curia Berecky) în care bunicul meu era tocmai pe pragul de a se instala ca personaj de roman în anii treizeci, castelul l-am strămutat lângă Miercurea Nirajului într-o vale minunată, să nu fie departe de vatra locuită şi să nu trebuiască, totuşi, să zugrăvesc întregul univers al satului, pentru că voiam să scriu un roman şi nu o monografie, deşi cea din urmă n-ar fi o sarcină ingrată. Miercurea Nirajului e un vechi oraş de câmpie care seamănă în multe privinţe cu Chişineu, unde am crescut. Cu decăderea şi dispariţia industriei, aşezarea a devenit un fel de sat cum n-a mai fost niciodată înainte, pătura mobilă a emigrat, a luat cu ea cultura şi memoria. Cei rămaşi pe loc îşi cultivă pământurile redobândite şi se ciondănesc pe leziunile trecutului, viitorul e nesigur, ca întotdeauna, ocărăsc România, îi suduie pe ţigani şi Europa, toată lumea ar vrea să trăiască în Ungaria, sau cel puţin ungureşte. Relaţiile umane sunt rurale, cine nu-i neam, nu-i vecin, e străin, nu mi-ar fi de-ajuns nici o viaţă ca să pătrund, să le înţeleg legăturile, în parte pentru că aici nu-i sunt nimănui apropiat, iar pe de alta pentru că mi-e greu să stabilesc relaţii, aşa mi-e firea, educaţia, sau pentru că sunt veşnic preocupat numai de mine însumi.

Bunicul meu din roman e un secui destoinic, umblat prin lume, care se va muta în conacul rămas fără stăpân al unei moşii de optant, pe care el îl numeşte castel. A lucrat la Galaţi şi la Bucureşti, a revenit cu o mică sumă de bani în Transilvania în 1933, anul este simbolic. Se abate întâmplător pe valea Nirajului, în trecere, îndrăgeşte locul, iar moşia părăsită îi redeşteaptă visurile tainice, poate deveni propriul stăpân. Îi place împrejurimea, dar situaţia îi provoacă reţineri, casa, moşia sunt prea mari. Ca mulţi alţii la vremea aceea, şi el se confrunta veşnic cu aceeaşi problemă, anume că dacă pământul e prea mult, nu se poate lucra, dacă-i prea puţin, nu poţi trăi din el. Se zgârceşte la plata muncitorilor tocmiţi, pentru că o consideră o cheltuială, nici aşa nu lucrează bine, o să-şi hăituiască deci familia până la epuizare. Îşi poate imagina doar o gospodărie ţărănească autonomă, nu vrea să intre în niciun fel de asociere, uniune, cel mai bun vecin e pădurea. Nu vrea să fie domn, nici întreprinzător sau speculant, e un om simplu, de la ţară, care a avut parte de destule necazuri, consideră de primă importanţă traiul sigur. Chiar dacă pecuniar ar putea atinge un anumit nivel, nu va fi niciodată membru al clasei moşierilor, nici măcar al marilor bogătaşi. O să mănânce întotdeauna cu briceagul, nu şi supa, desigur, asta ar fi o exagerare ironică. Umblă şi vara încălţat cu cizme sau desculţ, pantofii îi jenează picioarele şi nu-i ţin gleznele. Dacă îi merge bine, mănâncă friptură, dacă şi mai bine, atunci mănâncă două, dar preferata a rămas tot mămăliga, cu lapte, cu brânză, cu orice, şi-ntotdeauna cere şi ceva mâncare de lingură, să aibă varză, cartofi sau fasole, cu carne, sau măcar slănină prăjită.

Ar avea reţineri faţă de castel, aşa cum am şi eu faţă de rolul ce i l-am dat, se simte ceva fals şi forţat în toate acestea. Adevăratul meu bunic m-ar trimite la naiba dacă aş încerca să-l mut în castelul acesta, ar locui cu plăcere în şopron sau în grajd, eventual şi-ar încropi un bordei la marginea pădurii, ori s-ar aciua în vreo cameră pentru slugi, ca să ierneze. Despre asta scriu şi eu, că are rezerve, o să-l azvârle afară de pe moşie, mai întâi ungurii care vor reveni glorioşi în 1940, apoi sovieticii şi mai glorioşi, iar la sfârşit comuniştii infami, dar ăştia pe veci. Nu vreau să-l supăr pe bunicul meu secui, ar fi avut un rol într-o istorioară tipic transilvăneană, cu mici ajustări, am vrut să-l împing în sus pe ierarhia socială, pentru că familia noastră se străduieşte necontenit să urce, are pentru asta avânt, minte, voinţă. N-are răbdare şi comprehensiune.

Problema e că n-am scris despre bunicul real, nici despre vreunul imaginat, nici măcar despre posibilul bunic din roman, ci necontenit despre mine. În tot acest timp eu eram şi bunicul, iar asta mi-a depăşit toate aptitudinile scriitoriceşti, mă dumiresc cutremurat că nu mi-a spus niciodată nimic despre el, pentru că nu era obişnuit să povestească despre sine şi nu l-am întrebat nici eu, nici altcineva. Am încercat să mi-i imaginez că sunt oamenii de care am nevoie pentru romanul meu, dar n-am reuşit. Au trăit o viaţă autonomă, după aceea au evadat din lumea creată de mine, m-au lăsat singur între culise. Bunica n-ar fi impresionată de conac, ar avea reţineri numai pentru că-i afară, la capătul lumii, măcar că preajma e pitorească, liniştită şi relativ sigură. Ea provine dintr-o familie de industriaşi, tatăl ei a învăţat cizmăria la Braşov, nu-i cârpaci, au puţin pământ, nici nu-l cultivă ei, bărbaţii vor fi stăpâni, meşteri, dacă reuşesc, dacă nu, atunci vor lucra la fabrică, pe şantierele de construcţii sau în mină, dar nu vor fi ţărani, acesta e un element important al conştiinţei de sine, nu vor accepta traiul acela nici dacă vor fi mai săraci. Surorile ei mai mari, dacă nu vor reuşi să se mărite la timp şi bine, vor intra slujnice la Braşov, Budapesta sau Bucureşti, sunt crescute în aşa fel încât din slujnice poată deveni stăpâne, dacă le surâde norocul sau sunt destul de destoinice. Numai bunica se mărită cu un ţăran, posteritatea nici n-a înţeles, multă vreme, de ce. Din dragoste, asta este varianta agreabilă. Nu s-a găsit altcineva, aşa că s-au îndrăgit, asta e realitatea, dar cele două alternative nu trebuie neapărat confruntate. Am fost rude cu baronii Daniel când nici ei nu erau încă baroni, spune bunica într-un alt roman, asta am întrebat-o şi în realitate. Pentru ea n-ar fi o problemă să ţină în mâini un astfel de conac transilvănean sau spaţiul interior al unei vile, să-l folosească, să conducă gospodăria, să supravegheze slujitorii, căci a fost crescută pentru aşa ceva, numai că eu nu văd asta din interior, pot să citesc oricât despre el, nu va fi al meu. Pentru ea cultivarea pământului reprezintă un chin, deşi în timpul războiului iese cu bivolii şi cu copiii mai mari la arat, ca toate ţărăncile, mai târziu face adevărate minuni în grădina de legume şi naşte o grămadă de copii. Are ştire despre porţelanul lucrat cu artă, dar nu-i poate scoate preţul, sunt bune şi blidele de lut şi oala cu sârmă sau cea de tablă. Ştie cu ce se lustruieşte argintul, deşi noi nu avem decât alpaca, are un singur cuţit cu mâner de argint, cu care taie prăjitura, aflu apoi că e doar nichelat. E totuna, băiete, nu-i important mânerul, ci tăişul. Îi place ceaiul englezesc, mai târziu cel rusesc, cu mult zahăr, ca să aibă ceva gust. Când se poate, găteşte după cartea tipărită în 1934 de Zelth Manci, Zathureczky2 după soţ, îi place să mănânce bine, deşi o necăjeşte fierea, cămara e adesea goală, dar dacă trebuie să tai ceva în nouă părţi egale e tot atât de precisă de parcă ar fi numai patru. Are faţă de masă de damasc, combinezon de mătase şi o pălărie incredibilă din anii treizeci, de care poartă Greta Garbo într-un film, multă vreme nici nu ştiu la ce-i bun fetrul acesta care aminteşte de anticele căşti greceşti.

Ar fi fost un roman de familie pitoresc, în care se întâlnesc, se ciocnesc o lume ţărănească ambiţioasă şi cea mai joasă treaptă a universului orăşenesc, între timp va fi război, lumea maghiară şi holocaustul, pe urmă teroarea comunistă, Regiunea Autonomă Maghiară, familia n-are timp să se plictisească. Castelul, ce a fost şi ce a mai rămas din el, plus întreaga anexă de istorie locală – am strâns o documentaţie voluminoasă –, le foloseam mai bine sau mai prost doar ca decor, mă slujeau pe mine, cel care mă jucam de-a ce-ar fi fost dacă eu aş fi fost acela, acolo şi atunci. Aş putea să mă transpun, s-ar putea creiona o întreagă poveste, dar pe măsură ce mâzgălesc rândurile, totul se îndepărtează tot mai mult. E o temă de casă plictisitoare, asta pe care mi-am dat-o singur, pentru că sunt scriitor ardelean, pe raft opera mea de-o viaţă, deşi, aşa cum a spus o dată tata, e doar o jumătate de operă. Mă şi surprind zâmbind, dacă s-ar întâmpla să mor acum, asta ar fi toată.

Nu pot să scriu nici acum Marele roman al Transilvaniei, pentru că prin cap îmi mişună cu totul altceva, cu o treaptă sau două mai profund. Şi dealtfel, astăzi Transilvania nu mai e decât un roman mic, se comprimă, şi plictiseşte pe toată lumea, îi iese pe urechi, e obositor, ciolan ros, şi-n timp ce scrutăm viitorul bazat pe trecut şi pe tradiţii, toată lumea se îndreaptă spre ieşire. Aici nu mai există de o sută de ani viitor maghiar, poate n-a fost nici mai demult, doar părea, nici nu mai trebuie să recunoşti, am trecut şi de asta, deşi tocmai despre asta scriu, că nu vreau să fiu atât de facil dincolo de asta. Acest Ardeal doar maghiar a şi fost dintotdeauna fals, din o sută de ani de literatură transilvană de abia se poate afla că aici au trăit şi trăiesc şi români, germani, evrei, armeni, ţigani. Noi ne săltăm capul numai dacă cineva a uitat de maghiari sau spune ceva ce nu se potriveşte cu aşteptările noastre. Un roman mare se poate scrie despre orice, dealtfel, dar cel mai important nu-i să scriu şi eu unul şi încă unul, deşi ar fi bine dacă aş scrie un roman adevărat. O treabă ca asta trebuie lăsată în seama profesioniştilor, care ştiu ce-şi doresc cititorii, pentru că şi cititorul ştie că pe pagina următoare nu se întâmplă ce-şi doreşte el, va lăsa cartea din mână, dar, minunea minunilor, nu se întâmplă lucrul acela, ci ceva mult mai interesant, la ce nici nu s-a gândit. Eu sunt amator, doar bricolez, de fapt, asta e metodă şi concepţie, nu sunt destul de silitor, nici smerit, în timp ce-i invidiez, pare-se, pe cei ce sunt de mai mare succes decât mine, dar eu nu simt c-ar fi aşa. Sunt un scriitor mic, spun în chip de apărare. Recitesc aproape în fiecare zi ceea ce am reuşit să storc din mine şi-mi place tot mai puţin, adică îmi place numai ceea ce vine din profunzime, fie că-i un rol cu care m-am identificat, fie întunecata realitate pe care am trăit-o.

Să ajungi la sfârşitul unui deceniu şi ceva de la primul război mondial la un castel părăsit, răvăşit, să-l cutreieri, să-ţi imaginezi cum au trăit aici şi ce s-a întâmplat, din ce cauză azi nu mai sunt, sau ce ar trebui să faci ca să fie iar. Pe ultimul stăpân al castelului l-au omorât în bătaie ţăranii din sat în toamna anului 1918, mobilierul şi acareturile le-au cărat pe la case, statul român a confiscat pământul, cineva îl arendează de la cineva care îl arendează la rândul lui, aproape că nici nu-l mai cultivă. Nici nu-i un castel, numai bunicul îl vede astfel, e un conac mai mare, dar în Transilvania poate să treacă drept aşa ceva. Atunci, aici, românii încă nu se vor stabili în masă, dar oricine vine de altundeva e suspect. Cei de origine română se dumiresc atunci în ce avantaj se poate converti asta, toţi îi consideră trădători, dar îi invidiem un pic pentru ralierea egală cu un succes. O să mai iasă de-aici necazuri, deopotrivă haos etnic şi de conştiinţă. Pentru mine e o sarcină mult prea grea să concep profesionist acest castel, mă uit degeaba la desenele detaliate ale proiectului de reabilitare, n-a ieşit nimic nici de-aici şi nu văd nici desfăşurarea acelui mod de viaţă. A existat aici un generator de curent pe care obştea l-a cumpărat în 1925 de la Ganz şi comp. cu aproape o mie de dolari americani, au existat o batoză, cazane de fiert ţuică, moară de apă şi cu aburi, cale ferată îngustă, judecătorie de plasă, ansamblu coral, cazinou nobiliar şi secuiesc, club industrial şi club de vânătoare, bibliotecă şi teren de popice, piaţă săptămânală, iar dacă târgul naţional (1 august) cădea într-o zi de sâmbătă, se muta, din consideraţie pentru comercianţii evrei, într-o altă zi, o dată a aprobat asta şi ministrul român al comerţului. Încă era vie în sate o tradiţie culturală populară, căreia etnologia nu i-a dat prea mare atenţie. Prin aceste locuri a umblat şi Bartók, din muzica populară de-aici a rămas ce a cules el, atunci oamenii deja preferau mai mult stilul şramli3, şi nici de-atunci nu le place muzica populară, pentru că-i prea ţărănească. Comuna e mai urbanizată decât multe alte oraşe din vremea aceea, deşi trotuar şi stradă pietruită abia dacă existau. Nu se face un vin bun, dar toată lumea cultivă viţă-de-vie, nu contează cum e. Şi grâul produce puţin, dar de pâine e nevoie, albă dacă se poate, acela-i bărbat care îşi coace pâinea din făina proprie. Cine-i sărac e sărac, şi cine-i bogat se chiverniseşte modest. Reforma agrară română din 1921 e un fiasco, ca toate celelalte, anterioare sau ulterioare, marea proprietate transilvăneană are de suferit, în realitate nu iese nimeni câştigat, dar pe-aici n-au existat niciodată moşii cu-adevărat mari, structura de proprietate s-a modificat foarte puţin până la colectivizare.

S-ar mai putea analiza pe-ndelete detaliile acestei lumi pline de culoare, interesantă, găsim numeroase amănunte care merg la inimă, dar realitatea brută poate fi rigidă. În România anilor treizeci a bântuit un război civil latent, s-au petrecut multe sute de crime politice, haosul era total. Când era, când nu era rege. Când era, când nu era democraţie, tot mai puţină, statariu când şi când, din asta se naşte dictatura, rege, Conducator4, partid, cine şi când îl dirijează. Politica economică e liberală, corupţia împânzeşte într-o măsură năucitoare cotidianul, pe noi, maghiarii, ne îngrozeşte la început, dar ne învăţăm repede cu situaţia, are şi avantaje certe. Există şi libertate a presei, şi cenzură, nu trebuie să ceri aprobare pentru publicaţii, dar nu-i permis, de pildă, să pui în circulaţie cartea lui József Attila, Nincsen apám, sem anyám,5 nu ştiu dacă în această chestiune autorităţile române s-au consultat cu cele maghiare. Crizele guvernamentale se succed una după alta, necontenit, iar noi, maghiarii, nu ştim la care parte ar fi bine să ne raliem. Nici nu înţelegem ce se petrece, ştim doar atât că vom pieri repede, despre asta vorbeşte lumea, pentru că întemeierea statului român nu se poate încheia atâta timp cât vor trăi maghiari în Transilvania. Politica se face acolo jos, la Bucureşti, după harta mentală asta se află în străinătate, pentru noi nu poate veni de-acolo decât împilarea, în ciuda unui relativ reviriment economic. Aşteptăm revizuirea graniţei, războiul, dacă altfel nu se poate, iar în presă scriem cel mai mult despre hărţuiala din şcoli, pentru că asta e singura cauză colectivă care îi leagă pe maghiari de la Timişoara până-n Maramureş, de la Satu Mare la Braşov. Tinerii doritori de învăţătură se lovesc de o seamă de nedreptăţi, la fel şi cei ce vor să trăiască ungureşte în Transilvania, lista ofenselor a sporit de-atunci continuu, nu s-a rezolvat nimic, deşi o parte a problemelor s-a perimat. Din când în când, statuia lui Bocskai István6 trebuie băgată în biserică, apoi se poate scoate iar, asta arată cum bat vânturile politicii. Lumea aceea de vis, compusă din amestecul de nostalgie faţă de Monarhie şi etosul supravieţuirii, e o poleială frumoasă, dulce, dar falsă, scorojită, e obligatorie pentru fiecare maghiar rămas pe loc, în timp ce elita cu mai mare dare de mână se repatriază pe furiş, pentru că patria se proclamă de la Pesta. Acolo urcăm, şi asta devine încet străinătate, nu numai ca geografie politică, ci şi afectivă, deşi Imnul Secuiesc7 a fost scris acolo, unde altundeva putea fi scris? Ce vede bunicul din toate acestea, şi ce-l fac eu să vadă, partea asta e lăsată în seama mea, pot să fiu vizionar şi atunci când sunt cu totul obiectiv şi profesionist, aş putea construi din generalităţi şi aş putea presăra curiozităţi. Ar trebui să depun o muncă epuizantă, colosală, ca să aflu ce anume e această Transilvanie, niciodată nu-i ceea ce am crezut până acum. Bucuria descoperirii şi disperarea mă sfâşie simultan, într-o zi îmi dau seama că le-am înţeles, iar a doua zi mă-ntreb: ce?

Lumea, poate în întregul ei, aş putea s-o gândesc relativ uşor, dar pe mine însumi e colosal de greu. Viaţa mea nu vorbeşte despre stabilire, ci despre migraţie, e căutare, dar nu întemeiere, eu nu mă mai pot statornici nicăieri pe termen lung, totul trece la modul condiţional, nu am nici pământ, nici avere, cunoştinţele îmi valorează tot mai puţin, adesea simt că am rămas împotmolit aici şi nici nu mai ştiu încotro am pornit iniţial. Bunicul ştie că revine tot acolo de la Bucureşti, din război, din prizonierat şi locurile altor experienţe dramatice, eu nu mai ştiu câte lucruri s-au schimbat de când am chiulit undeva, nici chiar femeia, care aşteaptă probabil să mă întorc acasă, deşi ea ar trebui să fie adevăratul centru al lumii. Întotdeauna mă întorc de pe câmpul de luptă, fie acesta real sau simbolic, dar a fost un câmp de luptă şi aici câtă vreme am lipsit, sau dacă nu, atunci l-am adus cu mine. Nici proprietatea, pământul, pădurea nu mai înseamnă stabilitate, se schimbă şi oamenii, legăturile umane, relaţiile, mult prea repede ca să le poţi urmări, dar aşa-i epoca asta. Nicicum nu ne putem moderniza pe măsura ei.

Să iernezi într-o încăpere, treacă-meargă, să faci focul în soba şubredă de teracotă, gata să cadă, să prăjeşti slănină şi să răsfoieşti o carte veche ce s-a păstrat înainte de a mă înfăşura noaptea în pătură. La fel ar face şi bunicul, el ar pune pe picioare o gospodărie întocmită pentru supravieţuire, apoi ori l-ar suporta, ori l-ar alunga, dar la prima strigare ar intra în colectivă, pentru că pământul nu-i ajunge pentru putea trăi din el, poate nici nu are pământul lui. În partidul comunist n-ar intra, nu pentru că n-ar lega speranţe de justa împărţire a bunurilor, însă pentru el propaganda ateistă este scandaloasă, în adâncul lui e un om sincer religios, Isus Cristos poate să apară în orice clipă la colţ, de epoca mitică nu-l despart decât cele patru clase elementare şi felul în care îşi numără banii în necontenită împuţinare. Poate ar şi bracona la început, e un păcat scuzabil în vremuri de mare strâmtoare, deşi atunci în Transilvania vânatul e puţin, fiecare împuşcă ce vrea, dacă are puşcă, desigur. Până în 1935 nu există o lege a vânătorii în România, iar întrebarea e dacă trebuie respectată legea maghiară, şi dacă da, de către cine?

Pe prăvăliaşul evreu, la care bunica a făcut o vreme ucenicie într-ale comerţului, îl duc la Auschwitz, numele i se păstrează pe o filă de recensământ, prăvălia a fost prădată de localnici, sinagoga a fost demolată, nici urmă n-a rămas din ea. Bunica a făcut tot ce a putut ca să-l salveze măcar pe unul dintre copilaşi, dar n-a reuşit, sau n-a făcut nimic, pentru că aşa erau vremurile. Ar fi trebuit, desigur. Sau să mă împac cu gândul că nu se putea? Le pot pretinde bunicilor mei ca în anumite situaţii să se fi lăsat mai bine împuşcaţi şi nu doar să asiste la funcţionarea terifiantă a istoriei? Dacă eu aş fi fost acolo, s-ar fi întâmplat totul altfel? Să se rezolve totul fără execuţie şi cu onoare, fără compromisuri, pentru că din asta s-ar putea croi un roman bun! N-am devenit bogaţi, dar ne-am păstrat onoarea, sau nu ne-a rămas nici ea, nimic nu-i durabil, pentru asta lipsesc premisele. Nu se poate afla precis nici ce s-a întâmplat în 1944, când bunica s-a pitit în pivniţă, pentru că tocmai trecea frontul. Schija împlântată în tăblia mesei nu s-a păstrat, dar încă i se vede urma. Un soldat rus l-a azvârlit pe copilul din braţele ei între tufele de coacăze, a trebuit să-l readucă la viaţă stropindu-l cu apă. După legenda familiei, de la lănţişorul de aur al bunicii a dispărut medalionul în care era reprezentată Fecioara Maria, un vechi cadou de confirmare, e absolut sigur că l-a şterpelit mahalagioaica aia prăpădită care se hârjonea cu soldaţii ruşi, dar cel puţin bine că bunicii nu i-au făcut nimic, a scăpat…

Sub părul bătrân din spatele castelului trebuie să se afle o comoară îngropată, colcăie în Transilvania comorile îngropate. Dacă găsim ceva, împărţim frăţeşte, apoi ne denunţăm reciproc. În nopţile de toamnă, din pădure coboară ursul ca să mănânce pere, sunt o sumedenie de urşi pe la noi, dar nu ne temem, şi chiar dacă da, nu recunoaştem. Întotdeauna, la câţiva paşi de casa noastră începe sălbăticia, poate pentru că aşa trăim, poate pentru că numai asta ne-a revenit. Trebuie să se găsească în casă o puşcă, dacă nu, atunci facem una din pilă, e bricolaj şi treaba asta, dar asta e povestea celuilalt bunic al meu. Aş mai putea-o continua pe asta, am multe lucruri la îndemână, sumedenie de morţi sau o istorie creată de mine. După o scurtă tărăgănare, sau în mijlocul unor chinuri groaznice, am decis că vreau acum să fiu nepotul bunicului meu real şi fiul adevăratului meu tată, chiar dacă sunt scriitor, dacă mă joc de-a scriitorul, nu pentru că ar fi mult mai simplu să fii fiu şi nepot, cum dealtfel nu-i uşor nici să fii tată sau bunic. Însă cel mai greu e să fii mamă. Aici nu-i loc de ironie, în lumea asta e greu să trăieşti ca femeie: e multă vreme frig, aşa e clima, aşa ni-e sufletul. Şi degeaba descriu eu totul fidel, aşa cum s-a întâmplat, sau aşa cum ştiu eu că s-au petrecut lucrurile, pentru că devin de îndată ficţiune, scorneală, care atrage după sine altele noi, avansez spre finalul întâmplării totdeauna pe marginea a ceea ce se poate relata, care ar putea fi adevărul, dar cine poate promite aşa ceva acum?

Tata nu avea de unde să ştie ceva despre toate acestea în primăvara anului 1985, nici eu nu ştiam încă. Va avea loc un meci de calificare pentru campionatul mondial, se va transmite la televizor, sau numai la radio, nu-mi mai amintesc, tata găseşte că-i straniu că nu vreau să trec în camera cealaltă, deşi e o chestiune de viaţă şi moarte, de meciul acesta depinde soarta echipei maghiare, urmează Mexico şi mai sperăm, pentru ultima oară. Abandonez selecţionata maghiară, luăm bătaie de la olandezi, dar asta n-a fost decât o poticneală de moment. Scriu un articol pentru ziarul Vörös Lobogó (Drapelul roşu) din Arad, al treilea din viaţa mea, dacă număr bine, atunci această numărătoare şi articolul încă aveau o miză serioasă. Nu ştiu de ce-mi doresc asta atât de mult, învăţ autocenzura, mă pregătesc să fiu ziarist sau vreau doar să-mi dovedesc că-mi termin textul până se lasă seara? Merge greu, tata mă întreabă cum voi putea trăi din această activitate dacă merge atât de greu? Nicicum. Adică bine, aş spune, pentru că şi acum trăiesc din toanele mele, nu din ceea ce scriu, ci din faptul că încă există literatură. I-aş putea răspunde şi că nu ştiu cum va fi cu asigurarea traiului, iar am ciopârţit cu toporul un roman. Casă n-am construit, existenţă n-am întemeiat, în preajma mea totul e în aer, deşi părinţii mei şi-au dat şi sufletul ca să ajung cineva, dar eu nu ajung, iar asta nu-i o teză, ci o stare. Eram într-o situaţie asemănătoare şi cu treizeci de ani în urmă, atunci încă nici nu aveam pe raft jumătate din opera vieţii, dar exista fotbalul maghiar, scrisul nu mergea, sau foarte greu, târâş-grăpiş, forţat, a trebuit să mă confrunt cu mine însumi şi cât de cât şi cu lumea.

Cu mine lucrurile se desfăşurau atunci rapid, mă luptam cu o gravă deficienţă de vorbire, mă bâlbâiam, asta mi-a amărât peste poate viaţa, nu numai chestiunile cu femei, abia dacă aveam chestiuni cu femei, şi pe deasupra începeam să mă dumiresc că am citit cam prea puţin din ceea ce mi se va cere la examen, n-am nicio şansă să intru la secţia maghiară-franceză de la Cluj. În Transilvania, omul intră la facultate, în Ungaria e admis, o măruntă diferenţă de limbă pentru a semnala o mare problemă. După examenul nereuşit te duc la armată, sau mă înrolez, apoi voi lucra într-o fabrică de conserve, aşa a început şi Steinbeck, cel ce n-a fost soldat nu va fi niciodată bărbat, aşa se credea la noi. Nu mă admit ani de zile, nu intru, dar încerc, pot să fiu extrem de îndărătnic când este vorba despre toanele mele. Realitatea e că nici n-am fost eu cel ce s-a pregătit pentru facultate, ci m-a pregătit mama, ceea ce-i firesc, mi-a băgat-o în cap, asta e sigur, asta şi-a dorit se pare la naşterea mea, pentru că obişnuiau să-şi dorească ceva, cum ar fi să învăţ bine şi să nu beau. Îi continui programul de viaţă, dar şi problemele de viaţă, cred. Într-o perioadă, să mă duc la facultate părea un ţel asemănător cu pregătirea de a urca pe Everest, sau cel puţin pe Mont Blanc, ceva atât de greu, îndepărtat şi lipsit de speranţă, aşa ne şi raportam toţi la el.

Atunci lumea era simplă: dictatura lui Ceauşescu tocmai se pregătea să lichideze ceea ce mai rămăsese din cultura maghiară transilvăneană, nu numai facultatea de litere şi literatura, dar şi să schimbe dramatic părţi întregi de oraşe, sate şi viaţa a milioane de oameni. Programul de demolare a satelor încă n-a fost anunţat oficial, dar se desfăşura în toi, oraşele au fost deja rezolvate, raportul etnic a fost definitiv înclinat în favoarea românilor în toate oraşele importante din Transilvania. Maghiarii, germanii, evreii emigrează în masă, în locul lor sunt colonizaţi oameni de altă cultură şi mentalitate, români şi ţigani, se distrug ţinuturi întregi cu efect până-n ziua de azi, dispar pe veci moduri de viaţă, tradiţii, universuri. Nu-i deloc uşor să separi modernizarea socialistă care transformă întreaga Românie de politica naţionalistă, nici dacă, e bine de ştiut, în anii cincizeci-şaizeci în Secuime erau maghiari şi secretarul de partid şi securistul, dar aceştia erau mai zeloşi, de cele mai multe ori mai nemiloşi decât românii, şi mai ales consecvenţi. Ce anume a mai distrus acel sistem în afară de cultura maghiară, pe noi, maghiarii transilvăneni, nu ne prea interesa atunci, şi nici de-atunci nu ne preocupă cu adevărat, pe acelea să le înfiereze românii, să le fută, aşa spunem în realitate, dacă e să fim sinceri. Nu ne place să ne gândim că majoritatea victimelor socialismului din România au fost totuşi românii, aşa le trebuie, idem şi cei ce au tras foloase, asta o pizmuim, totuşi, pentru că nu-i drept.

În secolul al XX-lea, toate relele din Transilvania au fost făcute de români, ăsta e un postulat. Niciun maghiar nu discută asta, maghiarul ori se opune, ori nu are ce face. A contribuit şi prin faptul, adică neavând ce face, că a lăsat baltă totul, s-a stabilit în lumea liberă, fericită sau măcar maghiară, pentru că acesta era primul punct de vedere, nu interesa pe nimeni că şi acolo e dictatură, n-avea de unde să ştie, pentru că atunci presa română a azvârlit asupra Ungariei acuze otrăvite, dar nimeni nu spunea că (şi) acolo e dictatură. În 1985 se ştia că socialismul va cădea cât de curând, toată lumea se pregătea pentru prăbuşirea asta, o aştepta, dar ştiam că încă poate dura oricât şi întrebarea era dacă îi vom supravieţui. Nici de-atunci nu-i sigur că i-am supravieţuit, după părerea unor n-ar fi fost permis, după a altora nu puteam pieri nici dacă am fi vrut peste măsură de mult. Asta e o exagerare, mulţi au murit, nenumăraţi şi anonimi, nici azi nu ştie nimeni, precis, câţi. Nu ştiu dacă în Europa a existat o ţară mai întunecată decât România. Nu ştiu dacă a existat o profesiune mai lipsită de perspectivă decât să fii profesor de limba şi literatura maghiară în România de atunci, sau să te pregăteşti pentru asta, nu spun asta de parcă eu m-aş fi pregătit, aproape nimeni nu mai voia atunci să fie nici profesor, deşi la vremea aceea pedagogul încă nu se afla atât de jos în ierarhia socială. Nu pot înţelege nici astăzi de ce a fost o concurenţă de zece la unu. Din urmă, mie mi se pare a fi fost singura formă inteligentă de împotrivire, un fel de sfidare, de disperare, de totuna, şi-atunci de ce nu? A existat un fel de unitate comunitară, sau nevoia de aşa ceva, ca noi toţi, cei care dăm examen la secţia maghiară, deşi suntem concurenţi, alcătuim o mare echipă, fix împotriva celor din pricina cărora suntem constrânşi la acest examen de multe ori umilitor.

Ce-o să fie cu tine la examenul oral, întreabă tata, aşa cum mă întreabă toţi cunoscuţii apropiaţi, pentru că mă bâlbâi disperant, groaznic, dezamăgitor. Nimeni nu despică firul în patru dacă de aici mi se trage spaima de examen sau de la frica neîntreruptă mi se trage bâlbâiala. Sper că mi-o voi putea stăpâni. Deoarece comunicarea orală m-a pus de multe ori în faţa unei sarcini de neînvins, mi-ar fi fost mai la îndemână soluţia scrisă, dar lucrul acesta nu-i adevărat, nu trebuie să fac un efort prea mare ca să recunosc că pentru mine bâlbâiala nu-i o simplă problemă de articulare sau respiraţie, ci o stare psihică, tulburare de personalitate, o problemă cognitivă pe care am învăţat, de bine, de rău, s-o ascund, însă nu mi-a reuşit s-o şi rezolv. Mă bâlbâi şi în scris, deodată mi se opreşte suflul, gândul, propoziţia, dar eu nu tac, spun ceea ce pot să spun, şi de-acolo încolo nu mai sunt eu cel ce vorbeşte sau cel care tace, şi nu mai ştiu cine sunt, de ce vorbesc când ar trebui să tac, sau de ce nu spun când ar trebui să vorbesc, de ce numai din urmă, ce înseamnă acest mod repetat de a bate câmpii, ritmul prost, temporizarea atât de rea, deşi sunt în stare să scriu şi un text ritmat, dacă îmi dau seama că tocmai atunci i-a venit momentul.

Sunt scriitor, în criza de creaţie din ultimii treizeci de ani am avut, de-a valma, o pauză de circa o mie de pagini, când nu m-am bâlbâit, sau abia-abia, insesizabil pentru alţii, dar şi-atât e de-ajuns ca să tot amân însuşirea unei profesii serioase, civile şi mature, până deja e tardiv. Îmi place, e adevărat, să bricolez, nu mă feresc nici de muncile grele sau de jos, dar deja mi-e dificil să-l fac pe oricine să creadă că sunt în stare să bat ca lumea un cui, pot să strâng un şurub sau pot săpa o grădină, mai ales dacă respectivul speră un folos pe care să-l tragă din munca mea. Nu de parcă scrisul n-ar fi o muncă adevărată, şi este o muncă adevărată, numai că, spre deosebire de cele mai multe munci, aici nu eşti condus spre ţelul ce trebuie atins de un şir de operaţii repetate cu precizie, ci se produce o regândire a ţelului printr-un şir de operaţii ce nu se pot repeta cu precizie. Să reformulezi totul în fiecare propoziţie. Să pui la încercare în fiecare propoziţie autenticitatea naraţiunii, a rostirii. Ce fel de meserie e asta? Omul se preface că ar şti ceva, dar nu poate fi sigur că-n propoziţia următoare nu iese la iveală că asta e tot ce ştie. Şi ce se întâmplă dacă nici nu se află, sau numai la finalul mai multor sute de pagini, dacă nu cumva abia după apariţia cărţii? Ce se va întâmpla dacă îmi dau seama că e o carte proastă, falsă, necredibilă? Dar dacă mici nu-mi dau seama? Ce se întâmplă dacă mă schimb în timp ce scriu? În parte, ăsta şi e scopul, şi totuşi. Ce se întâmplă dacă mă schimb într-atât încât nu mă mai pot identifica cu ce am scris? O iau de la capăt sau încep ceva nou? În definitiv, omul se scrie pe el însuşi, se risipeşte ori se adună, nu-i acelaşi lucru, dar conduc la aceeaşi finalitate, de fapt. În timp ce scrii, simţi că limba este mult mai mult decât tine, te poţi cufunda liber în această vastitate, te poţi abandona în ea. Cine a resimţit-o, doreşte mereu să revină aici, e ca dragostea şi vinul, se poate trăi fără ele, dar nu merită.

De când am devenit atât de mare şi citesc despre astfel de lucruri, pe tata nu-l mai interesează literatura, doar în mică măsură şi cultura scrisă. A auzit, totuşi, de Szilágyi Domokos8, s-a sinucis, era alcoolic. Nu-şi aminteşte să fi fost la teologie un om numit Bodor Ádám9, sau dacă da, e cumva rudă cu Bodor Pál?10 Nici numele nu mai înseamnă nimic pentru el, poate doar cele care sunt rostite la Europa Liberă. A auzit de Sütő András,11 îşi aminteşte precis că în 1958 a scris un articol fulminant împotriva operetei, care ar trebui, după părerea lui, interzisă. Tocmai fusese invitată la Cluj Honthy Hanna cu Teatrul de Operetă din Capitală, jucau Regina ceardaşului.12 Nici tata n-a găsit bilet pentru premieră, ca multe alte mii de virtuali spectatori, a citit în schimb articolul. Aminteşte totdeauna de situaţia asta când, la sfârşitul anilor optzeci, Sütő e ridicat la cer în Ungaria, Lócsiszár şi Anyám könnyű álmot ígér nu-l interesează. Îi urăşte pe tovarăşii comunişti avansaţi la domni, pe scriitorii foşti cadre, nu crede în disidenţi şi nu crede în opoziţie, în opoziţia scriitorilor niciun pic. Să fi rămas tovarăşi; sau să nu se fi înrolat niciodată. În legătură cu Illyés Gyula13, odată au prins ochii să-i lucească, pentru că a luat vinul din faţa cuiva care şi golea paharul dintr-o sorbitură. Păcat să torni în tine, i-a spus. Asta da, a spus tata. Răsfoieşte o vreme cartea lui, Puszták népe, apoi o pune deoparte, da, aşa am trăit şi noi. Se simte în el o renunţare obosită, nu vrea să mă determine să renunţ, nu-mi spune să mă fac mai bine agronom sau inginer horticol. I-ar plăcea dacă m-aş duce în Germania sau în America, n-are importanţă în ce meserie. Ştie foarte precis că nici în România şi nici dincolo (în Ungaria) nu va fi nimic, o economie normală, nu va exista niciodată o viaţă demnă de om, pe el nu l-a amăgit nicio clipă bunăstarea epocii Kádár, iar pentru el şi schimbarea de regim a venit prea târziu. Împilaţii vor să devină împilători, spune, protestez pe loc că nu şi eu. Dacă nu, atunci vei fi exploatat, încheie el schimbul de replici. Nu există şi altceva, l-aş întreba, dar atunci nu-l întreb, pe urmă ştiu ce mi-ar răspunde, adică nu mi-ar răspunde, ci s-ar apuca să caute un articol de ziar, după care, pentru că nu-l găseşte, vom vorbi despre altceva, despre varza creaţă din China, pentru că are un conţinut mare de zinc, sau că şi egiptenii mâncau usturoi, e bun împotriva tuturor bolilor, cel puţin aşa scrie în Kertészet és Szőlészet (Horticultură şi Viticultură), asta e la îndemână.

Am sorbi vin cu tata şi aş putea spune că-i bine aşa, de fapt. Din când în când, mama ar interveni, zicând că bem din nou. Se nelinişteşte şi ea pentru viitorul meu, pentru ea literatura e un lucru îndepărtat şi frumos, îi place foarte mult să citească, romanele care o impresionează şi poeziile emoţionante, pe care le înţelege sunt preferatele ei, Réztábla a kapu alatt14 şi Reményik Sándor15. Asta e, desigur, o simplificare, dar niciodată n-a reuşit să înţeleagă poezia modernă, n-au învăţat-o la şcoală cum s-o citească, iar în roman povestea să fie clară, uşor de urmărit, să nu existe cadavre, rebusuri şi cuvinte vulgare. În decembrie 1989, de când nu mi-am mai ras faţa şi pe Ceauşescu l-au împuşcat ca pe-un câine, mama mi-a spus cu exaltare că de-acum o să merite să fii profesor de limba maghiară în Transilvania. E un gând frumos, ea e întotdeauna optimistă, şi-n plus sunt şi talentat şi, după părerea ei, mă exprim bine. Nu înţelege că nu voi putea fi niciodată profesor, mă bâlbâi şi în continuare, deşi m-au admis la facultate, pentru ea scrisul e un hobby agreabil, cum ar fi macrameul sau croşetatul. Da, îi spun, numai că pretinde un om întreg, nu o masă, hârtie, linişte, ci înainte de toate timp mental, ca să nu trebuiască să te gândeşti la nimic altceva, ci numai la ceea ce tocmai mă gândesc. Când citesc vreuna dintre cărţile lui Nádas Péter, remarcă în trecere că a existat în anii şaizeci un fotograf cu acest nume, se bucură că-l cunoaşte de undeva. Dacă-l citesc pe Nádas, face întotdeauna remarca, deoarece primeam Nők Lapja (Revista femeilor), până autorităţile române au permis să se facă abonamente, şi cu asta e plină o ladă a recamierului. În 1985, tata ştie cu maximă precizie că, dacă voi fi student la secţia maghiară, o să-mi sporească necazurile cu Securitatea, o să ni-i aduci pe cap, îmi spune o dată cu reproş. Mama e convinsă că dacă nu faci nimic rău, nu te necăjesc, la auzul acestora tata dă din mână, iar eu mă gândesc că dacă omul, fără nici un motiv, îl poate bate măr pe miliţianul de la colţul străzii, atunci nu mai contează nimic. Tata se teme, pentru că ştie în ce lume trăim, mama nu se teme, pentru că nu înţelege precis, iar eu nu vreau să mă tem, vreau să-mi înving teama, acuma, din urmă, aşa sună cel mai bine. Atunci, Cs. Gyimesi Éva16 îşi scrisese deja scrisoarea către Ceauşescu, în care îi aducea la cunoştinţă principalului responsabil situaţia nefastă a repartizării profesorilor de limba maghiară, ştiam şi despre Ellenpontok (Contrapuncte)17, a anunţat Europa Liberă, vorbea fără încetare. CseGye mi-a spus şi mie că speră că mă voi duce la secţia maghiară, dar e posibil ca asta să fi fost în ’86, când am luat parte la o oră, pentru că profesoara mea avea examen. Fireşte, i-am spus doamnei Éva, pentru că atunci treaba asta era deja decisă, dar mi-a căzut bine invitaţia. Simt şi acum, după atâta vreme, că nimeni n-a crezut serios că pe acest teren voi reuşi să dau în minge, tuturor acelora care nu ştiau ce vreau li se părea îndepărtat, nerealist, mi-era aproape cu neputinţă să le povestesc atât celor ce ştiau, cât şi celor ce nu ştiau. Să citeşti şi să urci pe munte, toată lumea înţelegea asta, în schimb nu eram eu dispus să înţeleg cealaltă întrebare, cum îmi voi câştiga pâinea. Profesor nu pot să fiu, fie şi numai din pricina bâlbâielii, asta era clar. Iar restul se va aranja cumva, mă gândeam.

 (fragment din romanul autobiografic Povestea unei bâlbâieli, în curs de apariţie)

________

1 Scriitor maghiar contemporan (n. 1973 la Târgu-Mureş). În limba română i-au apărut: Regele alb, Editura Polirom, 2017, trad. de Ildikó Gábos-Foarță, Rugul, Editura Polirom, 2015, trad. de Ildikó Gábos-Foarță.

2 Carte de reţete cu preparate specific secuieşti, care a facilitat cunoaşterea culturii gastronomice zonelor harghitene şi covăsnene, cunoscând şase ediţii în perioada interbelică. A fost reeditată la Baraolt în 2018, Editura Tortoma.

3 Stil de muzică cultă promovat de cvartetul Schrammel, fondat de Johann Schrammel la Viena ca trio în 1878, împreună cu fratele său Jozef, fratele lor vitreg, Anton Strohmayer, la care s-a raliat în 1884 Georg Dänzer, dobândind celebritatea într-un timp foarte scurt.

4 în limba română în original

5 Nincsen apám, sem anyám (Nu am tată şi nici mamă), 1929, volum în care apare celebra poezie Tiszta szívvel (Cu inima curată), care a provocat protestele dreptei şi pentru care a fost constrâns de profesorul Horger Antal să se retragă de la facultate şi să plece la Viena, apoi la Paris, unde şi-a continuat studiile.

6 Bocskai István (Ştefan Bocskai, 1557-1606), principe al Transilvaniei (aprilie 1605-noiembrie 1605, apoi rege al Ungariei, din noiembrie 1605).

7 Imnul secuiesc a fost scris în 1921 de Csanády György, pus pe muzică de Mihálik Kálmán. Intenţia autorilor n-a fost să creeze un imn, ci o cantată care să fie interpretată cu ocazia prinosului din mai. Muzica a fost compusă pentru un cor feminin, bucata fiind interpretată prima oară la reuniunea corală de la Aquincum la 22 mai 1922. Bucata muzicală interzisă însă decenii la rând a dobândit o popularitate crescândă în Transilvania, devenind ceea ce este azi. Se cunoaşte şi un imn secuiesc „vechi”, care în realitate este o compoziţie a lui Bartók Béla, care respectă ritmul muzical arhaic, intitulată Este a székelyeknél (Seară la secui), al cărei text îi aparţine unui autor anonim. Prinţul Csaba este o figură legendară, mezinul lui Attila.

8 Poet transilvănean de o extraordinară expresivitate, n. la Şomcuta Mare în 1938, d. la Cluj în 1976, sinucidere.

9 Scriitor, n. la Cluj în 1936. În limba română i-a apărut Zona sinistra, Editura Humanitas, trad. de Marius Tabacu, 2010, şi Mirosul puşcăriei, în colaborare cu Balla Zsófia, Editura Curtea Veche, 2010, trad. de Marius Tabacu.

10 Prozator, poet, ziarist maghiar (1930-2017).

11 Sütő András (1927-2006), prozator, dramaturg şi redactor din Transilvania, laureat al premiilor Herder şi Kossuth, autor a numeroase cărţi de proză pe linie proletcultistă la începutul carierei, după care scrierile sale se radicalizează şi devine în final un opozant al regimului, scrierile sale nemaiputând fi publicate în România. Anyám könnyű álmot ígér, Editura Kriterion, 1972 (tradus de Romulus Guga cu titlul Un leagă roşul pe cer, titlul unui pasaj) este o carte de selecţii dintr-un jurnal, iar Lócsiszár (titlul integral: Egy lócsiszár virágvasárnapjai – Floriile unui geambaş, 1975) este una dintre cele trei drame care i-au adus celebritatea, reunite în volumul Trei drame – celelalte două fiind: Cain şi Abel şi Stea pe rug, traducere de T. Z. Páskuy, Editura Kriterion, Bucureşti, 1979, cu o prefaţă de Ion Ianoşi.

12 Csárdáskirálynő – Regina ceardaşului, operetă de Kálmán Imre, libretul în limba germană de Leo Stein şi Jenbach Béla, premiera a avut loc la 13 noiembrie 1915 la Viena.

13 Illyés Gyula (1902-1983) este unul dintre cei mai importanţi poeţi maghiari din secolul al XX-lea, suprarealist la debut şi evoluând spre orientarea poporanistă a liricii maghiare, autor şi a celebrei biografii a lui Petőfi Sándor (1936). Puszták népe (Poporul pustelor) a apărut tot în 1936.

14 Sub acest titlu (Plăcuţă de aramă la poartă) a apărut în limba maghiară romanul lui A. J. Cronin, Citadela.

15 Reményik Sándor (1890-1941), important poet maghiar din Transilvania, alcătuind trioul de aur al liricii transilvănene interbelice, alături de Áprily Lajos şi Tompa László.

16 Cs. Gyimesi Éva (1945-2011), profesor, lingvist, istoric literar, eseist.

17 Ellenpontok (Contrapuncte) este publicaţia samizdat redactată de Szőcs Géza, Tóth Károly, Tóth Ilona şi Ara-Kovács Attila, între 1981-1982, la Oradea.

* * *

Vida Gábor s-a născut la 4 martie 1968 la Chişineu-Criş. A absolvit Facultatea de Filolgie a Universitţii Babeş-Bolyai din Cluj, secţia maghiară-franceză. A publicat volumele Búcsú a filmtől (Adio de la film), 1994, Rezervátum – történetek és hézagok prózában (Rezervaţie – întâmplări şi lapsusuri în proză), 1998, Fakusz három magányossága (Întreita singurătate a lui Fakusz), 2005, Nem szabad és nem királyi (Nu-i liber şi nu-i regal), 2007, Noé, az indian meg a dinók (Noe, indianul şi dinozaurii), 2009, A kétely meg a hiába (Îndoiala şi zădărnicia), 2012, Ahol az ő lelke (Unde sufletul lui), 2013, Egy dadogás története (Povestea unei bâlbâieli), 2017. A tradus romanul lui Eugen Uricaru, Aşteptându-i pe barbari.

În prezent este redator-şef al revistei de literatură Látó.

traducere şi note de KOCSIS Francisko

[Vatra, nr. 8-9/2020, pp. 176-181]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.