– Mă auzi? E muzica tare afară, stai să-mi pun căștile.

– Te aud. Te aud, repetase, cu o voce din care eliminase slăbiciunea, ridicîndu-se pe jumătate din pat.

– Sînt plină de nervi! Trebuie să-ți povestesc. N-aveam pe cine să sun la ora asta. Ești în București? Noi sîntem la mare de trei zile. Adică am venit împreună, dar acum mă bate gîndul să plec singură acasă. Ai timp să-ți zic?

– Da, am timp, zise el, aruncînd o privire îngrijorată alături, unde i se păruse că vede o mișcare.

– Fii jurnalul meu… De cînd n-am mai făcut asta? De vara trecută. Cu cine eram atunci? Eram cu idiotul ăla splendid. Dar cred că cel mai mult îmi plăcea la el că picase bacul. Parcă și la tine a venit la sfîrșit în weekend o tipă, vă plimbați pe plajă, discutai cu ea, erați simpatici împreună, să știi.

-Să nu te sui la volan dacă ai băut, spuse el, blestemîndu-și stîngăcia.

-Vorbești cam în șoaptă, nu prea te înțeleg.

Povestea ei era greu de urmărit și părea că și ea o face intenționat mai incoerentă, poate ca un omagiu adus prieteniei lor, care avea s-o poată descurca, o prietenie în care ea avea aceeași încredere nenorocită dintotdeauna. Îl informă deci că îi pregătise tipului respectiv o baghetă cu unt și cu gem, pe care o tăiase ea însăși; că de-acolo se duseseră așa, dimineața, la supermarket să ia de băut, vînzătoarea le zisese că așază ea dozele de bere în pungi, să fie echilibrat, greutăți egale; că, atunci cînd ea începuse să bea, încă pe drum, inelul de la prima doză se rupsese și ea nu mai putuse s-o deschidă și trebuise să ia o altă doză; și că tipul cu care ajunsese ea la mare flirtase toată după-amiaza cu prietena unui prieten. Auzise multe povești de-astea de la ea de-a lungul liceului, și tot era în stare să-i răspundă imediat cînd vedea numele ei pe ecranul telefonului. Merita din plin tot miștoul pe care îl făcuseră anii ăștia de el. Discret, ce-i drept. Acum îi veni în minte cum tăia ea baghetele alea, nu în două, ci în trei, mai subțirele.

– Cînd am ajuns pe plajă seara, era plin, muzică și voluntari care împărțeau cu amîndouă mîinile prezervative… Să-i dea lui! că el are acum nevoie, eu nu mai am nevoie, mă întorc acasă. M-am dus direct la Almogavar unde terasa era deschisă și am dat de toată lumea din Vuia care asculta ultimul album scos de Credible Well-Founded Fear. După un an de facultate încă mă întîlnesc cu oameni pe care îi știam din liceu. Oricum, de-abia am apucat să beau o gură de votcă și mi s-a făcut rău, m-am simțit rău o oră întreagă. Apropo, tu cum te mai simți, sper că ești mai bine, am auzit că… am auzit ce s-a întîmplat. Mă întorc cu un tren de noapte, dacă nu cumva rămîn totuși aici cu tipul din Vuia, alt idiot. Știi ce mi-a zis? Că eu n-o să îmbătrînesc niciodată. Și mi-a făcut cadou un ciob portocaliu de la un far. Cică a văzut odată un accident mortal pe stradă în Parabiagi și a luat cîteva cioburi să-i poarte noroc.

O mai ascultă așa o vreme, uitîndu-se pe fereastra întunecată. În intersecție nu era nici o mașină. Semaforul era verde și rămase așa minute întregi, apoi se stinse și sub el se aprinse lumina galbenă, care și ea păru să dureze neașteptat de mult. În ultima clipă, înainte să se facă roșu, trecu totuși o mașină.

– Hai că mă simt mai bine acum, că ți-am povestit. Cînd mă întorc, trebuie neapărat să ne vedem, să mai stăm de vorbă, bem și noi o cafea.

– Sigur, zise și el. Cînd te întorci?

Uitîndu-se la telefonul închis, îl cuprinse o ciudă stinsă, îndepărtată. De ce nu fusese el în stare să-i spună că ea nu va îmbătrîni niciodată? Ăsta era secretul eșecului lui, și acest secret ieșea acum la iveală.

O asistentă intră tocmai atunci fără zgomot și verifică perfuzia tipului din patul de lîngă el. Apoi îl văzu deodată pe el cum stătea cu ochii în tavan.

– Cum vă simțiți? Facem un analgezic? îl întrebă, și parcă era o grijă reală în vocea ei.

[Vatra, nr. 12/2020, p. 85]