Cîtă suferință se găsea prin Galații sfîrșitului de veac XIX s-a vărsat toată în poemele Elisabetei M.Z. Ionescu. Deși a făcut un bine (de nu mai multe) cultural orașului (scoțînd chiar o revistă, Luceafărul, în 1897), Zanfir Ilie o lasă afară din încăpătorul său dicționar.¹ Noroc doar că o repertoriază Stănuța Crețu în Dicționarul…ieșean² și ne spune ceva despre hărnicia ei, împrăștiată prin tot felul de reviste (între ele și Literatorul, căruia îi și dedică o poezie; și lui Macedonski una, firește), dar și adunată în trei volume: două de poezii (Impresiuni.1883-1894, Versuri de Elisabeta M.Z. Ionescu, Tipografia Nouă, Galați, 1894, și Din clipele vieței, Poesii de Elisabeta M.Z. Ionescu, 1895-1899, Tipografia ziarului ”Foaia populară”, București, /f.a./) și una de proză: Elisabeta M.Z. Ionescu, Clipe de durere. Prosă, 1895-1899, Tipografia ”Foaia populară”, București, 1900³ (anunță, cu prilejul celei de-a doua cărți, și o piesă ”într-un act” – O întîlnire – de va fi scris-o). Stănuța Crețu zice că suferea de o ”nefericită infirmitate”,⁴ ceea ce motivează biografic revărsarea de suferință. Peste toate, rămîne și orfană de tată destul de devreme (după cum se vede din bocetul Părintelui meu). Moartea, de altminteri, i-a dat tîrcoale încă din fragedă copilărie: ”în mica mea copilărie de patul morții eu aproape am fost”, mărturisește ea în poemul în proză Mama. O biografie, așadar, nu doar predispusă, ci chiar destinată calvarului (mai adăugîndu-se, firește, și supliciul – fatal! – de iubire).

Impresiunile sînt un lacrimarium debordant, cu izvor abundent și nesecat, căci Elisabeta nu-și poate opri nicidecum șuvoaiele de lacrimi. Chiar dacă asistă la o reverie de natură – cum ar fi ninsoarea – ea e copleșită de suferință și izbucnește spontan în plîns: ”Triste gînduri mă-mpresoară/ Și în inimă-mi s-opresc;/ De-a durerei grea povară/ Lacrimile-mi șiruesc.” (Ninge). Stănuța Crețu zice că Elisabeta are o ”sensibilitate melancolică,”⁵ dar dacă melancolie e, atunci e cea mai neagră melancolie: ”Dulci iluzii, tainici șoapte,/ Să vă cred e-o nebunie!/ Cufundați-vă în noapte:/ Noapte-n viața mea să fie!” (Melancolie). Suferințele se adună stog și se urmează într-un alai atît de consistent încît Elisabeta nu mai găsește niciunde consolare sau măcar ușurare; decît în lacrimi: ”Sufletu-ți cînd e-n durere,/ Mîngîierea-adevărată/ E în lacrima curată,/ Ce se scurge în tăcere” etc. (Mîngîiere). Firește că în acest regim de suferință și dragostea se plătește, numaidecît, cu lacrimi: ”Frumos ca noaptea îmi apari,/ Bizar ca un fantastic vis;/ Dar este scris, dar este scris/ Să lăcrimez mărgăritari” (Este scris). E vorba, așadar, de o suferință destinală, una care nu-i dă Elisabetei nici un răgaz. Așa fiind, nu-i de mirare că ajunge să exclame ”M-am săturat de viață/ Și moartea o implor” (Nu pricep ce e). Deși, măcar din loc în loc (dar în puține locuri), mai sînt și clipe luminoase: ”Dar cînd pe tine te-am văzut,/ Chiar negrul nor fugise/ Și soarele mult mai plăcut/ Pe ceruri se ivise.” (Cînd te-am văzut). Din păcate, a fost doar o clipă irepetabilă, o fulgurație existențială  care a lăsat în urmă infinită traumă de inimă: ”Ca să trăiesc de mi-a fost drag,/ Mi-a fost numai odată,/ Cînd al meu gînd lăsam pribeag/ Spre fața ta curată” etc. (De mi-a fost drag). Elisabeta e atît de marcată de neagra suferință încît nu poate participa la nici o bucurie a vieții: ”În juru-mi sgomot, veselie;/ S-așează masa în grădină;/ Dar cît mi-e viața de pustie/ Și inima de jale plină!” (1 mai). E o durere atît de radicală încît nu numai că nu mai poate fi exorcizată, dar nici măcar nu mai poate fi omagiată prin lacrimi; e o durere care a uscat și sufletul și ochii poetei: ”Azi sufletu-mi în disperare/ Nici lacrimi nu mai poate-avea;/ Nu cred, nu știu vre-o alinare,/ Nu văd decît o neagră zare/ Ce-acoperă viața mea.” (Nici lacrime). O asemenea viață-calvar nu merită, pe drept cuvînt, nici o apreciere: ”E groaznică viața:/ La ea cînd cuget bine,/ Desgustul mă cuprinde/ Și-un dor de moarte-mi vine” (Viața).  Între îndurerate și disperate, Elisabeta e o performantă.

Printre jelanii cu ”vocabularul copiat după cel eminescian”⁶ Elisabeta mai strecoară cîte-o scrisorică versificată către amice sau alte ocazionale (cum e La venirea studenților în Galați, 1885, cînd ”În serbare-i tot Galațul/ Căci în sînu-i a primit/ Tinerimea studioasă,/ Care-n pace s-a unit”). Sau face moralisme pe seama întocmirii nedrepte a lumii: ”Privesc în lumea largă/ Și nu pot să-mi explic/ Cum unu-i la-nălțime,/ Cînd sufletu-i e mic” etc. (Privesc). E și normal să scrie compătimiri pentru cei striviți, ea fiind cea dintîi dintre ei. 

Și compătimirile și dedicațiile se continuă în Din clipele vieței, doar că acum mai metodic. Elisabeta și-a pus în gînd să-și manifeste prin poeme ”un semn de omagiu pentru unii” și de ”prietenie și adîncă admirație, pentru alții.” Ceea ce și face, dedicînd încoace și încolo, ba rudelor, ba prietenelor, ba altor poeți (acestora în spiritul poeziei lor). Cum se adaptează la destinatarul omagiilor, versificația e mai inventivă și tematica mai împrăștiată. Dar nota fundamentală rămîne tot pesimismul absolut: ”speranța e mormîntul!/ Acolo-i fericirea și partea de noroc!/ Zadarnic încălzește un soare-întreg pămîntul/ Din lumea asta mare; unde nu toți au loc!” (Reflecție). Dar mai ales n-are loc în lumea asta Elisabeta, exclusă de la orice festin și festivitate: ”De sărbătoare astăzi natura s-a-mbrăcat,/ Copacii mantie-albă de flori și-au aruncat,/ În juru-mi e viață, e cînt și reînvieri,/ Pe fața mea sunt lacrimi, și-n inimă dureri” (E primă-vară). Și toate astea pentru că ”pe veci iubirea moartă” iar făr’de ea nu mai rămîne decît ”mormîntul sufletesc!” (În grădină). În acest mormînt trăiește, din nefericire, Elisabeta.

”Prosele-”s, de fapt, lirice, fără nici o epică afară de a suferinței, cum le zice și titlul – Clipe de durere. Nu par altceva decît poeme lărgite și lăbărțate, căci trăiesc din aceeași materie a durerii și din aceeași jelanie tot mai sfîșietoare: ”Mi-e sufletul amărît și ași vrea să cînt ceva. Dar coardele lirei mele sunt sfărîmate. Și plină mi-e inima de dureri, iar ochii-mi sunt uscați: lacrimi nu mai au! O! viață de agonie a sufletului meu, scurtează-te, rupe lanțul ce te ține.” etc. (Elegie în proză). Ca și-n versuri, și-n proză Elisabeta și-a istovit lacrimile și și-a pietrificat sufletul în durere: ”Azi teamă nu mai am. Simțirea în peatră am prefăcut-o; iar sufletul de mult mi-e ars, de arma acelor ochi de foc.” (etc. (Abnegație). Versuri din cazna sufletului și a inimii scrie Elisabeta.                    

_____________

^[1] Zanfir Ilie, Dicționarul scriitorilor gălățeni, Editura Axis Libri, Galați, 2016.

² Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Editura Academiei, București, 1979, pp. 451-452.

³ Mulțumiri Bibliotecii județene ”V. A. Urechia” din Galați pentru ajutorul bibliografic.

⁴ Dicționarul…, p. 452.

⁵ Idem.

⁶ Ibidem.

[Vatra, nr. 12/2020, p. 86]