Al. Cistelecan – Eposul jeluirii la prima noastră poetă (Elenko Buhu)

O mică bătălie neștiută – și poate încă neîncheiată – s-a dat pentru titlul de întîia poetă română. Interbelicii au socotit-o pe Matilda Cugler-Poni drept prima noastră poetă, dar dacă s-ar fi uitat în „Familia” și după altceva decît după poeziile lui Eminescu ar fi văzut că Maria Suciu-Bosco i-a luat-o înainte Matildei cu cîțiva ani buni. Din păcate, Maria a rămas fără volum (nici măcar fiică-sa, Lucreția Suciu, nu s-a obosit să-i adune poemele), așa că n-a fost socotită. N-a fost socotită nici Sofia Cocea, ale cărei poeme au fost strînse, postum, de Iulia Aricescu și publicate în 1862, în același alfabet de tranziție ca și al Elenkăi. Cum volumul Elenkăi apare înaintea celui al Sofiei, locul de primă poetă i se cuvenea; dacă s-ar fi știut de ea.  Locul acesta nu-i poate fi contestat decît de Xenia Iordachi Hagiu, care scria pe la 1820, dar, din nefericire, și cîntările ei de strană au rămas necunoscute pînă în zilele noastre, cînd editura Gunivas și-a luat inima-n dinți pentru o faptă bună. Așadar, în funcție de criteriu – volum/manuscris – prima poetă română e, deocamdată, fie Elenko Buhu, fie Xenia.

Am avut încredere nezdruncinată în ieșenii care au realizat Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900,1numai că, din păcate, mi s-a zdruncinat un pic văzînd că n-au luat-o în seamă pe Elenko. Lucrul mi-e de neînțeles, pentru că un volum de poezii publicat de o poetă la 18542 nu-mi pare eveniment de neconsemnat. Cu atît mai mult cu cît în același an, și tot la Iași, apare și o „carte de rugăciuni și cîteva istorioare adunate de D-na Elena Buhu”. Problema e că, neștiind sau nu voind să știe de ea autorii dicționarului, Elenko rămîne o enigmă (cel puțin pentru mine). Singurele lucruri pe care le știu despre ea sînt desprinse din O minută din viața unei femei, minută care umple tot volumul de stihuri. Iar lucrurile aflate sînt unul singur: Elenko a suferit mult.

După cum începe această „minută” mai dilatată decît cea în care personajul lui Alexandru Papilian din Dihorul dă cu toporul în capul victimei nu te-ai aștepta la o jelanie epopeică și la triste, redundante, reflecții despre moarte și viață. Elenko pune drept cadru de început al acestei confesiuni inepuizabile și neîntrerupte – sihurile sînt un singur poem – o scenă de idilă (care nu se mai împlinește, deoarece versurile o iau numaidecît spre jeluire): „Mîine sară însărat/ Să știi că ești așteptat/ Să vii singur prin grădină/ Ferindu-te de lumină/ Să te sui în foișor/ Călcînd foarte binișor,/ Și să mă aștepți pe mine/ Fără frică că nu-i nime/ Că am ceva să-ți vorbesc/ Și apoi ca să-mi vorbești,/ Să-ți spun cum să mă iubești;/ Nu cumva să te înșeli/ Îndrăznind să faci greșeli/ Că la patimile mele/ Le am o mare durere”. Promisiunile cu foișorul și ce-ar mai fi fost acolo dispar fără urmă, căci numaidecît încep să se reverse durerile Elenkăi, într-o infinită spovedanie. Atît de cruntă e această avalanșă de dureri încît Elenko e gata să recurgă la soluția finală: „Și uneori rog pe Dumnezeu/ Să mă scoată din rîndul meu”. Numai că soarta scrisă sus a Elenkăi e alta: „Și văd că nu voiește/ Pe semne așa trebuiește”. Iar această soartă e tristă irevocabil: „Să petrec cu singurătate/ Dacă n-am pre lume parte/ Să pot petrece și eu/ Lăudînd pre Dumnezeu/ Pentru ale mele toate/ Cîte vor fi pînă la moarte”. Singurătatea Elenkăi devine numaidecît cumplită: „Întristarea-mi e de moarte/ Că trăiesc cu singurătate./…/ Parcă n-aș fi pre pămînt/ Ce mă aflu într-un mormînt”. Așa e, Elenko, precum Bacovia, într-un mormînt trăiește. Doar că nu-și poate stăpîni auto-compătimirea: „Oftări și necazuri grele/ Din năuntru inimii mele”. Atît de grele încît se scîrbește radical de această „lume vremelnică” și de această „viață netrebnică” și ajunge să glăsuiască și ea precum Cecco Angiolieri: „Piei lume de pre pămînt/ Că așa trai mi-e urît”, „Numai năcaz supărare/ Și păcate foarte mare”. A trecut printr-un așa șir de nefericiri și năpaste încît nici nu le-ar putea scrie pe toate: „De le-aș scrie eu pe rînd/ Nu ar mai avea sfîrșit”. Totuși, chiar asta ar vrea să facă, un bilanț total, o spovedanie deplină (“Gîndesc a le scrie toate”), numai că puterile i se sfîrșesc: „Dar nici mintea nu mai poate/…/ cerneala a scăzut/ condeiul s-a sfîrșit, mîna a slăbit”, „Aș vrea să istorisesc viața mea toată/ Dar mă văz că-s mai moartă” (harfa e zdrobită deja, Elenko nu l-a mai așteptat pe Eminescu). Așa că se mulțumește doar cu un punctaj biografic (fără fapte, doar stări – și de fapt – una singură): „Scriu dintr-însele ceva/ Să-mi răcoresc inima”. Dar deși le scrie, nu i se răcorește, căci scrisul ei nu e exorcizant sau lecuitor. De le-ar fi scris însă pe toate, „oricine ar asculta/ Cu jale la mine s-ar uita”. Și baremi dacă necazurile i s-ar fi tras de la dușmani sau străini, dar, din păcate, ele au venit „de la însăși prietenii mei”. Firește că nimeni nu poate suferi precum Elenko: „Oare pot crede să mai fie/ Să pătimească ca mine?”. Greu de spus de vreme ce Elenko „N-a(m) avut nici o plăcere/ În vremea vieții mele” și ”Toată fericirea mea/ Este o viață rea”. Lucruri definitive, încît „Altă nădejde n-am afară de Dumnezeu”. Ajunge, desigur, la judecăți nihiliste: „De la mine aceasta spui/ Că lumea nimica nu-i”. Vanitas vanitatum, căci moartea le șterge și astupă toate: „Cît de mult de-ar trăi/ Tot în mormînt are a se sălășlui”. Pesimismul ajunge repede la apogeu: „Nu era mai bine/ Să nu mai fie om pe lume?”. Își ia însă seama că face apostazie și se oprește: „Mai bine să tăcem/ Cele bune să facem/…/ Mă tem să grăiesc/ Să nu mă osîndesc”. Oricum, se căinează amarnic de păcate (dar nu ne spune care-au fost) și speră că Dumnezeu va fi îndurător. Așa și sfîrșește: „Doamne ferește și miluiește/ Pre păcătoși/ Spășește.”

Începuturile, se știe, apasă asupra urmărilor. Fatal, poezia feminină românească începe cu mare jelanie. Nu-i de mirare că a continuat, bună vreme, tot așa.

________

 Editura Academiei, București, 1979.

2 Stihuri de d-na Elenko Buhu, Se dă în dar, Iași, 1854. (În Moldova abia se deprinseseră cîteva litere latinești, așa că ediția e cu alfabet de tranziție). Mulțumiri doamnei Camelia Boca pentru ajutorul bibliografic.

[Vatra, nr. 1-2/2021, p. 129]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.