Al. Cistelecan – Eposul jeluirii la prima noastră poetă (Elenko Buhu)

O mică bătălie neștiută – și poate încă neîncheiată – s-a dat pentru titlul de întîia poetă română. Interbelicii au socotit-o pe Matilda Cugler-Poni drept prima noastră poetă, dar dacă s-ar fi uitat în „Familia” și după altceva decît după poeziile lui Eminescu ar fi văzut că Maria Suciu-Bosco i-a luat-o înainte Matildei cu cîțiva ani buni. Din păcate, Maria a rămas fără volum (nici măcar fiică-sa, Lucreția Suciu, nu s-a obosit să-i adune poemele), așa că n-a fost socotită. N-a fost socotită nici Sofia Cocea, ale cărei poeme au fost strînse, postum, de Iulia Aricescu și publicate în 1862, în același alfabet de tranziție ca și al Elenkăi. Cum volumul Elenkăi apare înaintea celui al Sofiei, locul de primă poetă i se cuvenea; dacă s-ar fi știut de ea.  Locul acesta nu-i poate fi contestat decît de Xenia Iordachi Hagiu, care scria pe la 1820, dar, din nefericire, și cîntările ei de strană au rămas necunoscute pînă în zilele noastre, cînd editura Gunivas și-a luat inima-n dinți pentru o faptă bună. Așadar, în funcție de criteriu – volum/manuscris – prima poetă română e, deocamdată, fie Elenko Buhu, fie Xenia.

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – O gălățeancă îndurerată (Elisabeta M.Z. Ionescu)

Cîtă suferință se găsea prin Galații sfîrșitului de veac XIX s-a vărsat toată în poemele Elisabetei M.Z. Ionescu. Deși a făcut un bine (de nu mai multe) cultural orașului (scoțînd chiar o revistă, Luceafărul, în 1897), Zanfir Ilie o lasă afară din încăpătorul său dicționar.1 Noroc doar că o repertoriază Stănuța Crețu în Dicționarul…ieșean2 și ne spune ceva despre hărnicia ei, împrăștiată prin tot felul de reviste (între ele și Literatorul, căruia îi și dedică o poezie; și lui Macedonski una, firește), dar și adunată în trei volume: două de poezii (Impresiuni.1883-1894, Versuri de Elisabeta M.Z. Ionescu, Tipografia Nouă, Galați, 1894, și Din clipele vieței, Poesii de Elisabeta M.Z. Ionescu, 1895-1899, Tipografia ziarului ”Foaia populară”, București, /f.a./) și una de proză: Elisabeta M.Z. Ionescu, Clipe de durere. Prosă, 1895-1899, Tipografia ”Foaia populară”, București, 19003 (anunță, cu prilejul celei de-a doua cărți, și o piesă ”într-un act” – O întîlnire – de va fi scris-o). Stănuța Crețu zice că suferea de o ”nefericită infirmitate”,4 ceea ce motivează biografic revărsarea de suferință. Peste toate, rămîne și orfană de tată destul de devreme (după cum se vede din bocetul Părintelui meu). Moartea, de altminteri, i-a dat tîrcoale încă din fragedă copilărie: ”în mica mea copilărie de patul morții eu aproape am fost”, mărturisește ea în poemul în proză Mama. O biografie, așadar, nu doar predispusă, ci chiar destinată calvarului (mai adăugîndu-se, firește, și supliciul – fatal! – de iubire).

Citește în continuare →

Al. Cistelecan – O saga de dragoste și moarte (Anişoara Odeanu)

Dacă „însuși numele Anișoarei Odeanu e un poem”, după cum ne asigură Traian Chelariu,1 ne putem închipui (fie și cu greutate) cu cît sînt mai poeme poemele înseși. Nici n-aș zice că nu sînt, cu toate că faima de prozatoare a Anișoarei (1912-1972; pe numele ei civil Doina Stella Grazziana Peteanu) i-a pus în umbră faima de poetă (era deja romancieră celebră, prin două cărți, înainte de a o scoate pe prima de poezii – Fata lui Codru-Împărat).2 Galanta remarcă a lui Traian Chelariu e doar una dintr-un lung șir de coronițe, prima dintre ele fiindu-i acordată de Petru E. Oance, încă în 1931, în revista Vasiova, unde Oance (care era și spiritist, deci va fi știind ce zice) afirmă că Anișoara era, nici mai mult, nici mai puțin decît „reîncarnarea unui mare și genial poet de pe vremuri și care spirit a venit deja cu bogate cunoștințe poetice și filozofice,”3 la care a mai adăugat apoi și Anișoara. Fapt e că întreaga copilărie a Anișoarei, zice Cornel Ungureanu, „este însoțită de necurmate urale.”4 Nici tinerețea nu e scutită de ele, căci Anișoara „avea calități de vedetă și, mai ales, era tentată de profesiunea de vedetă5 – și avea succes și-n această profesiune. Nu-i de mirare: frumoasă, inteligentă, cultă, puțin vedetism era chiar de cuviință (deși poate exagera, de vreme ce Camil Petrescu i-a atras atenția să fie mai domolită în protagonisme de felul ăsta).

Citește în continuare →