Dincolo de faptul că se publică puține cărți despre literatura română de către specialiști străini, acestea aproape că nu sunt comentate în mediul cultural autohton. Ele trec neobservate sau oricum neasimilate câmpului de discuții de aici. Așa încât lamentourile periodice cu privire la faptul că literatura română e ignorată nu se soldează, așa cum te-ai aștepta, cu o atenție disproporționată atunci când cineva se apleacă, totuși, cu seriozitate, asupra ei. Așa s-a întâmplat și cu volumul lui Sean Cotter, apărut de ceva ani, Literary Translation and the Idea of a Minor Romania*. Cotter este unul dintre cei mai importanți ambasadori (pentru a folosi termenul lui Pascale Casanova din Republica mondială a literelor) ai literaturii române, în măsura în care a tradus printre alții, scriitori importanți – și dificili din unghiul transferului cultural – precum Mateiu I. Caragiale (Rakes of the Old Court stă să apară în vara lui 2021), Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov și alții.

Departe de a fi cartea unui practician, Literary Translation and the Idea of a Minor Romania este mai degrabă construcția unui teoretician al traducerii. Profesorul la Texas University e bine informat cu privire la dezvoltările domeniului, dar și cu privire la sfera mai largă a studiilor de tip World Literature – i-a citit, așadar, pe Franco Moretti, David Damrosch, Wai Chee Dimock și pe alții. Astfel încât e în măsură să recontextualizeze extrem de interesant concepte și dezbateri românești importante ale secolului XX.

Intervalul vizat de Sean Cotter este cel al literaturii sub totalitarism, care îi servește pentru edificarea conceptului de minor Romania. Trebuie spus de la început că ideea de „minorat” – la fel ca cea de „secundar” al lui Virgil Nemoianu sau cu cea de „(semi)periferic” a lui P. Casanova – nu are nimic depreciativ, ci e o încercare de înțelegere mai adecvată a situației culturilor „emergente” în dinamica internațională a literarului. Cotter preia, mai mult sau mai puțin conștient (autorul nu e citat), o sugestie a lui Itamar Even-Zohar din Polysystems Studies, conform căreia în cadrul literaturilor naționale tinere sistemul traducerii – cu tot ce înseamnă acesta: praxis, teoretizare, dezbatere publică – este extrem de relevant, de multe ori mai relevant pentru înțelegerea culturii respective decât creația autohtonă. Din această cauză, consideră Cotter, traducerea are un statut aparte în culturile literare ale Estului, cu simptome specifice: până târziu în secolul XIX, seria de opere a unui autor canonic include deopotrivă lucrări originale și traduceri, cantitatea volumelor traduse o depășește adesea pe cea a cărților originale, ideea de traducător național face concurență celei de scriitor național etc. Aceste culturi sunt, prin excelență, culturi ale interferențelor, pentru care „ethos-ul traducerii devine central în configurarea imaginarului național”**.

Nu e sigur deloc că mecanismul semnalat de profesorul american se aplică întru totul spațiului românesc, unde tensiunile dintre traducere și creație autohtonă s-au reactivat constant și unde problema identității naționale înțeleasă inclusiv în termeni de protecționism cultural a fost destul de influentă. În România, formula „traducțiile nu fac o literatură” a supraviețuit și dincolo de epoca romantismului, sistemul traducerilor a fost nu „minor” în sensul semnalat de Cotter, ci realmente lăsat pe plan secund (o reflectă în primul rând lipsa de strategii și politici publice consecvente), iar traducătorul e departe de a fi considerat o figură canonică.

Ce-i drept, teza lui Cotter despre culturile „minore” ca sisteme în care traducerile ocupă avanscena literarului are legitimitate cu privire la intervalul decupat în carte: literatura română sub totalitarism e o „epocă de aur” a traducerilor (sintagma derivată din limba de lemn a epocii e doar pe jumătate ironică în discursul autorului), unde deopotrivă forțele propagandiste și cele liberalizatoare le-au instrumentat într-o confruntare mai mult sau mai puțin vizibilă. Să nu uităm că traducerile au fost în aceeași măsură instrumentul central prin care s-a operat sovietizarea câmpului cultural românesc în anii ʼ40-ʼ50, dar și mecanismul prin care s-au repus în joc valori opuse ideologizării culturii. Printr-un paradox înscris în logica epocii, traducerile au fost, față de creațiile originale, în același timp mai politizate și mai libere.

Literary Translation and the Idea of a Minor Romania are meritul de a reface exemplar acest câmp de tensiuni și contradicții: neinteresat de traducerea unei cărți sau a alteia, nici de componenta strict lingvistică a procesului, Cotter discerne cu atenție ideologiile din spatele traducerilor. Un larg segment al volumului – și probabil cel mai incitant – se oprește asupra programului de sovietizare a culturii române, analizată din unghiul terminologiei celebre a lui Lawrence Venuti. Această sovietizare masivă e privită de autor din unghiul a ceea ce Venuti numea „foreignization” – un proces de înstrăinare/alienare a culturii române. Impactul acestui import masiv de bibliografii sovietice este discutat deopotrivă din punct vedere cantitativ (între 1957-1959, traducerile din rusă depășesc ca număr creațiile autohtone) și din unghiul strategiilor politice: pentru a îndeplini dezideratele partinice, o traducere bună din cultura sovietică respingea adaptarea mesajului la contextul culturii țintă (anulată complet), în favoarea transportării cititorului – ca într-o țară străină – în realitatea geografică și mentală a lumii sovietice. Din acest motiv, cazul românesc contrazice premisa lui Venuti că mecanismele de conservare a specificului unei culturi prin traducere (foreignization) echivalează automat cu o formă de rezistență anti-colonială: în mediul românesc al anilor ʼ40-ʼ50,  aceste strategii derivă din impulsul hegemonic de a „înstrăina România de cultura proprie”. Excelente pagini scrie Cotter despre programul lui Iorgu Iordan (inițiat în 1949) de rusificare a limbii române, semnalând toate încercările penibile de legitimare a noului jargon propagandist: frecvența crescută a pronumelui „noi” după ocupația sovietică e explicată de lingvistul care privea traducătorii drept lideri ai transformării ideologice a României ca o modalitate eroică de opoziție la adresa adversarilor burghezi.

Nu mai puțin interesantă în cartea lui Cotter e discutarea strategiei opuse, a celor care privesc în epocă traducerea nu ca pe un mecanism hegemonic, ci ca pe un manifest al transferului liber dintre culturi, singura cale de ieșire din minorat a literaturilor mici. Din acest punct de vedere, autorul apelează la trei studii de caz: Lucian Blaga, Constantin Noica și Emil Cioran. În carierele fiecăruia dintre acești autori – care au teoretizat în feluri diferite ethos-ul identitar românesc – intervine la un moment dat un stop-cadru asupra problematicii traducerii. În celebrul eseu din 1973 despre „modelul Cantemir”, Noica insistă asupra faptului că România poate fi considerată „traducătorul Europei” – cu toată ambiguitatea axiologică specifică etichetărilor filozofului, atent descompuse de autor. Prin adaptarea și stilizarea asiduă a volumului Lacrimi și sfinți la finalul anilor ʼ70, Emil Cioran își revizuiește și el atitudinea față de traduceri încercând o reconciliere măcar parțială a identității românești cu cea franceză.

În fine, cazul cel mai complex al acestei ideologii implicite a traducerii în cariera unui scriitor este cel al lui Lucian Blaga. Printr-o lectură foarte documentată, Sean Cotter demonstrează că cel care ilustrase, în interbelic, figura poetului și a filozofului național – autorul celor mai elaborate proiecte identitare românești – își construiește, mai mult sau mai puțin deliberat, în intervalul stalinismului, postura de „traducător național”. Nu doar că prin calitatea de traducător Blaga își recâștigă dreptul la „voce publică” într-un interval în care poetului „original” acest privilegiu îi este interzis, dar filozofia de ansamblu a scriitorului suferă o mutație de proporții. În Ființa istorică, ultima parte a Trilogiei blagiene, concepută în 1959 dar publicată abia în 1977, scriitorul comută atenția dinspre definițiile sufletului românesc în izolare spre o examinare complexă a interferențelor culturale; în această carte, „Blaga a oferit o viziune paradoxală a culturii române ca mai adaptabilă și mai receptivă decât alte culturi. În această viziune de tip longue durée asupra României, perioada sovietică este doar un exemplu de influență culturală puternică, similară cu altele pe care România le-a absorbit cultural în trecut”. Fără a exagera disidența lui Blaga în epocă, Sean Cotter insistă asupra strategiei interesante a scriitorului de a-și conserva autonomia profesională într-un deceniu al acaparării totale a literarului de către politic: „Ne-am fi așteptat de la filozoful spațiului mioritic să insiste asupra ideii românității asupra hegemoniei sovietice, dar nu o face și nici nu capitulează în fața puterii”. În loc să reactiveze poziția oarecum facilă și riscantă în epocă a specificului național, Blaga preferă să elaboreze, în jurul practicii traducerii, o filozofie a permeabilităților și a interferențelor culturale, care deschide literatura română spre literaturile lumii, minimalizând implicit accidentul aculturației sovietice.

Chiar în ciuda unor aspecte discutabile – care derivă mai degrabă din opțiuni hermeneutice punctuale sau din insuficiența „cazurilor” puse în joc (cei trei autori ar fi meritat plasați într-o serie mai amplă) –, cartea lui Sean Cotter cuprinde câteva dintre cele mai incitante studii despre politicile vizibile sau invizibile ale traducerilor în câmpul literar românesc. Faptul e cu atât mai impresionant cu cât ea e scrisă – și gândită, aș adăuga – în engleză. Concepută, adică, prin framework-uri teoretice noi, menite să redeschidă discuția asupra unor cazuri pe care, abordate prin instrumente și concepte autohtone, le consideram închise.

___________

*Sean Cotter, Literary Translation and the Idea of a Minor Romania, University of Rochester Press, 2014.

** Toate traducerile din Sean Cotter aparțin autorului articolului de față.

[Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 130-131]