Nicolae CONSTANTINESCU – Etnologia, încotro?

Îmi aduc foarte bine aminte că în vara lui 1978, revenind în țară după o bursă Fulbright la Portland State University (Oregon, S.U.A.), colegii din colectivul de folclor mi-au relatat cu îngrijorare faptul că Profesorul Mihai Pop „o cam luase razna”, susținând, la ședința festivă din Consiliul Facultăți, cu ocazia pensionării sale la împlinirea vârstei de 70 de ani,  că „vremea folclorului s-a dus, e timpul să orientăm studiile noastre către etnologie”.

            Nu vedeam atunci, după cum nu văd nici acum, cauza îngrijorărilor colegilor mei, atâta timp cât Mihai Pop asigurase, cu înțelepciune, folclorului locul care îi revenea în structura disciplinelor universitare, statuând autonomia unei discipline care nu figurase niciodată în planurile de învățământ ale universităților din România, anume „folclor literar românesc”, la facultățile filologice,  respectiv „folclor muzical” la conservatoarele de muzică. Pe de o parte. Pe de alta, etnologia, disciplină cu caracter general, își câștigase și ea poziția în nomenclatorul disciplinelor universitare, odată cu precizările făcute de Romulus Vuia în cursul de deschidere Etnografie, etnologie, folclor de la Universitatea din Cluj, 9 noiembrie 1926. După 50 de ani, cele două ramuri ale științelor despre cultura tradițională aveau deja o istorie, fiind tratate separat în „Istoria Științelor in România” – Etnologia (de Romulus Vulcănescu) și Folcloristica (de Gheorghe Vrabie), Editura Academiei, 1975.

            Pe durata unui deceniu, Iordan Datcu transformă Dicționarul folcloriștilor (Folclorul literar românesc), Editura Științifică și Enciclopedică, 1979, în Dicționarul etnologilor români, Editura Saeculum I. O., vol. I-II, 1998; vol. III, 2001, cu sute de intrări, cea mai bogată sursă de informații despre acest domeniu. Ediția  a III-a, „revăzută și mult adăugită” (2006), rămâne, din păcate, în pragul celui de-al XXI-lea veac din care, iată, s-au scurs deja două decenii. Ar fi cazul elaborării unuia dintre acele „materiale”de sinteză, de „bilanț și perspective”, cu care noi, cei din generațiile mai vechi, eram obișnuiți la date festive sau calendaristice marcate, dar operația este aproape imposibil de realizat, într-atât de bogată este recolta studiilor de etnologie, luată în sensul cel mai general al termenului, apărute în primele decenii ale acestui veac.

Rețin, cu titlu de exemplu, câteva studii, de dată relativ recentă, aparținând unor etnologi din generații diferite, începând cu venerabilul Ion Taloș, autorul unei opere monumentale, așezată sub semnul definitivului, așa cum o arată incomparabilele sale monografii despre teme fundamentale ale folclorului românesc – Meșterul Manole, I, 1973; II, 1997, Cununia fraților și Nunta Soarelui. Incestul zădărnicit în folclorul românesc și universal, 2004, edițiile¹, sintezele² publicate în timp. O bibliografie aproape completă în Romania Occidentalis/ Romania Orientalis, 2009, p. 17-23. Zic «aproape completă» pentru că bibliografia confraților clujeni se oprește în anul 2009, consemnând un interviu al sărbătoritului în revista „Steaua”, 60, nr. 3, 2009. Intre timp, alte scrieri, la fel de monumentale și definitive s-au adăugat. Omul şi leul. Studiu de antropologie culturală (2013), anticipat de o comunicare la Academia Română, Lupta voinicului cu leul – folclor şi literatură medievală (2004), publicată ca Lupta voinicului cu leul. Mit şi iniţiere în folclorul românesc, Editura Academiei Române, 2007, dă măsura deplinei maturităţi ştiinţifice a savantului român, care depăşeşte, cu studiul de faţă, ca şi cu celelalte două menționate mai sus, limitele cercetării de folclor comparat sau de folclor literar din perspectivă comparată, dându-ne o mostră de ceea ce  s-ar putea numi „antropologia textului folcloric”, în apropierea unor modele recognoscibile în studiile lui Petru Caraman, Mircea Eliade, Adrian Fochi, de exemplu.

„Obiectul” studiului este colindul românesc reţinut de Monica Brătulescu, în tipologia sa (Colinda românească. The Romanian Colinda (Winter-Solstice Songs), Editura Minerva, Seria „Universitas”, 1981, p. 205-207),  sub 55. Leul – „Voinicul înfruntă leul; îl capturează şi îl aduce acasă legat cu o curea”, cu mai multe subtipuri: „55 a – Leul scapă cu fuga”, „55 b – Leul este ucis”, „55 B – Voinicul înfruntă leul pentru a pedepsi răpirea sorei”, „55 C – Înfruntarea dintre voinic şi leu porneşte de la o dispută pentru oi”, cu mai multe zeci de variante.

„Colinda leului”, statuează indeniabil Ion Taloş, „narează o temă specifică a folclorului românesc”, studiată sau doar atinsă, în treacăt, de cercetători redutabili ai creaţiei populare din arealul carpato-danubiano-pontic, începând cu Nicolae Densuşianu, urmat de Gavril Todica, continuat de Adrian Fochi, Octavian Buhociu, Mihai Pop, Gheorghe Isa, Monica Brătulescu, Ion Taloş, Al. Filipaşcu, Vasile V. Filip, ale căror contribuţii sunt examinate critic de exeget într-o secvenţă a studiului introductiv, „Leul în colindele româneşti. Un Hercules carpatin” (p. 208- 212)

Dar până a ajunge la această concluzie, autorul face un adevărat „tour de force”, sintetizând, în circa 200 de pagini, o uriaşă informaţie despre „Leul în cultura materială şi spirituală”, din paleolitic până în timpurile istorice, din Babilon până pe plaiurile carpatice, cu incursiuni în literatura scrisă, de la epopeea lui Ghilgameş la Homer şi de aici în epopeile europene medievale şi în literatura orală, în basmul popular, în legenda populară europeană, în literatura populară africană. O asemenea cercetare exhaustivă (a se vedea Bibliografia enormă, p. 277-305, circa 800 de titluri!) nu putea să se încheie decât cu o serie de aprecieri ferme, cu caracter de generalitate, de la care orice cercetare ulterioară a temei trebuie să plece.

60 de ilustraţii  şi bibliografia vastă (cf. ante) separă partea introductivă, studiul propriu-zis, de „Corpusul de texte”, p. 307-590, cuprinzând 427 de variante (plus alte 7 „indicate numai bibliografic”), grupate în patru tipuri, dintre care primul, „Lupta junelui cu leul”, divizat în mai multe subtipuri („I.1. Junele vrea să-şi măsoare forţele cu ale leului”, textele 1-130, cele mai multe; I.2. „Voinicul se pregăteşte de luptă cu leul în prezenţa mamei sale”, textele 131-184 până la I.6. „Preţul leului legat”, t. 311, 312. Tipul II, „Junele, leul şi muntele fără oi”, tipul III, „Împăratul, leul şi junele”, şi tipul IV, „Gonirea şi prinderea leului”, cuprinzând, fiecare, cum se vede, mai puţine variante. Bazată pe un număr de câteva ori mai mare decât acela avut în vedere de Monica Brătulescu în tipologia sa din 1981, amintită mai sus, noua ordonare a textelor realizată de Ion Taloş pare a ne oferi o imagine mai exactă a unităţii, pe de o parte, şi a diversităţii colindului cu leul, prezentată sintetic în graficele de sub „Tipologizarea textelor” urmată de o „Privire generală asupra tipurilor şi subtipurilor colindei leului”.

Prin aceasta, Ion Taloș stă aproape de studiile de folclor comparat, practicate de D. Caracostea, P. Caraman, Adrian Fochi și alții, dar deschide ferm ușa către studiile de antropologie culturală, cu care etnologia se află într-o relație nu doar de vecinătate epistemologică.

Marile spirite rodesc! Între nou-veniții în câmpul etnologiei doi reiau o temă tratată magistral și definitiv de profesorul Ion Taloș – „jertfa zidirii”, reluată de un tânăr etnolog, Gheorghiță Ciocioi, în teza lui de doctorat Jertfa zidirii în fondul baladesc nord și sud-dunărean. Corpusul bulgaro-macedonean al baladei și legendei jertfei zidirii (Editura Tracus Arte, 2019, cu un Cuvânt înainte de prof. univ. dr. Silviu Angelescu, conducătorul științific al tezei) și de un alt nou-venit, Bogdan Bratu, Meșterul Manole între legenda tradiției și utopia modernității, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2016.

Teza lui Gheorghiță Ciocioi intră pe făgașul studiilor de folclor comparat (balcanic), unde se află iluștri antecesori. Noutatea și perspectiva etnologică stau în constituirea corpusului sud-dunărean (bulgăresc și macedonean) al baladei (legendei) despre jertfa zidirii  (248 de variante), traduse în românește și publicate în paralel, în cele două limbi, și analiza, contextuală a acestora, ceea ce aduce un plus față de cercetările mai vechi, valorificate critic în cuprinsul tezei.

            Amintesc aici, sub beneficiu de inventar, antologia, comentariile şi bibliografia realizate de etnologul și omul de cultură Gheorghe Deaconu în colaborare cu Nicolae Constantinescu, în volumul Creatorul şi opera sa. Editura „Fântâna lui Manole”, Râmnicu Vâlcea, 2005, Studiu introductiv de N. C., p. 5-46 despre care Otilia Hedeșan scria că „are întâi de toate, meritul de a redomestici acest subiect, de a-l redimensiona şi de a-l readuce în atenţia unui public mai puţin pretenţios, dar dornic de informaţie”. Poate, zic eu, chiar mai mult de atât, pentru că prefața are un pronunțat ton polemic, intrând în dialog cu cercetători străini atrași de acest subiect sud-est european care capătă o formă (desăvârșită!) românească.

            Celălalt studiu, al lui Bogdan Bratu, vine din partea unui artist, pictor de biserici (din informațiile pe care le am, sumare), fiind un eseu inteligent despre această capodoperă a culturii populare românești. „Cântecul despre zidire nu ne transmite niște norme tehnice care trebuie executate pentru a obține o capodoperă, ci ne descrie anumite atitudini existențiale ce mijlocesc o stare ființială la care omul poate crea și trăi frumos, adevărat și bine”, scrie autorul la un moment dat. Cum se vede, studiul este un eseu filosofic despre această capodoperă a culturii orale românești, un „mit al creației”, zămislit pe un fond cultural ancestral și ajuns, ca baladă (cântec epic) până la noi.

            Am selectat, parcimonios, câteva studii de etnologie apărutei în ultimele decenii la noi, basculând, cum se vede, între mai vechea orientare a studiilor de folclor comparat și „noile perspective” aduse de studiile culturale și de cele de antropologia lecturii. Vastitatea domeniului deschide posibilități noi de interpretare, încât, cu timpul vom putea zice și noi (etnologii) „suntem o profesie!”. Ne sprijină în acest sens asocierea profesională (ASER, Asociația de Științe Etnologie din România), cu colocviile sale anuale, cu publicația sa apărută ritmic (Numărul 15 din 2018 are un caracter retrospectiv, „1918-2018. Un secol de studii asupra culturii tradiționale românești”, iar numărul 5, din 2009 conține „Interogații asupra etnologiei actuale”), cu editurile de profil. Drum bun înainte!

__________________

 V. de ex., Ion Mușlea, Cercetări etnografice și de folclor, I-II, 1971,1972, Alexiu Viciu, Flori de câmp. Doine, strigături, bocete, balade (în colaborare cu Romulus Todoran, 1976, 60 de cântece populare din colecția Treufest Peregrin (în colab. cu Gottfried Habenicht), 2008; o listă completă în Romania Occidentalis/Romania Orientalis. Volum omagial dedicat Prof. univ. Dr./Festschrift fur Ion Taloș. Editat de /Herausgegeben von Alina Branda, Ion Cuceu, Editura Fundației pentru Studii Europene, Editura  Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 23

2 Gândirea magico-religioasă la româîni. Dicționar , Editura Enciclopedică, 2001; Petit Dictionnaire de mythologie populaire roumaine, ELLUG, Grenoble, 2002

***

Mihai COMAN – Pledoarie pentru o antropologie/etnologie a mass media

Termenul de etnologie este folosit mai frecvent în România, decât chiar în Franța, de unde pare a se trage și unde a avut un destin și o vizibilitate mult mai puternice decât în țările anglo-saxone. Cu aproape un secol în urmă Marcel Mauss sugera o distribuție ternară a sarcinilor cercetării, propunând ca etnografia să se ocupe de studiul de teren al vieții sociale, a credințelor și a creațiilor artistice ale diverselor populații, evident ne-moderne; etnologia urma să fie o știință care compară datele obținute de cercetarea etnografică în diferite zone, iar antropologia trebuia să se transforme într-o disciplină care oferă marile modele teoretice asupra societăților umane și în ultimă instanță a umanității ca creatoare de cultură. Această terminologie s-a înrădăcinat mai ales în mediile francofone, dar nu a avut succes în tradiția anglo-saxonă, unde etnografia și antropologia au reprezentat cei doi poli: cercetarea de teren versus analiza și interpretarea teoretică a datelor astfel obținute.

De altfel, cu titlul de exemplu, pot să vă spun că termenul etnologie nu apare în marile enciclopedii științifice ale domeniului (evident de limba engleză!), acolo unde conceptele de etnografie, pe de o parte și antropologie, pe de alta, se bucură de abordări extensive. Oricum, în rândurile care urmează voi folosi noțiunile de etnologie si antropologie ca sinonime și substituibile reciproc.

Folosind o imagine propusă de Alice Kosakoff, ne putem imagina o masă pătrată, în care o axă este „prezent vs. trecut” și alta ”exotic vs. non-exotic”. Istoria ocupă latura trecut și non-exotic, sociologia pe aceea a prezentului si non-exoticului, în timp ce antropologia avea rezervate două zone, prezent si exotic si trecut si exotic. Poziția privilegiata a antropologiei la aceasta cină ne-tainică a științelor, așa cum s-a configurat ea din secolul XIX, s-a transformat în ultimele decenii într-un coșmar epistemologic: exoticul a dispărut, atât ca realitate socială (sub impulsul modernității), cât și ca un construct teoretic valid (sub impulsul „critical anthropology”).  În planul obiectului de studiu, transformările care au survenit după cel de-al doilea Război Mondial, au condus, în esență, în generalizarea la scară planetară a civilizației occidentale. Acest lucru a însemnat absorbția formelor sociale pre-moderne, de la triburile și uniunile tribale care mai erau încă active și ușor de studiat chiar și la începutul secolului XX, până la modurile de organizare rurală tradițională, din statele europene sau de pe alte continente.

În aceste condiții antropologia s-a confruntat cu dispariția obiectului său consacrat de cercetare, chiar în momentul de maturitate, în care își formase instrumentele de cercetare și teoriile specifice.  Dreptul si abilitatea de a descrie si interpreta (mai bine decât alte științe) „universul sălbatic” (în formula antropologului Michael Trouillot), care dădeau identitatea și prestigiul disciplinei, au dispărut odată cu generalizarea unei lumi cosmopolite, impusă de post-modernitate. În plan teoretic, paradigma de întemeiere a etnologiei universaliza diferențele dintre Non-exotic (civilizația occidentală modernă) si Exotic (civilizații non-moderne, non-occidentale), sub forma unei opoziții esențializate între Identitate și Alteritate; această mișcare teoretică instituia capacitatea acestei științe de a înțelege Alteritatea si de a explica, prin chiar această înțelegere, unitatea fundamentală a umanității.

La această evoluție, care ține de dialectica dezbaterilor și transformărilor conceptuale, se mai adaugă un fenomen, specific sfârșitului secolului XX și influenței pe care au avut-o curentele ideologice din zona, elegant numită „critical studies” și mai direct identificată ca neo-marxism. Aș vrea să precizez că ceea ce s-a întâmplat în câmpul antropologiei a fost deturnarea într-o direcție ideologică a unor reflecții epistemologice mai vechi, legate de complexitatea cercetării etnografice și a interpretării antropologice, adică a unor probleme pe care chiar părinții canonici, precum Franz Boas sau Bronislaw Malinowski le-au semnalat și au reflectat asupra lor. În anii 70 scrierile lui Geertz, Clifford, Fisher și Marcus, Assad, Tambiah sau Appadurai (și mulți alții) au aruncat în arena dezbaterilor noi teme de reflecție legate atât de statutul instrumentelor cu care lucrează etnografia (observația participativă și ulterior narațiunea, descrierea), cât și de modelele teoretice care determină ceea ce se observă și ceea ce se ignoră în munca de teren, generând astfel o amplă confruntare, în esență axată în jurul opoziției dintre categoriile științelor empirice și abordările hermeneutice.

Aceste dezbateri au creat nu numai un curent de idei, ci și o antropologie paralelă (daca nu chiar o non-antropologie, prin vehemența negației) – etichetată ca „reflexive”, „critical”, „interpretative”, „post-modernist”. Începută printr-o reflecție asupra „autorității etnografului”, aceasta dezbatere a ajuns să pună la îndoială chiar legitimitatea demersului antropologic. Pe un prim palier a fost negat statutul de știință al antropologiei, altfel spus, capacitatea sa de a oferi cunoștințe empiric valide și generalizări care pot conduce la concluzii cu valoare de universalitate. S-a afirmat că transcrierea observațiilor de teren nu este un act neutru, științific, ci unul subiectiv si ficțional; că producerea discursului antropologic este marcată de contextul social în care este generat (constrângerile instituționale ale producției academice) si de retorica discursului (rolul vocii autoritare a etnografului, rolul structurilor narative în construirea „terenului”, rolul  strategiilor persuasive în organizarea informației). Din aceasta perspectivă, etnologia apare ca un demers de tip hermeneutic, axat pe interpretarea si reconstruirea subiectivă a unui univers de sensuri, un demers aproape literar, care nu poate conduce la generalizări, la concepte și la teorii cu pretenții de universalitate.

Pe un al doilea palier, a fost negată nu numai relevanța reprezentărilor antropologice, ci si onestitatea modului de obținere a datelor pe teren. Această abordare a atacat din punct de vedere politic autoritatea etnografului si corectitudinea morală a descrierii etnografice. Eforturile etnografilor de a studia în mod neutru civilizațiile non-moderne au fost acuzate că ascundeau un proiect politic (colonialismul, i.e. impunerea civilizației occidentale în fața civilizațiilor non-occidentale), o ideologie profesională (i.e. superioritatea academică a cercetătorului față de cultura studiată) si o viziune culturală agresiv auto-centrică (i.e. „the white, western, male supremacy”). În esență şi la limită, operele antropologilor pot fi considerate o punere în scena occidental egocentrică  si ficționala a unei experiențe subiective, dominată de iluzii ideologice. Din aceste motive, antropologia contemporană a devenit extrem de sensibilă la dimensiunea ideologică și politică implicită a cercetării, luându-și numeroase precauții epistemologice, rafinându-și conceptele și abordând la nivel microscopic și polivalent diversele fenomene pe care le studiază.

Nici o știință nu a fost atacată și discreditată cu atâta îndârjire, nicio știință nu a fost crucificată cu o asemenea vehemență ideologică. Lucrul acesta a obligat antropologia să se redefinească îmi planul conceptelor și al modelelor teoretice, cu alte cuvinte să se re-inventeze. Refuzând să devină o știință care investighează mărturii consemnate în arhive, afirmându-și vocația de știință a fenomenelor socio-culturale vii, etnologia și-a mutat obiectul de cercetare în interiorul modernității și postmodernității, descoperind, investigând şi legitimând științific noi terenuri. Acest proces s-a dezvoltat în două direcţii: astfel, pe o axă cercetările au continuat tradiţia antropologiei societăţilor „exotice”, luând drept obiect comunităţi mici şi (parţial) închise din cadrul societăţilor moderne: grupuri de imigranţi, reprezentanţi ai unor categorii marginale (hippy, skin-heads, bătrâni din azile), categorii profesionale şi locuri de muncă (funcţionari, medici, ingineri, sportivi, politicieni, jurnalişti, aviatori) – adică terenuri, considerate ca enclave în inima societăților contemporane. Într-o altă direcţie, antropologia societăţilor moderne se desprinde de ideea de teren restrâns (enclavă socială), prin lansarea unor sub-discipline transversale: în bibliografia de specialitate au apărut astfel numeroase lucrări consacrate antropologiei sportului, educaţiei, sănătăţii (sau bolii, corpului, sângelui), mâniei, durerii, gesturilor, turismului, memoriei, fraternităţii (sau incestului), tutunului, electricităţii şi chiar cyberspaţiului. Între ele se configurează și o antropologie a mass media („media anthropology”).

Sintetizând, procesul de re-inventare a antropologiei a urmat două direcții, în esență congruente: a) schimbarea obiectului de studiu: antropologia nu mai este știința exoticului, ci a unor multiple diferențe („otherness”), construite prin tehnici intelectuale de de-familiarizare; b) dispariția formelor tradiționale ale autorității științifice: pilonii de bază ai viziunii etnologice, acuzați de etnocentrism și supuși procesului de autocritică despre care am vorbit, nu mai au un caracter esențialist, nu mai sunt obiecte per se, ci procese de construire a obiectului cercetării.

Antropologia s-a definit întotdeauna ca știința care studiază cultura, mai precis, modul în care, în calitatea lor de creatori de cultură, oamenii, din orice punct al planetei și din orice epocă, își manifestă esența lor umană. Cunoașterea umana (fie ea științifică, fie ea comună) se realizează prin medierea culturală, adică prin intermediul simbolurilor culturale. Acestea mediază între subiectul si obiectul cunoașterii, și, pe un palier superior de reflexivitate, între subiect si conștiința noastră. Esența etnologiei stă în studierea acestor procese.

In lumea post-modernă cultura este produsă, difuzată, receptată si re-semnificată prin intermediul mass media si interiorul mass media. Nici un sub-sistem social nu mai poate funcționa in afara mediatizării oferita de mass media; sau în formula lui Nick Couldry mass media devine centrul simbolic al culturii postmoderne. Dar aceasta nu este numai un simplu canal prin care circula (mediere) simboluri culturale, este chiar sistemul care produce cultura (mediatizare); mass media se substituie formelor tradiționale de generare a culturii si, prin ubicuitatea si puterea sa, preia funcțiile de creatoare de produse culturale care dau sens vieții, funcții deținute de mituri, ceremonii și alte manifestări simbolice din societățile pre-moderne. Media este, în post-modernitate, cultura, iar din perspectiva procesuala pe care am detaliat-o în lucrările mele, mass media a devenit generatorul de cultură.  In consecință, antropologia nu poate ignora mass media: nu pentru ca aceasta este o realitate sociala importantă, deci un obiect de studiu atractiv, ci pur si simplu pentru ca mass media este cultura. Antropologia culturală a post-modernității nu poate fi altceva decât antropologia mass media.

***

Otilia HEDEŞAN – Etnologia românească în anul 2020: situații și provocări. O listă subiectivă și deschisă¹

Potrivit unei definiții a lui Lévi-Strauss, care a făcut carieră în România anilor ’80, formatând subiacent generații întregi de intelectuali umaniști, „etnologia reprezintă un prim pas spre sinteză. Fără a exclude observația directă, ea tinde spre concluzii suficient de largi, oricât de greu ar fi de a le întemeia exclusiv pe cunoștințe din prima sursă. Această sinteză se poate opera în trei direcții: geografică (…), istorică (…), sistematică, dacă izolăm, pentru a-i acorda o atenție specială, un anumit tip de tehnică, de cutumă sau de instituție”². În vreme ce, în ultima aproape jumătate de secol, de când datează traducerea Antropologiei structurale în românește, avatarurile termenului și ale conceptului de etnologie au devenit apanajul unui număr relativ restrâns de specialiști, care au cucerit, pas-cu-pas, reperele bibliografice ale studiilor de etnologie și antropologie franțuzești și anglofone imediat după anii 1990, viziunea întrucâtva difuză și mai ales complet decontextualizată a lui Lévi-Strauss, citată aici, a constituit cadrul cel mai general de imaginare și acceptare la noi a unui domeniu de studii numit etnologie. Decurgând de aici, rezultă că etnologia este privită, la noi, în primul rând în relație cu mai vechile și mai bine-cunoscutele cercetări de folclor și etnografie, discursul produs de ea fiind, însă, unul mai degrabă interpretativ și cu mize generalizatoare.

            Ignorarea traiectului istoric și disciplinar care a condus la constituirea etnologiei europene dar și cunoașterea estompată a evoluției acestei discipline în România au făcut ca, în prezent, pentru opinia publică de la noi, etnologia să fie mai degrabă un spațiu teoretic cvasi-abstract, suficient de generos încât să poată integra demersuri relativ diferite referitoare la culturi variate, însă cu o prioritate pentru culturile orale, țărănești sau marginale în funcție de repere diferite.

            Încercând să ofere o definiție laxă folclorului, Constantin Eretescu nota, în 2004, că, în legătură cu acest domeniu, observă „(…) o sumă de idei vagi și prejudecăți precise”³. Preluând ce este de preluat din această formulare, aș spune despre etnologia românească actuală că, moștenind vechiul domeniu al studiilor românești de folclor și etnografie, ea a asumat și seriile de idei vagi care constituiau haloul acestor domenii, convertind, însă, prejudecățile legate de acestea în oportunități pentru un orizont cultural al așteptării.

            Textul de față nu-și propune să descrie și să comenteze, fie și rapid ori fragmentar, realitatea densă care este etnologia românească la anul 2020, formulând o miză semnificativ mai restrânsă: configurarea unei liste de situații și provocări ale acestei discipline. Construită cu efortul de a privi cercetările etnologice din perspective multiple, lista pe care o deschid aici asumă caracterul incomplet și subiectiv.

Realități și asumări disciplinare

            Succesul termenului de etnologie în România ultimelor decenii s-a derulat în paralel cu decăderea respectabilității publice a termenului de folclor. În anii 2000, două scandaluri din fotbalul românesc expuseseră plenar cuvântul folclor (sau derivate ale acestuia), asociindu-l cu sensuri precum „impostură”, „incompetență”, „lipsă de profesionalism”, sau chiar „plăcere ieftină”. În vreme ce galeria unei echipei bucureștene taxa jocul slab al fotbaliștilor proprii arborând un banner uriaș inscripționat cu „(sunteți) execrabili, penali și folcloriști”, patronul altei echipe din Piatra Neamț, descoperit că încerca să „cumpere bunăvoința” arbitrilor unui meci de cupe europene prin servicii sexuale, a încercat să mascheze scandalul, anunțând că persoanele descoperite în spațiul arbitrilor erau „folcloriste”⁴. Aceste momente reprezintă, desigur, alunecări argotice ale termenului de folclor și țin, practic, de carnavalescul vieții publice, dar chiar și așa ele marchează agonia unui cuvânt, fiind un simptom al glisării conținutului acestuia dinspre sfera eterată a reprezentării culturii tradiționale naționale către domeniul marginalității, al inferiorității și chiar al camuflării rușinii. În mod convergent, o a doua etapă a subminării folclorului se petrece în anul 2005, când universitățile românești au recrutat prima generație de studenți în sistemul Bologna. Trecerea de la programele de studii universitare de patru ani la cele de trei ani a condus la o scădere drastică a numărului de ore și mai ales la o reintitulare a acestora, astfel încât, în majoritatea cazurilor, canonicul curs de Folclor românesc din anul I a fost redenumit Etnologie și folclor și a fost comprimat la un singur semestru.

            În același an, însă, Parlamentul României a ratificat, prin legea 410 / 2005, Convenția pentru salvgardarea patrimoniului cultural imaterial (adoptată la Paris la 17 octombrie 2003), care definește patrimoniul cultural imaterial drept „practicile, reprezentările, expresiile, cunoştinţele, abilităţile – împreună cu instrumentele, obiectele, artefactele şi spaţiile culturale asociate acestora -, pe care comunităţile, grupurile şi, în unele cazuri, indivizii le recunosc ca parte integrantă a patrimoniului lor cultural. Acest patrimoniu cultural imaterial, transmis din generaţie în generaţie, este recreat în permanenţă de comunităţi şi grupuri, în funcţie de mediul lor, de interacţiunea cu natura şi istoria lor, conferindu-le un sentiment de identitate şi continuitate şi contribuind astfel la promovarea respectului faţă de diversitatea culturală şi creativitatea umană. În sensul prezentei convenţii, va fi luat în considerare numai patrimoniul cultural imaterial compatibil cu instrumentele internaţionale privind drepturile omului existente şi cu exigenţele respectului mutual între comunităţi, grupuri şi persoane şi de dezvoltare durabilă”⁵. Altfel spus, alungat din universități ca studiu al folclorului, interesul pentru culturile orale, pentru tradiții, ritualuri și credințe mărunte revine în sfera publică cu haina mai „politic corectă” a patrimoniului cultural (imaterial sau intangibil). Câțiva ani mai târziu, acest interes se reorganizează în majoritatea universităților din România în programe de Studii culturale.

            Evident că studiul patrimoniului (Heritage Studies) și politicile referitoare la patrimoniu, la fel cu Studiile Culturale (Cultural Studies) au propriile mize, propriile istorii, propriile structuri conceptuale și propriile bibliografii. Văzute, însă, dinspre anul 2020 și în România, aceste preocupări interferează intens, configurând intersecții ample cu Etnologia. Domenii tangente sau termeni-umbrelă, pur și simplu, paradigme disciplinare care colaborează sau tovarăși vremelnici de drum prin hățișurile instituțiilor finanțatoare ale cercetării în România sunt, după mine, mai mult decât chestiuni de solidaritate sau disjuncție, sunt provocări reale de definire paradigmatică a etnologiei românești de la începutul secolului al XXI-lea.

Instituții, asociații și grupuri de studii

            În prezent, Academia Română are două institute de cercetare specializate în studiul tradițiilor (Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” din București și „Institutul Arhiva de Folclor a Academiei Române” din Cluj-Napoca) și câteva grupuri de cercetare sau cercetători independenți în alte instituții (filialele din Iași, Sibiu și Craiova sau alte institute academice din București și Cluj-Napoca). Muzeele de Etnografie, în special muzeele naționale, au fiecare grupuri de cercetare organizate ca structuri administrative evidente. Universitățile din București, Cluj-Napoca și Centrul Universitar de Nord din Baia Mare organizează programe de studii de licență sau de master acreditate drept Studii culturale, unde se studiază, de fapt, (și) Etnologie. La București, Craiova și Timișoara se fac doctorate pe subiecte etnologice. Ministerul Culturii are în subordine un Institut Național al Patrimoniului, cu misiunea de a implementa politici referitoare la salvgardarea patrimoniului, inclusiv a celui intangibil, asumat și de etnologie.

            Acest survol permite relevarea unei structuri cu patru segmente (sau cel puțin cu patru segmente intențional concepute astfel): unul dedicat cercetării și conservării informațiilor referitoare la tradiții, al doilea destinat expunerii acestora pentru publicul larg, al treilea care are drept scop principal educația, respectiv al patrulea, menit să faciliteze impunerea unor politici de salvgardare a patrimoniului. Identificate astfel, aceste structuri instituționale nu par nici puține și nici haotice, totuși ele funcționează mai degrabă în mod autarhic, practicând un gen de dezinteres față de activitatea celorlalte unități, cu momente de solidaritate relativ rare, activate, mereu, de urgențe (desființarea unor muzee, desființarea unor cursuri universitare, reducerea abuzivă a unor finanțări etc.) și urnite în general de asociațiile profesionale (Asociația Muzeelor în Aer Liber din România, ASER – Asociația de Științe Etnologice din România etc.), care funcționează (din păcate mai degrabă pasager) ca agregatori ai comunității profesionale.

            Diversitatea intereselor și abordărilor etnologiei în cadrul acestor categorii de instituții, care este extrem de importantă, fiind o formă de manifestare a libertății de gândire, rezultă, în primul rând, din istoriile lor instituționale aparte. Academia Română a asumat interesul pentru tradițiile populare încă de la începuturile sale, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Institutele actuale moștenesc, însă, fonduri de arhivă produse în proiecte distincte, parte a unor strategii culturale care au ținut, uneori, de „viziuni de țară” comprehensibile istoric însă suficient de variate, derulate în secolul al douăzecilea (cu începere din perioada interbelică – institutul din Cluj-Napoca; în a doua jumătate a secolului al douăzecilea – institutul din București; din ultimele decenii ale secolului trecut, colectivul de cercetare de la Iași etc.).

Principalele muzee, Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București, Complexul Muzeal ASTRA – Sibiu, Muzeul Național al Țăranului Român de la București, Muzeul Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca exprimă, poate că și mai pregnant, relația lor cu momente istorice diferite, cu filosofii separate și dezvoltarea lor sub imperativul unor misiuni variate. Practic, un secol de muzeografie interesată de expunerea peisajului tradițional al României este punctată, prin chiar asumarea fundării lor: începutul secolului al douăzecilea și interesul intelighenției românești din Transilvania pentru arhitectura națională, începuturile României Mari și configurarea instituțiilor naționale și regionale reprezentative, transferul interesului pentru cercetarea sociologică a satelor către muzeografie, în pragul celui de-al Doilea Război Mondial, expunerea unei imagini intens spiritualizate a țăranului, după căderea regimului comunist în România. Cum lista muzeelor este mult mai lungă, fiecare piesă a puzzle-ului vine cu propria istorie și cu propriul traiect.

            Privit astfel, peisajul instituțional al etnologiei de la anul 2020 este unul suficient de reliefat și divers, imperfect, desigur, însă apt să satisfacă o serie de nevoi ale cercetării.

            O descriere care tentează să treacă dincolo de ochiurile prea largi ale acestei rețele nu poate, însă, ignora nici seria de inexplicabile absențe și nici nu poate formula rapid și sintetic motivele care au condus la apariția unor organizații foarte diferite care asumă interesul pentru patrimoniu / moștenire / tradiții, cochetând cu etnologia. Astfel, mai întâi, este de notat lipsa unor institute sau colective de cercetare ale Academiei în regiuni cum sunt Banatul sau Dobrogea, zone multietnice și plurilingvistice, regiuni unde practica etnologiei a evoluat în ultimele decenii și cată să funcționeze și în viitor în cadre relativ diferențiate în raport cu modelul etnologiei naționale, ceea ce reprezintă, după mine, o altă provocare pentru viitorul apropiat și mediu. Tot din lista absențelor de neiertat notez și lipsa educației etnologice (chiar sub forma „educației pentru patrimoniu”) în învățământul secundar. Specializările universitare de Studii culturale (Etnologie) recrutează, practic, de un deceniu, candidați „în orb”, mizând pe buna-credință a celor care vin la facultate, pe năzuințele și interesele vagi ale acestora și nu pe o formare inițială oricât de sumară.

            Pe de altă parte, la firul ierbii, acest peisaj organizațional care interferează în proporții diverse cu etnologia cuprinde micile structuri aflate în grija autorităților locale, centre culturale, centre de conservare, centre de salvgardare, centre de protejare a patrimoniului, toate abilitate să întrețină deopotrivă patrimoniul local și interesul comunităților pentru acesta. Activitatea acestor mici oficii, adesea desuete sau cel puțin ineficiente, este dublată, în ultimul deceniu, de acțiunile diferitelor organizații non-guvernamentale (ong-uri) care asumă (iar, uneori, din păcate, chiar confiscă), printr-un nou tip de discurs, filonul politic corect al salvgardării patrimoniului și al respectului pentru diversitate, orchestrând militant (și nu neapărat și nu întotdeauna și profesionist) diferite „cauze” care vizibilizează problematica patrimoniului. Percutante și eficiente, aceste ong-uri obțin finanțări publice, aduc în atenția unor categorii de public atipice până acum (de exemplu în grupurile de tineri artiști, intelectuali sau corporatiști) și teme referitoare la „moștenirea culturală”. Este o altă provocare a etnologiei noastre această analiză a relațiilor sale cu discursul ong-ist, care nefiind un val de scurtă durată, e dificil și perdant de ignorat.

Reviste și serii editoriale de etnologie la 2020

            O altă intrare în etnologia românească actuală este aceea a publicațiilor. O listă nu foarte lungă de periodice și câteva edituri sau colecții de carte au publicat, în ultimele decenii, principalele texte de etnologie românească.

            În ceea ce privește periodicele, câteva titluri punctează în primul rând prin menținerea periodicității lor. „Journal of Ethnography and Folklore”⁶, „Memoria Ethnologica”⁷, „Studii și comunicări de etnologie”⁸, „Caietele ASER” apar sistematic și, de mai bine de un deceniu, au reușit să parcurgă procedeele anevoioase de cotare națională și internațională a periodicelor. Totodată, o serie de reviste de cultură mențin rubrici permanente dedicate subiectelor etnologice sau, măcar, redactează numere tematice.

            Pe de altă parte, după ce în urmă cu un deceniu cele mai numeroase publicații de etnologie apăreau la „Paideia” sau la „Grai și Suflet – Cultura Națională”, în prezent principalii editori de etnologie sunt „Editura Etnologică” și editurile universitare, în mod mai susținut „EUV – Editura Universității de Vest din Timișoara”.

            Văzută dinspre publicațiile sale⁹, etnologia românească de la 2020 este una harnică, atentă la proximități și, în majoritatea cazurilor, orientată către proiectele individuale. (Dealtfel, volumele colective, rezultat al activității grupurilor de cercetare, cu filosofii definite anterior, sunt relativ puțin numeroase, înglobând fie marile proiecte ale Academiei Române, fie cărțile-experiment scrise de mine împreună cu tinerii colegi din grupul meu de cercetare).

Panoul publicațiilor etnologice din România de astăzi trebuie să conștientizeze, după mine, două provocări: mai întâi, e vorba despre disponibilitatea autorilor de a lucra împreună, de a publica despre subiecte pe care le-au cercetat în grupuri și asupra cărora au reflectat îndelung înainte, asumând în mod etic fidelizarea față de teme, contribuția la cercetări de anvergură și redactarea potrivită a secțiunilor alocate; deopotrivă, menținând publicarea în românește și dezvoltarea limbajului de specialitate, etnologia noastră trebuie să facă în termen mediu pasul decisiv al publicării active în alte limbi decât româna.

Cercetători și generații

            Analiștii evoluției etnologiei românești nu au utilizat, în general, conceptul de generație, preferând să studieze mai degrabă afilierea cercetătorilor la școli de gândire, la instituții, ori la diferite direcții teoretice, integrându-i într-o perioadă istorică sau culturală, asociindu-i unei regiuni, sau optând pentru analiza activității acestora în parte. Totuși, o privire integratoare asupra cercetătorilor activi în prezent pe terenul etnologiei române e greu să ignore coexistența unor grupuri generaționale.

            Este vorba, în primul rând, despre etnologii „contingentului 1940”¹⁰, dintre care fac parte Ion H. Ciubotaru, Nicolae Constantinescu, Ion Cuceu, Constantin Eretescu, Ion Ghinoiu, Sanda Golopenția, Sabina Ispas și Ion Taloș¹¹. Dacă aș opera în mod exclusiv cu criteriul cronologic, acestei generații i-ar putea fi asociați și Silviu Angelescu, Șerban Anghelescu, I. V. Boldureanu, Nicoleta Coatu, Paul Drogeanu, Ligia Fulga, Ilie Moise și poate chiar și Mihai Coman. Formați, însă, în universitățile românești din pragul anilor 1970, cochetând cu literatura, teatrul și jurnalismul, aceștia alcătuiesc o a doua generație. La un interval mai mare (cauzat, foarte probabil, de perturbările din sistemul național de cercetare și învățământ superior din ultimii ani ai comunismului românesc), se poate constata un „contingent 1960” care îi înseriază pe Mihaela Bucin, Nicu Gavriluță, Otilia Hedeșan, Keszeg Vilmos, Marian Lupașcu, Marin Marian-Bălașa, Antoaneta Olteanu, Nicu Panea, Pozsony Ferenc, Eleonora Sava sau Narcisa Știucă. Păstrând proporțiile, desigur, etnologia română poate fi analizată prin raportarea la trei generații succesive, similare celor din literatura română: o generație ’60, o generație ’70 și o generație ’80. Ceea ce unește aceste trei generații, cu toate active și cu toate mature la anul 2020, este faptul că ele sunt formate în mod prioritar în România, stagiile în străinătate fiind fie pasagere (pentru cercetătorii primelor generații), fie derulate după anul 1990.

            Dincoace de aceste generații deja configurate, etnologia românească de astăzi include cercetători tineri, mulți dintre ei deja recunoscuți pentru activitatea și competența lor, dintre care îi menționez (cu riscul de a uita nume reprezentative) pe: Carmen Banța, Constantin Bărbulescu, Ileana Benga, Camelia Burghele, Ioana Fruntelată, Laura Jiga, Adina Hulubaș, Anamaria Iuga, Ioana Repciuc, Cosmina Timoce, Emil Țîrcomnicu, Tudor Sălăjean, Adrian Stoicescu, Ciprian Ștefan (și lista ar putea continua, dacă am scădea vârsta).

            Totodată, cercetarea etnologică românească de astăzi, în special generațiile tinere, formate după 1990, a fost influențată în proporții diferite, funcție de cauze foarte diverse, de la opțiunea profesorilor formatori la influența generală a presei culturale de la noi, de doi cercetători a căror activitate ține, stricto sensu, de domenii conexe etnologiei, antropologul Vintilă Mihăilescu și sociologul specializat în studiul istoriei orale, Rostás Zoltán. 

            Această privire asupra cercetătorilor atât de diferiți de pe teritoriul etnologiei românești șa anul 2020 mă conduce la identificarea a două provocări: prima ține de chiar de descrierea pe cât se poate holistică a acestui tablou, o necesară istorie a etnologiei române post Bîrlea¹²; a doua ține de susținerea noilor generații de etnologi, a tinerilor cercetători.

Teme și interese de cercetare

            În prezent, etnologia română are deschise mai multe șantiere de cercetare. Mai întâi, institutele academice sunt implicate în finalizarea marilor proiecte ale disciplinei, deschise deja din secolul trecut (Atlasul etnografic român, Documentele etnografice românești, Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc, corpusurile de documente, sintezele teoretice ale etnologiei române etc.).

În al doilea rând, o serie de subiecte, în general avivate în ultimele decenii, sunt abordate în maniere variate: studiile calendarului / calendarelor populare, componenta religioasă / creștină a practicilor tradiționale, studiul mitologiei populare, magia și vrăjitoria populară, studiul complex al hranei tradiționale, studiul povestitului etc. Este evident că este vorba despre teme evitate sau interzise în perioada comunistă. Pe de altă parte, este vorba despre fenomene culturale active încă, sau măcar regional active, a căror cercetare în teren este posibilă și în prezent. Nu aș ignora, observând interesul pentru aceste subiecte în detrimentul altora, și schimbarea ponderii de gen în corpul profesional al etnologilor români în ultimele două decenii.

Dintre interesele truvabile în etnologia românească a ultimelor două decenii identific și alte câteva care au reușit, practic, să forțeze limitele canonice ale disciplinei în tradiția sa românească. Mă gândesc, mai întâi, la opțiunea pentru culegerea și analiza textelor fragmentare, lacunare, extrem de eterogene, în vederea restituirii unor subiecte de interes, apoi, la interesul pentru oraș și orientarea către etnologia urbană și, în sfârșit, cercetarea etnografică a populațiilor istorice românești din afara granițelor¹³. Fiecare dintre aceste deschideri reprezintă o provocare în sine, proximitatea cu studiile de sociolingvistică sau de antropologie culturală fiind evidentă.

Peisaj copleșitor, validat de opinia publică națională printr-o tradiție culturală difuză, etnologia română la anul 2020 este în mod simultan un ansamblu instituțional, o rețea disciplinară saturată de teme de studiu ofertante și o rețea profesională amplă și eterogenă. Deopotrivă și mai ales, etnologia românească la anul 2020 este un spațiu disciplinar care cată să își conștientizeze problemele, să și le asume și să încerce să le găsească soluții.

_______________

 Textul de față asumă riscul de a fi scris la intersecția a două categorii de imagini și perspective: cele produse de privirea îndepărtată și cel care provin dintr-o privire interioară. Autoarea este ea însăși unul dintre etnologii români în activitate în momentul publicării textului. Ea a creat la Timișoara, la Universitatea de Vest, centrul de studii RHeA – Research Center for Heritage and Cultural Anthropology (https://www.rhea-uvt.org/), un grup alcătuit din tineri cercetători cu formații diverse (filologi, muzicieni, arhitecți, peisagiști, politologi, economiști, regizori de film documentar, artiști plastici), organizând cercetări de teren complexe în regiuni transfrontaliere. Totodată, gestionând o serie de proiecte europene de digitalizare a arhivelor de folclor, este interesată de interacțiunea permanentă și colaborativă a cercetătorului etnolog cu populațiile pe care le studiază. Este o poziție întrucâtva atipică și care forțează canonul etnologiei române, fără a-și propune să iasă din cadrele acesteia. În acest text autoarea face toate eforturile de a oferi o imagine lucidă (oricât de subiectivă și mai ales oricât de lacunară) asupra etnologiei române la anul 2020 în ansamblul său. (n.m., O.H.)

2 Claude Lévi-Strauss, Antropologia structurală, Prefață de Ion Aluaș, Traducere de I. Pecher, București, Editura Politică, 1978, p. 429.

3 Constantin Eretescu, Folclorul literar al românilor, București, Compania, 2004, p. 9.

4 „Vicepreședinte la Ceahlăul Piatra Neamț în perioada 2005-2008, Ioan Mărginean a rememorat episodul cu folcloristele care s-au prezentat în cabana arbitrilor, înaintea unui meci cu Austria Viena, din Cupa Intertoto, în anul 2000. În urma acelui episod, Ceahlăul Piatra Neamț, patronată atunci de către Gheorghe Ștefan „Pinalti”, a fost suspendată din competițiile europene pentru un an, pe motiv de „ospitalitate excesivă”, iar fostul arbitru Florin Chivulete, găsit vinovat de vizita acelor fete în cabana arbitrilor străini, a fost exclus din arbitraj.” (https://www.prosport.ro/fotbal-intern/liga-1/ioan-marginean-rememoreaza-episodul-cu-folcloristele-de-la-piatra-neamt-era-un-domn-acolo-care-voia-calusarii-video-exclusiv-prosport-live-19046840)

5 http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=69449

6 https://academiaromana.ro/ief/ief_pubREF.htm

7 https://www.memoria-ethnologica.ro/

8 http://www.icsusib.ro/periodice/studii-si-comunicari

9 Lista de recenzii la cărți de etnologie publicate în ultimii circa cincisprezece ani, care însoțește acest număr tematic al revistei „Vatra” este extrem de grăitoare pentru direcțiile în care s-a scris în etnologia românească. Se regăsesc, pe de o parte, proiectele naționale (derulate fie de instituții fie de cercetători care și-au dedicat, practic, viața, acestor întreprinderi), precum și cărți de autor care au stârnit dezbateri în cadrul corpului profesional al etnologilor români.

10 Într-o intervenție orală din cadrul Zilelor Academice Clujene (mai 2016), Sabina Ispas a vorbit despre doi „ani” în jurul cărora se adună o mare parte a etnologilor români: anul 1941 (când s-au născut Nicolae Constantinescu, Ion Cuceu, Virgiliu Florea, Ion Ghinoiu și Sabina Ispas), respectiv anul 1961 (când s-au născut Nicu Gavriluță, Otilia Hedeșan, Nicu Panea și Narcisa Știucă).

11 Între membrii marcanți ai acestei generații se numără și Vasile Crețu, Virgiliu Florea, Iosif Herțea și Ion Șeuleanu, decedați, unii de mai multă vreme (de exemplu, Vasile Crețu a încetat din viață în 1989), alții cu puțin timp în urmă. De asemenea, între etnologii venerabili trebuie amintiți Iordan Datcu și Georgeta Stoica, care, însă, preced această generație. 

12 În Istoria folcloristicii românești, București, Editura Enciclopedică Română, 1974, Ovidiu Bîrlea se oprește la anii 1970, când etnologii listați mai-sus erau fie prea tineri fie nici nu se născuseră. Totuși, la p. 579, la finalul ultimului capitol, este pomenită lucrarea (încă sub tipar în momentul predării manuscrisului) a lui Nicolae Constantinescu Rima în poezia populară românească (Volumul a apărut în 1973, înaintea Istoriei folcloristicii, însă fără rectificarea acestei informații bibliografice.).

13 Este de discutat, în acest sens, și faptul că fără să fi purtat dezbateri asupra acestei chestiuni, etnologii români au optat pentru studiul populațiilor istorice românești din afara granițelor, în vreme ce antropologii români au început să studieze comunitățile românești de diaspora.

***

Nicolae PANEA – Antropologia economică

Cazul italian.

Preferăm să folosim această sintagmă, „cazul italian”, pentru câteva motive foarte semnificative. Ea sugerează un proces în derulare, felul în care se coagulează o paradigmă științifică, poate, chiar o știință, dar și rolul complex pe care îl joacă mediul academic în impunerea unui domeniu de cercetare. Să nu uităm că antropologia rezolvă duplicitățile în definirea propriului câmp științific doar odată cu accederea ei în universități și când cotangențialitățile sale metodologice și de conținut devin, din trăsături ale imaturității, calități definitorii, axe ale comportamentului propriu, legitimant identitar.

 Primul motiv ar fi acela că nu se poate vorbi despre o școală italiană de antropologie economică, deși abordări congruente au existat încă din anii `80 (Pavanello, Ricossa, Volpini).  Al doilea motiv este și cel mai notabil căci, sfidând accidentalul preocupărilor în domeniu, un astfel de tip de orientare științifică devine în anii `90 ofertă educațională (curs introductiv la Universitatea din Torino), marcând, semnalând viguros existența tendinței în plan mondial, fără, însă, asumarea unei direcții, cea substanțialistă sau cea formalistă, dar, în același timp, recunoscându-i și „imaturitatea”, dificultatea impunerii din cauza aceleiași indecizii în conturarea câmpului de cercetare. Un al treilea motiv ar fi că  antropologia economică este susținută și promovată de unul dintre numele cele mai cunoscute ale antropologiei italiene, Paolo Sibilla, fapt care poate constitui un exemplu de succes înșelător, tendința beneficiind de notorietatea numelui celui care o impune și de prestigiul mediului academic.

„Cazul italian” ar consta deci în exemplul perfect al domeniului indus, al școlii care face obiectul de studiu, al academismului ca formă de consacrare, al paradigmei forțate și al solidarizării artificiale a cercetătorilor, a interesului în jurul acesteia, accelerate de forța educativă și de promovare a mediului academic.

Elev al lui Carlo Tullio-Altan, Paolo Sibilla își leagă numele, printre altele, și de înființarea la universitatea torineză a primei catedre de antropologie economică din Italia. Are vocație de întemeietor pentru că este unul dintre primii care a contribuit la dezvoltarea în Europa a studiilor de antropologie alpină, fiind autorul mai multor monografii ale minorităților etno-lingvistice germanice și franco-provensale din Alpii italieni. Una dintre direcțiile majore de cercetare ale profesorului italian, realizate atât la Torino cât și, mai târziu, la Genova, rămâne, însă, economia tradițională și formele primitive ale monedei.

Ca profesor la Torino, publică în 1991 o lucrare intitulată La sostanza e la forma, Torino, Milani, 1991, care are, mai curând, aspectul unui curs universitar. El urmărea prezentarea principalelor direcții de manifestare ale antropologiei economice, substanțialismul și formalismul. Era un fel de acomodare intelectuală cu o provocare științifică.

În 2004, profesorul revine cu un volum, care, doar teoretic, poate fi colegat de precedentul, Introduzione all`antropologia economica. La sostanza e la forma, Torino, UTET Libreria, 2004, care cunoaște până în 2008 o serie neîntreruptă de reeditări anuale, probând, fără îndoială, interesul crescând al mediului academic, și nu numai, pentru problematica amintită.

 Acest interes este reflectat și de titlul lucrării, care ni se pare extrem de sugestiv. Pe parcursul celor treisprezece ani ce se scurg între apariția celor două cărți, disciplina a evoluat într-atât, încât se poate vorbi de o impunere a ei, fapt ce necesită, mai mult decât o punere în temă, chiar o introducere.

Într-o altă ordine de idei, opțiunea autorului pentru vocabula „introducere” sugerează că disciplina se află încă într-un stadiu coagulant, dar și că, în același timp, din punct de vedere academic, ea și-a consolidat poziția curriculară, permanentizându-se, cerând o continuare pe traseul ofertei educaționale.¹

 Cartea lui Sibilla este, în realitate, mai mult decât o introducere. Este o impunere! Iar argumentele pe care noi le identificăm și le folosim în sprijinul acestei afirmații țin de felul în care profesorul italian își structurează volumul.

Acesta se construiește istorist, evolutiv, autorul încercând să citească marile curente ale antropologiei din perspectiva economică, grefând la paradigmele deja canonice elemente, intenționalități de antropologie economică.

Succesiunea marilor ideologii din antropologie (capitolele al doilea, La prospettiva degli evoluzionisti, pp.16-56, al treilea, Il tema dell`economia nel funzionalismo, pp.57-105, al patrulea, La scuola socioetnologica francese: Marcel Mauss e i fatti economici, pp.106-131, și al cincilea, Figure e percorsi della scuola statunitense, pp. 132-157) poartă, astfel, cu ele semințele noii științe. Este un laborios efort de legitimare al antropologiei economice, căreia i se stabilește un fel de trecut concret, o para-știință. În felul acesta, domeniul se consolidează printr-o carte de vizită, validată istoric, preocupările contemporane neapărând din neant ci continuând, în fapt, o linie aparte, nedezvoltată corespunzător, a antropologiei culturale clasice.

Al doilea gest de impunere ține de constituirea unei corporalități a științei și acest fapt se traduce prin conturarea axelor tematice, compartimentelor definitorii, capabile să confere substanțialitate, legitimitate și identitate domeniului.

Sibilla nu se mărginește doar să propună șase mari segmente compoziționale (1. polemica dintre substantiviști și formaliști, problematica definitorie a antropologiei economice, 2. antropologia economică de orientare marxistă și neo-marxistă, 3. moneda, 4. piața, forme de comerț, producție, distribuție și schimb, 5. modernizare și dezvoltare, și 6, ambient și ecologie) ci stabilește, în finalul volumului, o bibliografie reprezentativă pentru fiecare din aceste problematici cardinale, alăturând astfel ideea valoroasă a solidarității savanților în jurul unor problematici comune, criteriu pe care Kuhn îl considera obligatoriu în constituirea unei noi paradigme științifice.

Cu alte cuvinte, „imaturitarea” (cf. Kuhn) de care era acuzată antropologia economică în anii ’60 ai secolului trecut ar fi depășită la începutul acestuia. Un argument în plus pe care Sibilla îl aduce este apariția, între timp, a unor tratate de specialitate, sinteze care confirmă maturizarea științei. După ce el însuși conchide că încercarea lui M. Banton din 1967 de a coordona o sinteză (Themes in Economic Anthropology, Tavistock, Londra) este relativ prematură și se cere completată², el indică un tratat mai recent (1983), coordonat de Sutty Ortiz, sub directa îndrumare a lui Raymond Firth (Economic Anthropology. Topics and Theories, University Press of America, Lanham-New York-London), care stabilește cinci segmente tematice ale antropologiei economice, definite și argumentate de nume importante ale domeniului.

Dacă le comparăm cu secțiunile Introducerii… sale, observăm o consonanță evidentă, ceea ce ar presupune nu atât invocarea unei referințe model, căci unele pretenții de autonomie tematică există la clasificarea profesorului italian, cât, mai ales, omogenitatea tematică a domeniului, dobândită în timp, și asumată ca atare de mediile academice.³

Structura lucrării având drept principiu organizator evoluția, succesiunea ideologiilor respectă modelele clasice (Lowie, Poirier), separând ceea ce Poirier numea para-antropologie iar Sibilla numește antropologie spontană de cronografia majoră a științei ce începe cu evoluționismul.

Ține, însă, să remarce că secolele anterioare au pus în evidență existența unor construcții antropologice independente (p.24) și, citându-l pe Francesco Remotti (Noi primitivi, Torino, Bollati Boringheri, 1990, p.35), subliniază faptul că noi, europenii, nu suntem singurii capabili să definim ideea de umanitate, pentru că fiecare societate posedă practic propriul model de umanitate, ca un fel de hartă proprie, care nu este altceva decât antropologia sa implicită.

Analiza contribuțiilor ideologiilor istorice, care configurează domeniul antropologiei, începe, cum este și firesc, cu evoluționismul. Paolo Sibilla caracterizează ideologia, contextuând-o epocii, evidențiind temele ei majore: relațiile de rudenie, instituțiile juridice, în special, dreptul comparat al formelor de proprietate și instituțiile religioase și, începând cu cea de-a șaptea secțiune (din douăsprezece!), abordează problematica raporturilor evoluționismului cu economia, constatând că: „Per quando riguarda l`economia primitiva e comparata bisogna riconoscere che questo fu un settore parecchio trascurato e sostanzialmente poco conosciuto.”⁴

Prima cauză a acestei necunoașteri se datorează, după antropologul italian, concurenței economiei politice, extrem de productivă în epocă (Adam Smith, David Ricardo, John Stuart Mill).

 O altă cauză, de data aceasta, de opțiune epistemică a fost generată de confuzia dintre economie și cultura materială sau tehnologia culturală. Semnificativ pare a fi faptul că elemente de evoluție, de dezvoltare, de difuziune culturală precum domesticirea și creșterea unor specii animale sau cultivarea unor plante au fost recuperate de antropologie relativ târziu și prin intermediul zoologilor sau botaniștilor care au considerat natural să studieze aceste fenomene, proprii științelor lor, dintr-o perspectivă culturală. 

O a treia cauză a fost reducționismul științific. Majoritatea fenomenelor culturale, care azi pot fi interpretate economic, au fost subordonate de către evoluționism unei abordări juridice și aceasta pentru simplul motiv că majoritatea celor care se ocupau de această problematică avea o formație juridică.

Sibilla constată că: „Per una comprensibile scelta intellettuale costoro furono indotti a dare un maggior rilievo ai fenomeni giuridici e a considerare quelli economici come delle categorie subalterne che dipendavano dall`assetto giuridico delle società in cui si producevano.”⁵

Următoarele subcapitole cuprind analiza contribuțiilor unor savanți la impunerea unei problematici economice în cadrul antropologiei: perspectiva evoluționistă a unor economiști precum Adam Smith și John Millar sau Karl Bücher, un economist interesat de etnologie, aparținând școlii istorice germane, care se individualizează printre evoluționiști printr-o opinie științifică unică și anume că în cazul așa-ziselor societăți inferioare nu se poate vorbi de economie pură, în sensul propriu al termenului, nici chiar de economie, ci chiar contrariul economiei. Societățile primitive nu au nimic în comun cu așa-zisa economie comunistă.

Este evident că locul major în economia capitolului este ocupat de Morgan și de Marx.

Morgan este numit antropologul care a descoperit economia pentru simplul motiv că nu mai asimilează domeniul culturii materiale și îi oferă o oarecare independență, tratând datele economice organic, subordonându-le conceptului său de supraviețuire: „Più in generale, per quando riguarda l`economia, egli pose in relazione i diversi stadi corrispondenti alle differenti fasi di sviluppo con l`incremento delle fonti di sussistenza. Egli individuò cinque passaggi cruciali che determinarono il cambiamento dei regimi di sussistenza, due interessarono il periodo etnico o stadio selvaggio mentre altri tre quello della barbarie.”⁶

Concluzia lui Sibilla este acea că Morgan concepe dezvoltarea economică într-un mod foarte asemănător cu acela proiectat cu un secol în urmă de Adam Smith în The Wealth of Nations.

În ceea ce îl privește pe Marx, după o caracterizare succintă a contribuției sale la istoria antropologiei, Sibilla conchide: „Utilizzando ampiamente le opere di Lewis H.Morgan, Marx ed Engels si proposero di abbozzare una teoria dei modi di produzione che si sarebbero susseguiti nel tempo secondo una progressione rigidamente unilineare. Assumendo una visione evoluzionistica essi descrissero una sequenza schematica di modi di produzione distinguendo un modo di produzione primitivo, asiatico, schiavistico, feudale, capitalistico e comunistico, che, nel quadro politico di questi autori, doveva rappresentare la fase ultima e definitiva del proceso sociale ed economico.”⁷

Cu o analiză incompletă a societății precapitaliste, cu un concept, ”modul de producție”, utilizat să explice orice tip de evoluție socio-economică, determinarea fenomenelor istorice de către condiționările economice, și care se dovedește restrictiv și, în cele din urmă, neproductiv, invalid pentru orice societate în care funcționează alt tip de determinism, opera lui Marx își dovedește limitele teoretice, in pofida succesului notoriu avut în fosta Uniune Sovietică și în statele satelit ale acesteia.

Capitolul se încheie cu o foarte scurtă secvență destinată dezvoltării cercetărilor de teren spre sfârștul secolului al XIX-lea sub impulsul evoluționismului și contribuției acestei schimbări de metodă la impunerea unui nou model de savant. Antropologul părăsește cabinetul de lucru pentru a verifica el însuși pe teren corectitudinea datelor. Modelul armchair anthropologist este înlocuit de modelul field research, care se materializează imediat în unele dintre cele mai importante cercetări din istoria antropologiei culturale și pe care Sebilla le amintește în continuare. În final, autorul adaugă o bibliografie acoperitoare pentru problematica abordată, secvență, foarte utilă, ce va fi regăsită constant la sfârșitul fiecărui capitol.

Al treilea capitol reflectă aceeași concepție ca precedentul. Este intitulat Tema economiei în funcționalism și are șapte sub-capitole, abordând relațiile operelor celor mai însemnați reprezentanți ai curentului, Alfred Reginald Radcliffe-Brown, Bronislaw Malinowski și Richard Thurnwald, cu economia.

După o scurtă introducere în care este prezentat, într-un mod cât se poate de general, funcționalismul (distanțarea conceptuală și metodică de evoluționism, reprezentanți, specificități), autorul prezintă succint operele reprezentanților ideologiei funcționaliste pentru a pune în valoare contribuția acestora la dezvoltarea problematicii economice raportată la antropologie.

 Începe acest șir de micro-medalioane cu Alfred Reginald Radcliffe-Brown. Astfel, prezentarea lucrării postume a antropologului englez, Structure and Function in Primitive Society, vizează două aspecte. Primul rezumă teoria funcționalismului structural, concepută de Radcliffe-Brown: compararea societății cu un organism biologic, structura socială, incavarea acesteia într-o rețea de relații sociale, rolul structurii de punere în evidență a rețelei, corelarea funcțional-determinantă dintre structură și rețea. Buna funcționare a rețelei presupune o integrare reală la nivelul social a tuturor structurilor, instituțiilor, inclusiv a instituțiilor economice, care sunt esențiale pentru unitatea funcțională.

Al doilea aspect disecă teoria structuro-funcționalistă în căutarea importanței pe care aceasta o dă dimensiunii economice a vieții sociale. În acest sens, Sibilla constată că: „Le istituzioni economiche sono viste da Radcliffe-Brown come delle stritture alle quali si collegano delle funzioni come distribuzione delle attività ovvero la divisione del lavoro e come la distribuzione dei compensi, operazione che corrisponde all`assegnazione o distribuzione dei beni socialmente o individualmente prodotti.”⁸

De asemenea, subliniază că un studiu corect al funcționării acestor instituții economice „primitive” nu se poate realiza decât integrându-le în unitatea funcțională printr-o abordare holistică și că tendința economiștilor de a studia instituțiile economice rupte de contextul lor socio-cultural poate fi eficientă pentru societăți moderne dar nu și pentru cele primitive.  Plecând de la această constatare, Sibilla sugerează, tentat de porniri protocroniste, că antropologul englez ar da economiei un semnificat mai curând substantivist decât formalist. Oricum, concluzia lui Radcliffe-Brown este că economia asigură echilibrul și continuitatea unității funcționale, a sistemului social, indiferent de mărimea acestuia.

Același demers îl repetă profesorul italian și în cazul celei mai cunoscute lucrări a lui Radcliffe-Brown, The Adamans Islanders (1922). Aici izolează problematica diviziunii muncii și implicațiile pe care aceasta le exercită asupra comunității insulare.

Într-o economie naturală, este evident că raporturile de producție sunt fondate pe principii de diviziune naturală a muncii, vârsta și sexul, care împiedică orice tendință de exploatare, mai ales că munca se desfășoară  fie în cadrul strict familial, fie într-unul, mai larg, al comunității sătești și impun profilarea activității în concordanță cu trăsăturile fizice și psihice ale indivizilor.

Se creează astfel un fel de cultură determinantă a muncii, bărbații făcând un set strict de activități, femeile alt set, tinerii și bătrânii fiind exceptați de la această diviziune naturală, care se reproduce tradițional, creând specializări asumate ca moștenire culturală.

Distribuirea bunurilor rezultate în urma muncii se face în același cadru natural, familia sau comunitatea sătească și presupune o împărțire echitabilă.

Concluzia lui Sibilla este că: „In questa società come in altre, i rapporti di produzione appaiono fondamentalmente dati dalla divisione naturale del lavoro e dalle diffuse condizioni di uguaglianza che rendono simili e sostituibili fra loro quelli che svolgono le attività tradizionali. Tali rapporti sono organizzati secondo i modelli che regolano le relazioni di parantela. Queste stabiliscono a loro volta il quadro generale in cui si inscrive la produzione e la vita economica in generale.”⁹

Previzibil, secvența dedicată lui Malinowski este cea care domină capitolul. Acesta este centrat pe analiza Argonauților… și a noțiunii de kula, căreia i se acordă cel mai dezvoltat interes.

Prezentarea contribuției lui Malinowski la dezvoltarea antropologiei, carcterizarea succintă a operei, trăsăturile funcționalismului său, importanța metodei observației participative converg spre concluzia conform căreia Malinowski a fost primul cercetător militant care a acordat o atenție substanțială acelui produs cultural care este economia și marelui evantai de fenomene pe care aceasta le desface în fața savantului (cf. op.cit, p. 67).

Pentru a demonstra aceasta, descrierea sistemului parental trobriandez este relaționat cu principalele activități economice, horticultura și pescuitul, dar mai ales cu distribuția care ține cont de dubla dimensiune a sistemului de rudenie, preponderența avunculară și descendența matriliniară, care face ca producția să fie împărțită într-un mod original: jumătate este destinată surorii ca un fel de dotă anuala, iar cealaltă jumătate este, la rândul ei, împărțită în trei, una producătorului, una nepoților din partea surorii care trăiesc la el și una șefului tribului, care acumulează de la fiecare membru al tribului această a treia parte pentru a fi consumată ritual în timpul sărbătorilor și, mai ales, în timpul ceremoniei comerciale Kula.

Kula este în același timp o ceremonie și o formă de schimb, un schimb ciudat pentru că nu presupune bunuri de primă necesitate dar implică alte activități de schimb care au o importanță majoră. Schimbul cuprinde toată rețeaua de insule ale coastei orientale a Noii Guinee, având o configurație circulară, ceea ce i-a adus supranumele de Kula Ring. Acesta este și motivul pentru care Malinowski își intitulează cartea Argonauții Pacificului occidental, pentru că locuitorii acestor insule parcurg distanțe enorme doar în ideea practicării acestei ceremonii care exprimă și în același timp stabilește un principiu al continuității realțiilor ce se edifică între diversele grupuri ce locuiesc în insulele coastei orientale a Noii Guinee, pentru că schimbul presupune reciprocitate.

Sibilla descrie pe larg ritualul, accentuând fiecare nuanță a schimbului pentru a conchide că fiecare raport mai mult sau mai puțin instituționalizat presupune implicații economice: descendența matriliniară, legăturile matrimoniale, afinitățile, apartenența la clan, relații personale de prietenie, apartenența la la comunitatea sătească, interacțiunile între șeful clanului și supușii săi, raporturile între membrii tribului.

Relația determinantă dintre economic și social se observă și prin aceea că schimburile sunt diverse și că această diversitate economică nu poate fi explicată decât prin diversitatea substratului social.

Concluzia lui e că: „Certamente Malinowski vide l`economia da un punto di vista sostanziale, ovvero come un fattore o instituzione perfettamente integrato nella struttura sociale e nel sistema culturale. Questa convinzione transpare senza alcuna ambiguità quando egli osserva che nelle isole Trobriand si svolge un continuo processo di dare e di ricevere senza che esista la possibilità da parte di chi vi partecipa di tenere delle contabilità e quindi di avere la capacità di determinare dei saldi fra le entrate e le uscite. D`altra parte, le operazioni contabili non sarebbero necessarie perché una economia del dono che si basa sulle regole della reciprocità esige solo che nello scambio venga assigurata l`adeguatezza della controprestazione e non l`equivalenza matematica del valore di ciò che si dà e ciò che si ottiene in cambio.”¹⁰

Prezentarea ideologiei funcționaliste și a dimensiunii economice a acesteia se încheie prin invocarea operei lui Richard Thurnwald, operă a unui funcționalist care a știut să evite deficiențele majore ale curentului și nu a căzut în greșeala de a nesocoti datele istorice. Cercetător plurivalent, posesor al unei culturi de invidiat, experimentat în urma unui teren variat pe care îl face în mai toate zonele lumii, Thurnwald are o poziție aparte în ceea ce privește economia primitivă, pe care o dezvoltă în volumul al treilea, din cele cinci, ale monumentalei lucrări intitulate Die menschliche Gesellschaft in ihren ethnosoziologischen Grundlagen (Societatea umană prin prisma fundamentelor sale etnosociologice), 1932. Volumul al treilea poartă un subtitlu lămuritor: Werden, Wandel und Gestaltung der Wirtschaft im Lichte der Völkerkunde (Formarea, transformarea și organizarea economiei în lumina cercetărilor etnografice) și constiuie o amplă analiză a economiei primitive, a diverselor sale forme active și a perspectivelor acestora, a evoluției sale. Aici, comparând economia occidentală cu cea naturală, definește conceptul de economie primitivă, o economie directă, care realizează schimbul de bunuri fără intermediul monedei, din cauza rapidității cu care se succed producția și consumul,  o economie redusă, izolată și autarhică dar și colegată cu alte unități economice de același fel. O astfel de economie dezvoltă o reală democrație ce se traduce printr-o solidaritate impresionantă, prin asumarea destinului comun și printr-un spirit de întrajutorare accentuat.

Sibilla consideră că opera economică a lui Thurnwald este și ea în măsură să definească un raport substantivist, atâta timp cât antropologul german nu analizează faptele economice în afara contextului lor socio-cultural. Mai mult chiar, el anunță opera lui Polanyi prin aceea că atribuie o importanță aparte trăsăturilor variabile ale economiei, pe care le vom găsi teoretizate sub numele de factori de integrare la Karl Polanyi.

 Erudit și vizionar, Thurnwald depășește limitele curentului funcționalist, contribuind decisiv la impunerea problematicii economice în antropologie.

Școala socioetnologică franceză: Marcel Mauss și faptele economice este titlul următorului capitol și a următorului curent, în ordine cronologică și canonică, a istoriei antropologiei culturale.

Sibilla își începe prezentarea prin sublinierea aportului lui Emile Durkheim la construcția viitoarei tendințe și prin explicarea suprapunerii sociologie etnologie pe care Scoala sociologică franceză a impus-o ca model, dar, așa cum arată și titlul, capitolul este alcătuit din analizarea contribuției științifice a lui Marcel Mauss, pe care îl consideră, alături de Malinowski și Thurnwald, ”…lo studioso che con le sue brillianti intuizioni ha saputo assicurare un fondamentale apporto di idee e di principi interpretativi alla moderna antropologia economica…”¹¹

Cele cinci subcapitole dedicate acestuia abordează fiecare o altă temă a operei: darul, prestațiile totale, potlatch-ul, moneda primitivă, raționalitate și raționalitate economică, circumscrise metodei sau teoriei faptului social total, conform căreia niciun fenomen social nu poate fi analizat în singularitatea lui, concluziile unei astfel de întreprinderi fiind permanent sortite irelevanței, ci mereu în interconexiunile complexe pe care le stabilește în câmpul realului.

Conform unei astfel de logici, dimensiunea economică a realului trebuie considerată prin raportarea ei la celelalte fenomene relevante, pentru că un fenomen economic este un fenomen social.

Acest fenomen, așa cum îl definește în Manualul de etnografie, este alcătuit din două arii complementare, tehnologia și faptele tehnice și, respectiv, fenomenele economice. Separarea celor două arii este pur formală. În realitate, ele sunt interdependente, tehnologia contribuind la realizarea bunurilor care sunt substanța fenomenelor economice.

Mauss oferă o definiție a economicului (Manuel d`Ethnographie, 1947) din care, pe lângă importanța pieții ca realitate definitorie și semnificativă, deducem cardinalitatea pe care o alocă valorii, constantă, permanență a fenomenului economic. După el, fenomenul economic se află dispersat în toate activitățile umane.

Și aceasta pentru că, spre deosebire de economiștii epocii, Mauss consideră că piața e un fenomen uman nu unul economic. El nu înțelege prin piață instituția modernă, definită tehnic de economiști, ci un context socio-cultural unde schimbul, mișcarea bunurilor și serviciilor, prestațiile și contraprestațiile sunt fixate prin consuetudine de către un grup anume. În acest context, valoarea nu este echivalentă cu noțiunea strictă, economică, ci cu suma finalităților pozitive ale tuturor acțiunilor umane, atingerea obiectivelor propuse, cu condiția ca ele să fie pozitive și morale.

O primă aplicație a teoriei sale o realizează Mauss în lucrarea Essai sur le don (1923), în care sunt prezentate rezultatele unei cercetări mai ample, care vizează raportul dintre principiile dreptului contractual și sistemul prestațiilor economice în contextul societăților primitive.

Pentru el, prestațiile economice emerg dintr-un întreg sistem de fapte sociale în mișcare, cu alte cuvinte, activitatea economică este corelată cu celelalte activități sociale prin intermediul unor instituții integrate sau a economiei, în general, concepută ca instituție integrată. În acest context, orice prestație economică devine o prestație socială totală.

Exemplul pe care îl susține Mauss este cel al potaltch-ului, un schimb ritual prin care partenerii se copleșesc dăruindu-și și contradăruindu-și, o formă de prestație totală de tip agonistic ce are drept scop prestigiul, statutul politic, legitimarea șefiei și nu schimbul economic.

Tot legată de schimb este și tema maussiană a originii monedei, prezentă în Manual…, în Eseu...dar și într-o lucrare independentă, Les origines de la notion de monnaie, 1914. Pentru el, moneda nu este un fapt fizic, material ci unul social. Puterea ei este colegată credinței pe care ea o adăpostește, de multe ori, magică sau religioasă.

Cu toate acestea, Sibilla consideră că partea cea mai consistentă a operei sale este cea legată de teoria darului, a schimbului de daruri, care are o încărcătură economică maximă, anticipând contribuția lui Polanyi la definirea antropologiei economice moderne.

Dar ultimul capitol al acestei secvențe cronologice, a cărei scop este unul cumulativ-legitimant; adunarea de probe în vederea conturării unei tradiții a antropologiei economice, este cel intitulat Figuri și trasee ale școlii americane. Capitolul are trei secțiuni, una dedicată lui Boas, alta lui Kroeber și ultima culturaliștilor (Benedict, Mead, Herskovits).

 Fondatorul școlii, Boas, și întemeietorul morfologismului cultural este invocat pentru dominarea absolută a scenei științelor etno-antropologice americane timp de o jumătate de veac, răstimp în care acesta a construit o știință (o metodă), o școală (discipoli numeroși) și o tradiție. Și-a început construcția prin denunțarea exceselor evoluționismului, comparativismul neștiințific și teoria dezvoltării culturale independente și prin constituirea unei metode inductive, plecând de la datele concrete, oferite de cercetarea de teren, spre generalități teoretice.

Excelând în cercetarea de teren, Boas a făcut din aceasta, în special, din durata acesteia, o condiție a reflectării corecte a realității. I-a adăugat conștiința limitei propriei culturi și necesitatea unei perspective autocritice cu scopul diminuării malformațiilor produse de pereconcepțiile culturale. Rezultatul a fost o operă ce se poate caracteriza printr-o senzațională diversitate tematică și prin soluții teoretice ce-și dovedesc validitatea și azi.

La fel ca Boas, nici Kroeber nu a excelat în interesul pentru fenomenele economice, interesându-se, mai curând de problematici complexe, precum cele de cultură și civilizație. Semnificația operei lui rezidă în eclectismul abordărilor, a unui stil plurisedimentar ce devine marca multidisciplinarității, care nu-l va părăsi niciodată, deși, pentru o perioadă, el se va ocupa și de problematici punctuale, specializate, în general, legate de civilizația aborigenilor nord-americani.

Contribuția lui cea mai notabilă este legată tot de teoriile culturologice, precum în The Superorganic, 1917, lucrare în care avem o concepție originală despre cultură, văzută ca un fenomen complex, așezat deasupra tuturor straturilor organicului, biologic, psihic, social, de unde și titlul cărții, bucurându-se de o autonomie totală, reglată de propriile legi. O astfel de viziune, excesivă, poate fi înțeleasă în contextul teoretic al mediilor intelectuale germane ale vremii (ca și Boas și Kroeber este de origine germană!) și, în special, al operei lui Weber. Kroeber aplică teoria weberiană conform căreia fenomenele istorico-sociale nu pot fi explicate decât prin intermediul altor fenomene de același gen prin intermediul unor raporturi de cauzalitate.

O importanță pentru structurarea unei problematici economice în antropologia americană din prima jumătate a secolului al XX-lea poate fi invocată doar în legătură cu grupul, destul de numeros, de altfel, al elevilor lui Boas: Benedict, Mead, Herskovits. Preocupările consistente pentru o problematică economică în mediile antropologice americane se manifestă în intervalul 1925-1940 și îl au în centrul lor pe melville Herskovits. El este anticipat, însă, atât de Ruth Benedict cât și de Margaret Mead.

Interesată să creeze un model cultural prin compararea mai multor culturi pe care le tipologizează, Benedict constată că fiecare cultură este un tot de configurații culturale coordonate de acțiunea integrativă a unei scheme general predominante, specifică acelui tip de cultură; modelul cultural (cultural pattern).¹²

Un astfel de model conține și o dimensiune economică, atâta timp cât aceasta are putere modelatoare. Benedict dă drept exemplu tribul Kwakiutl. Pentru ea, înclinația dionisiacă a acestora este în strânsă legătură cu noțiunile de proprietate și bogăție. Face și ea referire la ritualul potlatch, prin care indienii acumulează proprietăți și bogăție deși schimbul nu este considerat de Benedict pur economic.

Mead își dezvoltă teoriile economice prin intermediul culturii melanesiene a tribului Manus. Cunoscând monoproducția (pește, crustacee), locuitorii grupului Manus au dezvoltat un sistem perticular de schimb și, mai ales, o monedă originală, dinții de câine. Mai mult chiar, acest tip de monoproducție a influențat până și relațiile sociale, Manus dobândind o preeminență în transportul peștelui în fața locuitorilor din insulele vecine.

Lucrarea notabilă pentru dezvoltarea antropologiei economice ne vine de la Herskovits, Economic Life of Primitive Peoples, 1940, care, dezvoltată, devine în 1952, Economic Anthropology. Este marcat, în felul acesta, un nou câmp de cercetare, o nouă problematică. Analizând lucrarea, Sibilla consideră că Herskovits are o viziune formalistă despre economie, care transpare chiar în partea introductivă a cărții. Economisirea resurselor este o constantă universală și, în consecință, ea este utilizată de Herskovits pentru a caracteriza culturi diverse. Face acest lucru constatând că într-un continuum social, la un capăt există modele economice simple în timp ce la extremitatea opusă găsim modele economice complexe.

Complexitatea maximă aparține sistemului capitalist în care operează instituții economice, piețe specifice unor diverși producători și unor mărfuri diverse. Capacitatea tehnologică devine element de clasificare a sistemelor economice și, implicit, a sistemelor sociale.

Cu toate carențele conceptuale de care dă dovadă, opera lui Herskovits poate fi considerată un moment de referință, chiar de demarcație pentru dezvoltarea antropologiei economice ca știință modernă, fapt ce va fi legat de numele lui Polanyi.

 Acestuia îi dedică Sibilla un capitol extins, cel mai dezvoltat al cărții, semn că, în disputa dintre substantiviști și formaliști, profesorul italian s-ar situa în rândul primilor. De altfel, această senzație este accentuată de semnale multiple presărate de-a lungul primelor cinci capitole, când autorul atenționează asupra unor precedențe accidentale.

 Capitolul dedicat lui Polanyi, Antropologia, etnologia, istoria și economia: sinteza lui Karl Polanyi, are, atât prin dimensiune, cât, mai ales, prin conținut, aspectul unei monografii (primul subcapitol: itinerariile unui istoric, este amănunțit biografic!), nu al unui medalion.

El începe cu un scurt bilanț al prezenței temei economice în antropologie, de la primele încercări ale lui Morgan, prin Malinowski și Mauss, până la Thurnwald, Herskovits și Firth, de la denumirea inițială de economie primitivă la cea impusă de Firth, antropologie economică (1965).

 Această acumulare de date, de opinii și interpretări, de așezări au conturat două curente interne ale antropologiei economice: substantivismul și formalismul, după cum îi acordă economiei un semnificat plin de substanță sau doar formal.

Punctul de vedere substantivist sau substanțial se conturează în cadrul curentelor funcționalist și socioetnologic. El consideră societatea, într-o manieră holistică, integrată pentru care sistemele componente sau parțiale, instituțiile sunt interdependente și interactive. Aceasta ar fi opțiunea teoretică a lui Polanyi, despre care Sebilla afirmă că se situează, mai curând, în siajul lui Malinowski și Thurnwald decât al lui Mauss.

Lucrarea esențială a lui Polanyi, care marchează, nu doar traseul ulterior al acestuia, ci și știința în ansamblu este The Great Transformation (1944), o analiză istorică a evoluție societății, economiei, relațiilor sociale, comportamentelor socio-culturale după revoluția industrială până la apariția economiei moderne de piață.

Utilizând combinații diverse de informații, politice, economice, juridice, culturale, financiare, el constată că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au produs condițiile necesare pentru afirmarea unui nou curs al economiei și o nouă configurare a culturii și a unor noi raporturi sociale care au înlocuit vechile echilibre și modele.

Această ”mare transformare” nu a fost decât un moment intermediar, care a determinat cezura între tipurile diverse de societate și economie, lăsând în urma sa o societate comercială ale cărei echilibre erau asigurate de instituții politice, economice și financiare, precum gold standard sau baza monetară de aur internațională (sistem monetar în care baza monetară era dată de o cantitate de aur, fixată convențional) și chiar ideologice, precum consensul față de principiile liberale. În realitate, acum s-au creat condițiile unei transformări de substanță a societății, prin introducerea tehnicii și prin propensiunea fiziologică pentru inovații (cf. op. cit. p. 160). Noutățile tehnice au subordonat activitatea comercială celei productive și nașterea unor piețe diverse, legate de pământ, de muncă și de monedă.

Contribuția lui Polanyi la substanțializarea poziției economiei în antropologiei poate fi caracterizată, reducând multitudinea de teme abordate, la două mari probleme: locul rezervat economiei în diverse societăți și efectele transpoziționării economiei în locul societății înseși, a confundării societății cu economia.

Sibilla descompune aceste două orientări în teme colocate și realizează un inventar, o sinteză tematică a operei economistului sau antropologului economic, să-i spunem, american.¹³

Subcapitolele, douăsprezece, purtând titluri sintetice, reprezintă succesiunea temelor operei lui Polanyi, o schemă a problemelor ridicate și rezolvate de acesta: fundamentele abordării substantiviste, ordinea economică și piața autoreglată, economia de piață, valori și mentalitate de piață, diversele semnificații ale termenului „economic”, bazele economiei substanțiale; instituții și relații sociale, forme ale integrării economiei, reciprocitatea; extensii ale conceptului și modele aplicative, centricitate și redistribuire, natura, uzanțe și funcții ale echivalențelor și ale cauzelor, schimbul ca formă a integrării economiei, operațiuni și schimburi comerciale, purtători de valoare, monedele și utilizarea lor.

Polanyi nu a fost un antropolog în sensul foarte strict al termenului. Istoric al economiei, el realizează foarte curând limitele disciplinei sale, ceea ce face ca domeniul de bază să fie completat cu noțiuni ce aparțin etnologiei și antropologiei culturale și sociale. Gestul său este echivalent cu nașterea unei științe, antropologia economică, dar și cu îmbogățirea perspectivelor, a instrumentelor pe care antropologia culturală și socială le poate folosi în reflectarea realității cercetate.

Ultimul capitol al Introducerii… este dedicat direcției formaliste, Perspectiva formală: caracteristice și orientări. Chiar din titlu realizăm că nu este vorba despre o tendință omogenă, compact ideologică, ci despre o colaborare între mai multe orientări, ținute nedispersat de sensurile pe care le dă rolului economiei în societate.

Sibilla amintește de teoreticienii schimbului social și de materialiști.

Primii, printre care el îi amintește pe Harold K. Schneider, Cyril Belshaw, Richard Salisbury și Frederick Barth, susțin principiul conform căruia în cadrul unor societăți de interes antropologic sfera reprezentată de structura socială prevalează chiar și din punct de vedere economic asupra celei materiale.

Sistemul economic nu ar fi altceva decât simbol al statutului sau al legăturilor simbolice (cf. Firth), concretizare a organizării sociale, bogăția fiind un scop social (cf. Belshaw). O atenție deosebită o acordă teoreticienii acestei orientări schimbului și, mai ales, reciprocității (cf. Schneider). Schimbul este văzut ca o constantă umană, devenind, din economic, social, pentru că el cuprinde toate formele de interacțiune umană. Structurile sociale sunt astfel văzute ca manifestări de suprafață ale procesului redistributiv.

A doua orientare, Scott Cook, E.E. LeClair, Marschall Sahlins, dă o importanță aparte schemelor logico-formale. Numele ei nu trebuie colegat de determinismul economic sau de materialismul istoric marxist. Orientarea materialistă pune accentul pe schimb, pe fluxul de bunuri materiale care se formează în interiorul unui sistem și care își propune să analizeze întregul relațiilor economice utilizând microeconomia printr-o metodă deductivă, ce presupune implicarea perspectivei matematice.¹⁴ 

Numele cel mai important al antropologiei economice formaliste este cel al lui Harold K. Schneider. Viziunea lui este una teleologică, conform căreia societatea este văzută ca un sistem de părți interdependente și organic legate, statice și autosuficiente, al căror scop este de a se reproduce. Comportamentul care îndeamnă individul spre profit este prejudicios iar, în cazul macroeconomic, imoral. Organizarea socială impune variabilitatea comportamentului economic, care este analizat separat de comportamentul social. Schneider se înscrie mai curând în descendența funcționaliștilor britanici decât într-o ipotetică și contestată orientare economică formalistă.

Marele nume al domeniului este Raymond Firth. Succesor al lui Malinowski la catedra de etnologie de la London School of Economics, recunoaște validitatea postulatului comportamentului rațional orientat în sensul maximizant și totuși tratează acțiunea socială în termeni de alegere și decizii individuale. Întrebarea care ordonează opera lui Firth este ce tip de analiză a factorilor economici este productiv pentru o societate fără structură de piață. Răspunsul său avantajează relația socială pe care el o consideră dominantă, astfel încât fluxul de bunuri materiale este urmarea unui ceremonial de fixare sau confirmare a statutului social. Cu alte cuvinte, o relație socială impune un tip de flux al bunurilor și o tranzacție particulară impune o relație socială aparte.

 Aceasta îl conduce pe Firth la constatarea că noțiune de ”piața” a fost utilizată ambiguu. El observă că antropologii folosesc acest concept ca pe un criteriu de separare a sistemelor economice, diferit de cel al economiștilor. Absența pieții caracterizează economiile primitive conform economiștilor. Firth contestă această afirmație, considerând că absența pieții nu înseamnă și absența avantajului economic. Folosirea resurselor creează comportamente omogene specifice oricărui sistem economic creat de om. Logica alegerii este aceeași pentru orice cultură cu atât mai mult cu cât ea este permanent ghidată de principiul utilitarist. De asemenea, el consideră că se pot folosi, prin transpunere, termenii economiei moderne în contextul unei economii primitive (cf. Capital, Saving and Credit in Peasant Society, 1964). Tot el face deosebirea de nuanță între economie antropologică și antropologie economică. Prima folosește antropologia pentru a extinde baza de date economice în vederea substanțializării discursului propriu în timp ce a doua folosește aceste date pentru o mai bună înțelegere a condițiilor și structurii sociale a unei comunități date, ceea ce reprezintă, în fond, câmpul de studiu al antropologiei.

Interesant este pentru situarea lui Paolo Sibilla de o parte sau alta a orientărilor antropologiei economice tocmai acest final, extras dintr-o lucrare celebră a lui Firth (Primitive Polinesian Economy, 1939).

După ce pare a fi de partea substantiviștilor, decelând just contribuția antropologilor clasici la asigurarea unei tradiții economice interne, realizând o analiză extrem de atentă teoriilor lui Polanyi, căruia îi alocă și cea mai mare secvență în economia lucrării, un astfel de sfârșit parcă temperează dorința antropologilor economici de a crea o știință, independentă  de antropologie. Pare a fi mai curând dispus să cedeze în favoarea ideii unei ramuri consistente în interiorul marii contribuții a antropologiei culturale și sociale.

În cele din urmă, poziția lui Sibilla este cea a unui reprezentant al mediilor academice, mereu atrase de noutatea și provocarea unei noi teorii dar la fel de constant conservatoare atunci când granițele domeniului pe care îl reprezint tinde să se modifice în favoarea altor științe.

Exemplul lui poate fi productiv și pentru antropologia românească, mai ales că, la fel ca și la italieni, nu a existat un interes major pentru cercetarea independentă din această perspectivă pentru a se contura un domeniu.

_______________

 Paolo, Sibilla, Introduzione all`antropologia economica. La sostanza e la forma, Torino, UTET Libreria, 2004, ”I pochi studiosi che si occupavano prevalentemente di antropologia economica sentirono il bisogno di ridefinire in più di un`occasione i metodi, i presupposti teorici, i modelli, nonché i possibili campi di indagine in cui la materia poteva esprimere meglio le sue potenzialità euristiche.” p.XIII

2 Paolo, Sibilla, Introduzione all`antropologia economica. La sostanza e la forma, Torino, UTET Libreria, 2004, ”…racolta monografica curata dal Banton che potrebbe sembrare ormai datata” p.XVI

3 Ibidem, ”Nelle cinque sezioni dell`opera vengono presi in considerazione gli indirizzi di ricerca attualmente prevalenti e che si collegano ai contributi ritenuti di maggior rilievo. Tra i più importanti figurano: gli sviluppi del pensiero di Polanyi a opera dei suoi continuatori; il contributo marxista all`antropologia economica; l`adattamento ecologico e l`allocazione delle risorse; l`economia rurale e l`antropologia economica; l`economia antropologica e la pianificazione dello sviluppo”

4 Idem, p. 33

5 Idem, p. 34

6 Idem, p.50

7 Idem, p. 52

8 Idem, p.59

9 Idem, p.64

10 Idem, p. 87

11 Idem, p.110

12 Idem, p. 143

13 Karl Polanyi s-a născut la Viena (1886), într-o familie maghiară. A urmat cursurile la Universitatea din Budapesta, specializându-se în drept, economie și filosofie. Activitatea sa este legată însă de Viena, unde a trăit până în 1933, când părăsește Austria. După o scurtă perioadă petrecută în Anglia, se stabilește în Statele Unite. Aceasta este perioada cea mai productivă din viața lui, acum scriind opera reprezentativă și revoluționară.

14 Idem. p. 227

[Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 59-75]