Argument

Revista Vatra promovează, se ştie, noutatea, originalitatea, valoarea, ilustrând şi susţinând tineri creatori, noi orientări literare, dar este, în acelaşi timp, ataşată şi de valorile tradiţiei, ale spiritualităţii naţionale. În acest context, un dosar tematic dedicat etnologiei româneşti de azi se legitimează printr-o logică a firescului, ilustrând dinamica fluidă a continuităţii şi noutăţii, a tradiţiei şi inovaţiei. Cu toate indeciziile epistemologice, taxonomice, sau de valorizare a trecutului, cu toată relativa discreţie a manifestărilor sale publice majore, etnologia românească şi-a format, timid la început, tot mai decis mai apoi, un cadru sistemic de organizare, asumându-şi, totodată, o mare diversitate de manifestări, strategii şi modele, instituţionale sau informale.

Realizările etnologiei româneşti de azi nu sunt puţine, de la marile proiecte editoriale (atlasul etnografic al României, tratatul de etnologie românească, culegerile sistematice de folclor, corpusurile de sărbători, habitat şi alimentaţie etc.), la profesionalizarea sistematică a cercetării, prin înfiinţarea şi dezvoltarea unor programe de studii de etnologie, sau coordonarea de doctorate în domeniu. Relevante sunt, de asemenea, iniţiativele instituţionalizate de promovare a domeniului, care îi asigură vizibilitate şi o sferă consistentă de diseminare a rezultatelor cercetării: reviste prestigioase (Revista de Etnografie și Folclor, Caietele ASER), colocvii de anvergură şi tradiţie (Colocviul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, Colocviile ASER), asociații profesionale (ASER), muzee, colecții de etnografie și folclor, regionale și naționale, colecții editoriale (Polirom, Paideia), edituri specializate (Etnologica),  traduceri etc. Fără îndoială că avem de a face, în acest moment, cu o diversificare a cercetării etnologice, în strânsă legătură cu mutaţiile pe care le suferă formele sociale tradiţionale, în contextul globalizării, al statutului minorităţilor sau din perspectiva relaţiei dintre observator şi subiectul observaţiei. Ar mai fi de subliniat modul în care etnologia îşi adaptează specificul şi metodele la o lume în continuă schimbare, corelându-se cu tendinţele postmoderne ale unei societăţi globalizante, cu graniţe fluide, recuperând, în acelaşi timp, teme, subiecte, metode, ale folcloristicii şi etnografiei naţionale, în căutarea unei identităţi consolidate şi a unei conştiinţe de sine lucide, bazate pe acumulări şi iniţiative noi. Desigur, etnologia românească a anului 2020 se distinge şi printr-un set de interogaţii, provocări şi dileme. Structurile convergente dedicate conservării şi expunerii tradiţiilor pentru public, strategiile educaţionale şi politicile de salvgardare şi promovare a patrimoniului nu au, întotdeauna, o funcţionalitate ireproşabilă. Ele funcționează „mai degrabă în mod autarhic, practicând un gen de dezinteres față de activitatea celorlalte unități, cu momente de solidaritate relativ rare” (Otilia Hedeşan), activate mai ales de asociațiile profesionale (Asociația Muzeelor în Aer Liber din România, ASER – Asociația de Științe Etnologice din România etc.). Iniţiativele etnologiei româneşti sugerează, pe de altă parte, atenţie la proximităţi şi la diferenţe, la teme de anvergură sau la subiecte în aparenţă marginale, reflectând totodată o coexistenţă benefică a unor grupuri generaţionale, de la Nicolae Constantinescu, Ion Cuceu, Constantin Eretescu, Ion Ghinoiu, Sanda Golopenția, Sabina Ispas, Ion Taloș, Silviu Angelescu, Șerban Anghelescu, I. V. Boldureanu, Nicoleta Coatu, Mihai Coman, Paul Drogeanu, Ligia Fulga, Ilie Moise, la Mihaela Bucin, Nicu Gavriluță, Otilia Hedeșan, Keszeg Vilmos, Nicolae Panea, Narcisa Știucă, Marian Lupașcu, Marin Marian-Bălașa, Antoaneta Olteanu, Eleonora Sava sau Pozsony Ferenc. Desigur, această listă trebuie completată cu numele cercetătorilor tineri, în plină afirmare: Carmen Banța, Constantin Bărbulescu, Ileana Benga, Camelia Burghele, Ioana Fruntelată, Laura Jiga, Adina Hulubaș, Anamaria Iuga, Ioana Repciuc, Cosmina Timoce, Emil Țîrcomnicu, Tudor Sălăjean, Adrian Stoicescu, Ciprian Ștefan ş.a. Deosebit de influente şi de modelatoare sunt, totodată, cărţile, studiile, iniţiativele culturale ale unor cercetători din domenii conexe etnologiei: Vintilă Mihăilescu, în spaţiul antropologiei şi Rostás Zoltán, în orizontul de cercetare al sociologiei şi al istoriei orale. Peisajul etnologiei româneşti de azi este, cum vedem, divers, provocator, fertil, conturându-se ca un „ansamblu instituțional, o rețea disciplinară saturată de teme de studiu ofertante și o rețea profesională amplă și eterogenă” (Otilia Hedeşan).

Dosarul tematic al revistei Vatra dedicat Etnologiei româneşti de azi e structurat în mai multe secvenţe: I. Un interviu cu doamna Prof.univ.dr. Otilia Hedeşan (Vatra-Dialog); II. Ancheta Etnologia românească – azi; III. Condiţia etnologiei româneşti; IV. Cartea de etnologie. Menţionăm că titlurile unor intervenţii sau recenzii au fost stabilite, pentru o abordare unitară, în redacţie. Le mulţumesc tuturor colaboratorilor noştri la dosarul tematic dedicat etnologiei româneşti contemporane, dosar ce înfăţişează imaginea de acum a acestui important domeniu de cercetare care mizează pe o raportare optimă între privirea depărtată şi privirea interioară, între singularitate şi tipicitate, între diferență și unitate identitară.

                                                                                                                         Iulian Boldea

 ***

1. Vatra-dialog

cu

Otilia HEDEŞAN

„Folclorul e interesant când e autentic”

– Stimată doamnă Otilia Hedeşan, aş începe dialogul pe care l-aţi acceptat cu amabilitate, prin a vă întreba care dintre etapele, momentele pe care le-aţi străbătut în făurirea destinului propriu le consideraţi esenţiale pentru  formarea dvs. intelectuală?

– Sunt câteva asemenea momente în viața mea, întâmplări sau întâlniri care m-au făcut ca, mai repede sau cu o anumită întârziere, să încep să văd lucrurile altfel decât înainte. Aș numi două asemenea întâmplări: mai întâi, participarea mea, în vara lui 1982, la cercetările de teren din Bucovina, în taberele de folclor organizate de universitățile românești în acel ultim deceniu al perioadei comuniste și, în al doilea rând, cei patru ani de stagiatură în învățământul secundar, petrecuți la Sânnicolau-Mare, aproape de granița cu Serbia și Ungaria. După terenul din Bucovina, din satele de lângă Fălticeni, am simțit, efectiv, că nu mai pot trăi ca înainte, că sunt numeroase lucruri cel puțin la fel de importante ca și cărțile, că, de fapt, viața oamenilor, credințele, suferințele și bucuriilor lor sunt prioritare, așa că am luat, împotriva voinței tuturor cunoscuților mei de atunci, decizia de a mă ocupa de etnologie. Cât despre stagiul de la Sânnicolau-Mare, care s-a petrecut între 1984-1989, în niște ani grei, plini de opreliști și de privațiuni de tot felul și pentru aproape toată lumea, de acolo am învățat, de fapt, ce este viața, ce greutăți au oamenii, ce dificil poate fi să lucrezi cu persoane extrem de diferite, cu nevoi și visuri diverse. Da, aceste două experiențe din tinerețe cred că mi-au dat cele mai importante lecții de carieră: să fii mereu atent și sensibil la ce se petrece în jurul tău (antropologii numesc asta cu expresia „să ai și atenția și neatenția treze!”) și să nu eziți niciodată să alegi un drum marginal, fiindcă dacă îl duci până la capăt, el poate fi plin de satisfacții.

– A lăsat vreo amprentă vârsta copilăriei asupra scrisului dvs.? Aveţi vreo amintire mai relevantă, cu anumite consecinţe asupra devenirii dvs.?

– Nu sunt unul dintre acei copii-creatori care excelează de la vârste mici, nu am cochetat cu scrisul literar în primii ani de școală. Poate de aceea m-am și făcut etnolog, asta e o „meserie” care cere maturitate. Însă copilăria a fost una din perioadele în care am citit enorm, alegând singură cărți din biblioteca destul de mare a familiei. De exemplu, la opt ani am fost găsită aproape leșinată după ce devorasem, într-o lungă zi de vară ploioasă, Ocolul pământului în optzeci de zile. Cum spune prietena mea, Mihaela Bucin, poate de acolo mi se trage pasiunea pentru călătoriile lungi și aventuroase, sau poate chiar acest cult pentru păstrarea cumpătului în situații aparte, adesea necunoscute și nu mereu prietenoase, atât de necesar etnologului în teren.

– Ce v-a marcat cel mai mult în evoluţia dvs. intelectuală? O carte, o idee, un om? Care consideraţi că sunt ingredientele unei optime edificări a propriului sine şi, mai ales, în ce fel aţi reuşit, ca tânăr intelectual, să accedeţi la identitatea proprie? 

– Studenția și anii formării mele ca tânăr cercetător au stat sub autoritatea a trei profesori: Vasile Crețu, primul meu profesor de folclor, cel care m-a pus în situațiile din care să iau singură decizia de a mă orienta înspre etnologie, Eugen Todoran, generosul și savantul meu coordonator de teză de doctorat și Mihai Pop, care mi-a ghidat cu discreție lecturile din anii mari de studentă, iar apoi a apărat, o vreme, textele mele de la finalul anilor optzeci, socotite nu doar necanonice, ci de-a dreptul scandaloase (de exemplu, un eseu cu multe documente din teren despre cum locuitorii din Câmpia Torontalului, de lângă granițele cu fosta Iugoslavie, bulgari, români sau șvabi, explicau greutățile vieții lor de navetiști pe șoselele înzăpezite din iarna grea dinspre 1984 spre 1985, inventând fervent povestiri despre strigoi, eseu care a stârnit, în vara lui 1985, perplexitatea colegilor și tăcerea prudentă a celorlalți profesori). Formarea mea ca etnolog român este, însă, și rezultatul unor îndelungi colaborări cu profesorii Nicolae Bot și Ion Cuceu, de la Cluj, respectiv cu Nicolae Constantinescu, de la București. Nu în ultimul rând și deși nu am asumat întotdeauna aceleași paradigme disciplinare, am fost mereu solidară cu Vintilă Mihăilescu, împreună cu care am participat la proiecte de cercetare sau de scriere, de la care am învățat cât de greu e să fii etnolog (sau antropolog) român în lumea studiilor europene și în paralel cu care am exersat scrierea despre subiecte proprii etnologiei (antropologiei culturale) pentru un public general și în alt stil decât cel consacrat deja în aceste discipline în România (în primul rând prin susținerea unor rubrici în presa culturală de la noi).

– Care sunt cărţile modelatoare sub auspiciile cărora a stat formarea dvs. intelectuală? Mai atrag astfel de cărţi acum? Cum aţi motiva fascinaţia lecturii, a cărţii în contextul epocii şi al vârstei dvs. de început şi ce explicaţie daţi atât de clamatului dezinteres pentru lectură de astăzi?

– Am fost și am rămas o devoratoare de cărți, iar apartamentul meu din Timișoara e, de fapt, o bibliotecă: literatura, în holul de la intrare și pe rafturile de sus, unde ajung doar cu scara; cărțile de etnologie română, așezate pe teme și perioade, în birou, în partea mea dreaptă; antropologia străină, filosofia și teoria literară, pe peretele din stânga mea; istoria, în camera de oaspeți; cărțile despre (și de autori din) Basarabia, Bucovina, Ungaria, despre rudari, despre Timoc și Banatul Sârbesc, în așa-zisul living, unde, de când e pandemia, am instalat și banda de mers. Deși am avut mereu profesori de literatură eminenți, iar, o vreme, am predat la universitate și Teoria literaturii, am învățat ce înseamnă o carte de calitate din propria experiență: la doisprezece ani am ales, din biblioteca familiei, Război și pace pe care am terminat-o de citit în șase zile epuizante, când nu-mi amintesc să mai fi făcut altceva. După ce citești o carte de atare anvergură, e greu să mai fii păcălit ca cititor. E, cred, ca la degustătorii de vinuri, de ciocolată, ori de cafea: e și o deformare senzorială, e și pricepere, e și multă sârguință. Astăzi se citește mult pe computer; o fac și eu frecvent, accesând baze de reviste electronice socotite și uneori realmente bune. Cred că profesorii, astăzi, ca întotdeauna, trebuie să îi expună pe copii cărților bune. Asta se face mereu, neobosit, alegând mereu alte și alte cărți, noi, fascinante, pe măsura vremurilor pe care le trăim. Uneori calea asta pare fără niciun succes, dar nu întotdeauna e așa, iar asta contează. O spun din experiență.

– Teza dvs. de doctorat, Fenomenul povestitului – astăzi, coordonată de Prof. univ. dr. Eugen Todoran circumscrie tema naraţiunii şi a naratorului. Mai este actual astăzi fenomenul acesta, al povestitului?

– Da, povestitul rămâne. Eu cred că fără ghemul întâmplărilor care curg dintr-un moment în altul, punând ordine în lucruri, inclusiv în cursul vieților noastre și ale apropiaților noștri, nimic nu e. Rămânem prea stingheri și prea singuri fără povestirile celorlalți, din care putem învăța tot felul de lucruri. Dar suntem și mai nefericiți dacă nu putem să povestim noi, împărtășindu-le celorlalți întâmplări, bucurii sau suferințe. Uneori povestirea a fost marginalizată sau subestimată, cum s-a și întâmplat în lungi perioade din literatura secolului douăzeci, când textele non-narative au fost utilizate ca modele estetice formative pentru generații întregi. Ceea ce Genette a definit drept „frontiere” ale povestirii, descrierea sau introspecția, analiza psihologică au fost socotite valoroase prin ele însele, nu potențial valoroase, în caz de excelentă scriere și eficientă integrare în ansamblul ficțional. Cu povestirea nu s-a întâmplat la fel, ea fiind adesea asociată literaturii „populare”, menite să provoace plăcere și să satisfacă naivitatea unor cititori neprofesioniști.

– Cărţile pe care le-aţi publicat (Şapte eseuri despre strigoi, Pentru o mitologie difuz㸠Folclorul. Ce facem cu el?, Angoasele cititorului de antropologie, Mă razumeşti, fata mea… Note de teren pe Valea Moravei etc.) ilustrează studii şi cercetări din sfera etnologiei şi a patrimoniului cultural imaterial, dintr-o perspectivă „originală, în manieră postmodernă” (Nicolae Constantinescu). Cum v-aţi apropiat de domeniul etnologiei? Care sunt temele care v-au atras cel mai mult din acest domeniu?

– Da, observația profesorului Nicolae Constantinescu care asociază cercetările mele cu etnologia postmodernă mi-a plăcut întotdeauna. O leg, într-un sens, de solidaritatea mea cu scriitorii generației optzeci, o bună parte a activității mele, până în pragul anilor 2010, desfășurându-se în proximitatea optzeciștilor timișoreni și a grupului de la revista „Orizont”. În alt sens, eu asum postmodernitatea ca etnolog producând, în mod conștient, un tip de text în care vocea mea și a disciplinei alternează cu vocea interlocutorilor mei. Cred în valoarea informațională a acestei categorii de texte (altcândva, altcineva, cu alt instrumentar teoretic sau pur și simplu cu altă grilă tematică va vedea alte lucruri din textul dens al interlocutorului meu, reluat de mine) și nu am nicio îndoială privitoare la utilitatea sa morală.

– „Excelentă cunoscătoare a realităţii etnofolclorice anchetate”, familiarizată cu „ceea ce ţine de reliefurile de mentalitate si de psihologia comunităţilor folclorice si tradiționale”. Aprecierile lui Ion Şeuleanu vizează palierele tematice distincte ale cărţilor şi studiilor dvs. (antropologie, etnologie, mitologie etc.). Există, dincolo de această diversitate, un element de legătură, un liant, o relaţie de convergenţă?

– Am urmărit, până în prezent, uneori mai insistent, alteori lăsând să se scurgă pauze destul de lungi între textele publicate, trei teme principale: mitologia românească în manifestările ei recente, viața populațiilor istorice românești din afara granițelor, respectiv istoria etnologiei române de pe la mijlocul secolului trecut încoace. Pare că este vorba despre lucruri distincte și, cumva, fiecare dintre aceste subiecte angrenează bibliografii proprii, tematici, obsesii și tabuuri care au istorii specifice, fiind greu de funcționat pe teritoriul lor ignorându-le. Totuși, aceste teme nu sunt străine una de alta, iar în formarea mea, ele au funcționat asemeni unor intrări deschise dintr-un traiect principal. Am lucrat întâi asupra unor texte interpretate din perspectiva miturilor pe care le putem restitui citindu-le, dar cum multe din acestea au fost înregistrate în satele locuite de români în Timoc, în Transcarpatia sau în Basarabia, am lărgit, apoi, interesul, dinspre aceste texte către viața comunităților respective. Interesul pentru istoria etnologiei române a venit aproape de la sine, în măsura în care tocmai aceste două teme ample au fost tratate foarte diferit în perioade distincte politico-istoric, care au influențat adesea discursul etnologic. Acum când formulez acest răspuns mă gândesc că, poate, viața mea în teritoriul etnologiei române seamănă cu a unui copil care a primit figurina cea mică dintr-o matrioșka și e, mereu, în căutarea celei care o încastrează.

– Sunteţi profesor de etnologie şi folclor la Universitatea de Vest din Timişoara. Aţi avut împliniri, ca profesor în învăţământul universitar? Dar insatisfacții?

– Am în urmă un traiect universitar de treizeci de ani, un drum pe care l-am parcurs cu toată determinarea. Nu am ars etape, am trecut praguri rezonabile și bariere stupide, am predat uneori unor sute de studenți înghesuiți în amfiteatre sau altădată câtorva doctoranzi pe care puteam să îi găzduiesc în sălile somptuoase ale universității. Știu universitățile românești de la birocrația admiterilor și a alcătuirii statelor de funcțiuni și a orarelor, la redactarea strategiilor de dezvoltare pe termen mediu. Vreau să cred, însă, că principala mea vocație a fost aceea de profesoară. Privind înapoi, am o mare satisfacție, aceea de a fi putut îndruma câte puțin o serie de tineri cercetători care sunt sigură că vor continua să studieze în acest teritoriu teoretic și mă gândesc mai ales la Cosmina Timoce, la Corina Popa, Eliana Popeți, Diana Mihuț, Maria Candale-Grosu, Raluca Rusu, Alina Negru sau Ioana Dorobanțu-Gordon. Am și o mare suferință, pe care o asum ca pe un eșec personal, faptul că deși am creat toate condițiile administrative pentru configurarea specializării de Studii culturale și la nivelul studiilor de licență, funcționarea acestui program a rămas mereu precară, mai degrabă subiect de querelle cu și între colegii de la alte specializări.

– Aţi fost şi Prorector – Director al CSUD la Universitatea de Vest din Timişoara. Care sunt provocările cărora a trebuit să le faceţi faţă, de-a lungul timpului, în această calitate?

– Din 2012 până la începutul verii 2020 am fost, într-adevăr, directorul studiilor doctorale la Universitatea de Vest din Timișoara. Privesc acum în urmă și cred că de dincolo de hărțuiala administrativă permanentă, de dincolo de inconsistențele legislative mereu speculabile cu rele sau, uneori, chiar cu bune intenții, dar și de dincoace de dorința mea de a configura o instituție, cea a echipelor de studiu și cercetare din școlile doctorale, au pândit mereu două provocări: una contextuală și națională, pe care aș numi-o tendința de a transforma anumite – și din nefericire doar anumite teze de doctorat – în arme politice, respectiv o provocare universitară și personală, aceea de a face față unei tendințe din păcate tot mai generalizate în mediile academice din România, de fapt un stereotip autosuficient, potrivit căruia cercetarea de calitate este apanajul exclusiv al anumitor domenii, socotite „de vârf”, excluzând în mod aprioric alte domenii și această cercetare se reflectă doar în indici numerici. Când vorbesc despre contextul național al studiilor doctorale în acest deceniu 2010 – 2020, mă gândesc în primul rând la numeroasele scandaluri de plagiat stârnite de analiza tezelor de doctorat ale anumitor politicieni sau persoane publice influente din România. Sigur că trebuie subliniată aici o parte pozitivă, fiindcă despre doctorate s-a vorbit, în tot acest răstimp, ca despre o componentă formativă și etică esențială unei persoane publice, cu efecte directe asupra funcționării sănătoase a societății, așa cum nu se întâmplase niciodată înainte și cum nu s-a vorbit despre niciun alt segment din lumea universitară. Pe de altă parte, apetitul exacerbat al presei pentru discutarea acelorași și acelorași cazuri, iar Universitatea de Vest nu a fost, nici ea, în afara acestui vârtej, a făcut ca, din păcate, să fie trecute cu vederea de opinia publică realizările doctoranzilor străluciți, meritorii sau doar onești, eforturile uriașe de updatare a cercetării românești în ansamblul său, au slăbit respectul cetățenilor pentru universitățile noastre, pentru toate de-a valma, fiindcă discursul public nu a mizat de nuanțe și s-a dezinteresat, în mod deliberat, de descrierea cauzalităților. Totodată, astăzi e greu să coordonezi un segment universitar de cercetare românească dacă ești umanist. Trebuie să ai mereu garda ridicată, fiindcă domeniile noastre sunt adesea uitate chiar de pe listele naționale de finanțare, nu sunt „prioritare”, nu sunt nici „inteligente” cum spun strategiile de dezvoltare, ar ceea ce nu-i inteligent, nu-i așa, cheamă automat un antonim nu prea măgulitor. A trebuit să găsesc un modus vivendi și mai ales un modus operandi cu colegii de la domeniile exacte pentru a păstra studiilor umaniste și sociale un loc rezonabil, pe măsura interesului destul de mare al tinerilor pentru ele, argumentând, mereu, ca un antropolog la muncă, importanța calității în detrimentul cantității și nevoia de a respecta diversitatea.

– Sunteţi președinte al Asociației de Știinţe Etnologice din România. Care este opinia dvs. cu privire la starea actuală a etnologiei româneşti? Există dezbateri legate de acest domeniu?

– O să vă răspund indirect, observând că Asociația de Științe Etnologice din România este o organizație profesională care marșează pe asumarea individuală a calității de etnolog. Membrii noștri au absolvit studii de Filologie, de Istorie, Arte Plastice, Muzică, sunt muzeografi, profesori, cercetători dar și arhitecți, fotografi sau jurnaliști, regizori de film, realizatori de emisiuni referitoare la tradiții și lista ar putea, probabil, continua. Ce spune această enumerare sumară despre etnologia românească de azi? Spune, mai întâi, că etnologia este, la noi, mai degrabă o vocație, un țel asumat, iar nu o profesie învățată da capo al fine la școală. Pe de altă parte, când mă gândesc că la conferințele noastre anuale numărul de participanți este din ce în ce mai mare, fluctuând în jurul cifrei de o sută de persoane și depășindu-l adesea, constat că solidaritatea noastră lucidă în jurul interesului pentru tradiții și patrimoniul cultural este una consistentă. Personal mă simt responsabilă în primul rând de menținerea acestei coeziuni inter- și pluri- profesionale pentru derularea și dezvoltarea proiectelor diverse referitoare la cercetarea și salvgardarea patrimoniului cultural intangibil. Evident, aceste proiecte sunt apanajul unor autorități multiple, ministere, consilii județene și locale, instituții de cercetare sau cultură, structuri universitare, dar rolul unei asociații de tipul ASER este acela de a-i pune pe oameni împreună, într-o formă de networking eficient, respectuos și prietenos.

– Care este, în opinia dvs., principala calitate a unui text folcloric?

– Răspund cu un truism: folclorul e interesant când e autentic. Notez imediat, însă, că nu înțeleg prin autentic un fapt / un text contrafăcut după canoane estetice presupuse, savant, ca fiind proprii culturii tradiționale, ci un element care poate fi uneori contradictoriu, poate rugos, poate lacunar, poate greu de înțeles, dar care este uzual într-un mediu și capătă sens și valoare în acel mediu. Am dat un răspuns cam sofisticat, dar chiar asta cred că e important, cum se țese mereu textul care devine folclor, uneori mai frumos, alteori mai stângaci, uneori subtil, alteori greoi, rezultat al contribuțiilor și memoriilor celor mai varii.

– Care ar fi, în viziunea dvs., portretul etnologului ideal? Ce calităţi trebuie să posede acesta: inteligenţă, sensibilitate, tandreţe, pasiune, fidelitate?

– Îi place ceea ce face. Citește mult, neapărat din bibliografia științifică națională. Citește cel puțin și în engleză, dacă nu face asta și în franceză sau italiană. Înțelege rezonabil un text dintr-o limbă utilă în studiile regionale (maghiară sau sârbă sau ucraineană sau rusă sau germană). E sănătos, rezistent la frig și căldură, poate mânca și, după caz, bea cu interlocutorii săi. E harnic și ordonat. E pozitiv și nu crede că, odată cu el și cu oamenii cu care discută, se termină toate.

– Ce ne puteţi spune despre cultura din Banat, spaţiu al multiculturalismului, al dialogului dintre culturi foarte diferite?

– Eu m-am născut la Pecica, în județul Arad, iar în copilărie, privind Mureșul dinspre nord, am învățat că Banatul e țara lui acu, în vreme ce noi suntem țara lui amu, că mergem la neamurile noastre din Banat la rugă, sărbătoare pe care noi nu o avem, iar acolo ne străduim să rostim unele cuvinte altfel, muindu-le mai mult decât o făceau bătrânele de la noi de pe stradă și, mai ales, nu ne supărăm când ni se spune că avem țoale mândre, fiindcă acolo, în Banat, așa se spune în semn de apreciere. Am venit în Banat studentă și sunt prima generație de bănățeni de la mine din familie. Fac teren etnologic în Banat, într-un spațiu în care Crăciunul e al nostru și al sârbesc, Paștile sunt a noastre și ale nemțești, unde reperele calendarului sunt sfinții ai vechi și sfinții ungurești de gheață, însă noi trebuie să ținem toate aceste lucruri, fiindcă așa este potrivit… Lucrez etnologie în Banat, într-un loc unde oamenii au tot venit, când dinspre vest, colonizați în secolele al optsprezecelea și începutul celui de-al nouăsprezecelea, când dinspre răsărit și nord, aduși de valurile istoriei și de speranța de a găsi de lucru, în secolul trecut… Fac etnologie acasă dar și departe, fiindcă o parte a comunităților unde lucrez sunt dincolo de granițe, așa că interacțiunile cu povestitorii mei se supun altor legislații și altor precauții… Baroc, cum îl numește Blaga, ambițios și mândru, cum îl oglindesc stereotipiile românilor, bogat și deschis, cum se vede din statistici, Banatul e un loc aparte, complex, greu, uimitor și contradictoriu. Studiul Banatului ar trebui să fie pe măsura sa, atipic în raport cu etnologia națională română, în măsura în care marșează pe diferență și pe regionalism în locul unității și identității.

– Care sunt proiectele dvs. de viitor?

– Mi-aș dori să închei câteva cărți, pe seama unor șantiere și dosare pe care le am în lucru. Sper din tot sufletul să pot organiza informațiile numeroase pe care le-am tot obținut, să sintetizez ideile pe care le-am notat fugar sau le-am prezentat în forma lor inițială, fără să le dezvolt prea în detaliu. Sunt datoare, mai întâi, comunităților de români din afară, unde am fost primită și găzduită cu dragoste și abnegație ani buni, să scriu despre ele documentat, argumentat și convingător. Mai am, de asemenea, o datorie față de Banat și bănățeni. De fapt, e o datorie instituțională, însă eu cred că instituțiile există prin oameni, care fac (sau, după caz, nu fac) de fapt treaba instituțiilor. Arhiva digitală a patrimoniului cultural din Banat, o arhivă interactivă și coparticipativă, făcută în linia acestei filosofii pe care am pomenit-o, deja, potrivit căreia contează deopotrivă de mult ce credem noi despre cultura tradițională și ce crede ea despre ea însăși, cumulând privirea îndepărtată și cea interioară, este una din provocările mele pentru anii următori. Mă gândesc la viitor ca la un șantier din care sper să fac o parte din muncă, sau măcar să sugerez celorlalți ce mult e de lucrat. Cum spun românii, cât cuprinde…

– Vă mulţumesc!

                      Interviu realizat de Iulian Boldea

***

2. Anchetă Etnologia românească, azi

Ancheta din acest număr al revistei „Vatra” dedicat etnologiei îşi propune să evalueze, prin vocile câtorva reputaţi specialişti în domeniu, starea etnologiei româneşti din acest moment, deloc fast pentru ştiinţele umaniste, în contextul unei pandemii care şi-a pus amprenta asupra multor domenii ale culturii. Întrebările pe care le-am adresat colaboratorilor noştri, cărora le mulţumim pentru amabilitatea cu care au răspuns, sunt: 1. Care este, în opinia dvs., starea etnologiei româneşti, azi?; 2. Care vi se par cele mai importante realizări ale etnologiei româneşti de după 1989?; 3. Cum vi se pare stadiul reflecţiei actuale în sfera etnologiei, din perspectiva noilor metodologii de cercetare? 4. Cum vedeţi condiţia cercetătorului din domeniul etnologiei şi antropologiei, astăzi? 5. Există o sincronizare a cercetărilor etnologice româneşti cu dezbaterile occidentale actuale în domeniu?

Nicolae PANEA

O indecizie identitară

1.Etnologia românească moștenește toate indeciziile, epistemice, taxonomice, de receptare  ale trecutului. Într-o cultură modelată de respectul pentru folclor, într-o cultură ce a impus o paradigmă în care folcloristica și filologia sunt consubstanțiale, etnologia pare, mai curând, un exotism.

Indecizia taxonomică (și ar mai trebui adăugată și prezența din ce în ce mai sonoră a antropologiei culturale la acest bruiaj!), suprapunerea domeniilor științifice, generatoare de imense probleme de formare a specialiștilor, de delimitare și încadrare a disciplinei în curricula universitară, impun o reală criză identitară a științei. Etnologia românească se luptă atât cu sine cât și pentru sine.

Etnologia românească trebuie să contracareze în regim de urgență trei sfere de ambiguitate sistemică pentru a regla statutul cercetătorului în domeniu, al cercetării de specialitate și al instituțiilor responsabile de acest tip de cercetare.

Prima problemă majoră este cea a formării specialiștilor. Etnologia românească moștenește acel reflex formativ al specialistului derivat, căci avem etnologi cu studii de filologie, filosofie, istorie, geografie, psihologie sau sociologie și extrem de puțini cu studii de etnologie. Deci prima provocare a etnologiei românești este profesionalizarea specialiștilor prin existența unor filiere universitare complete (programe de licență, masterat, doctorat), cursuri de specializare, bibliografii de specialitate.

A doua problemă este generată de lipsa sau, în cel mai fericit caz, sărăcia unor strategii, obiective naționale de cercetare în domeniu astfel încât atât identitate acestuia, cât și utilitatea lui socială și culturală să fie afirmate. Această stare face ca etnologia românească să continue să fie o știință discretă.

A treia problemă derivă din primele două și vizează promovarea specialiștilor în domeniu. Piața pentru astfel de specialiști este extrem de redusă, funcționează deficitar și perpetuează lipsa de vizibilitate a științei.

Moștenind tradiția unei științe ca folcloristica, dependentă de filologie, moștenind percepția peiorativă a relației dintre folclor și politic, etnologia românească face eforturi, din păcate, timide și neconcertate, de profesionalizare. Prezentul ei ni se pare cel al unei științe aluvionare.

2. Aș putea identifica trei sfere de realizări care pot marca evoluția etnologiei românești în aceste trei decenii. În prima sferă, pe care aș numi-o reparatorie, aș introduce proiectele restante: corpusurile de sărbători și obiceiuri, habitat, alimentație, atlasul etnografic al României, digitalizarea arhivelor, pe care le-a făcut Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” al Academiei Române. De asemenea, tratatul de etnologie românească al aceluiași institut. Tot reparatorii ni se par și culegerile sistematice efectuate în teritoriile locuite de români în afara țării.

A doua sferă cuprinde efortul educativ de profesionalizare a cercetătorilor și cercetării prin crearea unor specializări de etnologie la marile universități ale țării, prin coordonarea de doctorate în domeniu, lărgirea sferei de interes la învățământul secundar.

A treia sferă poate fi alcătuită din acele elemente care asigură vizibilitatea imediată a domeniului: reviste (Revista de Etnografie și Folclor, Caietele ASER), colocvii (Colocviul Institutului de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu”, colocviile ASER, asociații profesionale (ASER) muzee și colecții de etnografie și folclor, regionale și naționale, colecții editoriale (Polirom, Paideia), edituri specializate (Etnologica),  traduceri.

3. Din dorința de a reflecta și de a surprinde un referențial în plină schimbare, etnologia actuală este de o diversitate siderantă. Raporturile ei cu celelalte științe sociale, cu științele umaniste și cu științele naturale, raporturi genetice și metodologice, sunt într-o revizuire perpetuă.

Câmpul de cercetare etnologică s-a diversificat continuu, punând în evidență crize și dificultăți ale practicii etnologice (schimbări ale formelor sociale tradiționale, orașul cu problemele sale, statutul minorităților, migrația, globalizarea, raportul dintre observator și observat). Condițiile materiale și instituționale ale exercitării profesiei de etnolog s-au schimbat, formele de documentare, credibilitatea surselor de informație, corectitudinea lor, gradul de obiectivitate.

Etnologia românească se adaptează din mers evoluției unei științe, încercând să coreleze tradiția folcloristicii și a etnografiei naționale cu demersurile, tendințele etnologiei europene, în special. Ar trebui subliniat că asistăm la o schimbare de generație la nivelul etnologiei românești. Generația marilor proiecte, duse, în final, la bun sfârșit, este înlocuită de o generație de cercetători care au, în primul rând, formații diferite, preocupări, mai curând, conjuncturale, de multe ori, de nișă, cărora le lipsește practica proiectelor generale, de ansamblu. De aceea, rezultatele muncii lor sunt extrem de diverse. Nu aș putea spune că etnologia românească actuală are o direcție clară, modelatoare, capabilă să influențeze. Ea este mai curând recuperatoare, a câmpurilor de cercetare, a metodelor, a temelor. De asemenea, nu cred că are forța de a se impune printr-o teorie originală, pentru că acumulările și recuperările nu au ajuns la saturare, cum nici conștiința de grup științific a cercetătorilor români nu este pe deplin formată. 

4.Identific două tipuri de cercetători. Primul tip este cel al cercetătorilor instituționalizaţi (universități, institute de cercetare, muzee). Este cercetătorul profesionalizat, specializat, care are o virtualitate identitară mare. Acest tip poate impune un trend, poate crea modele.

Al doilea tip este cercetătorul independent, fără statut. Fără a fi întotdeauna amator, acesta (media, case de creație, învățământ secundar) este creatorul de atmosferă favorabilă dezvoltării, popularizării științei. Pe cât de mult bine poate face, pe atât de distrugător poate fi. Totul depinde de gradul său de responsabilitate și de capacitatea primului tip de a regla relațiile dintre tipuri.

Dintr-o altă perspectivă, condiția etnologului, azi, este delicată, dificilă, uneori precară. În general, nevalorificat social, el rămâne anonim și tăcut.

5. Într-o anumită măsură, da. Această parțialitate este susținută de faptul că nu toate temele dezbaterilor occidentale au vreo legătură cu un anumit tip național de referențial. Problemele colonialismului, de exemplu, raporturile dintre colonii și metropolă, până la un anumit punct, migrația. Acum, aceasta a devenit temă extrem de dezbătută.

De asemenea, dezvoltarea unor domenii a antrenat modificarea câmpurilor de cercetare, a metodelor și a dat naștere unor ramuri noi (etnoistoria, etnobotanica, etnosemantica) și chiar a unor sub-științe precum antropologia economică, politică, secțiuni ale antropologiei cu o mare tendință de autonomizare.

Nu întotdeauna aceste proiecte au aderență la cercetarea românească. Să mai adăugăm bruiajul unor științe precum studiile culturale sau studiile de gen și contextul este cât de cât conturat.

În schimb, marile teme ale etnologiei clasice au avut întotdeauna ecou în rândul cercetătorilor români, care au participat cu succes la colocvii internaționale sau au publicat în reviste occidentale. Ceea ce trebuie, însă, recunoscut, este numărul mai mult decât discret al cărților noastre de etnologie traduse în limbi străine.

Mihai COMAN

O poziție periferică

1. Este greu să definim starea etnologiei românești, astăzi, atâta vreme cât câmpul academic al acestei științe nu este bine clarificat: vom numi etnologie studiile consacrate culturii tradiționale rurale autohtone astfel încât să devină sinonimă cu folclorul și cercetările culturii materiale țărănești? Sau vom numi etnologie, în descendența definiției de acum un secol, doar cercetările comparative consacrate aceluiași domeniu, de tipul Balada lui Iorgovan în folclorul romanesc, sârb, bulgar și tătar”? Sau vom considera că e vorba de un termen sinonim cu antropologia culturală? Aceasta este perspectiva cu care sunt de acord, cu precizarea că în acest caz ne referim la o paletă extrem de largă de studii, care pot cuprinde orice formă de cultură, fie ea elitistă, folclorică sau de masă, cu o mare varietate de metode și cu modele teoretice extrem de eterogene…

În al doilea rând, este complicat să definești starea unei științe în condițiile în care formele ei de instituționalizare sunt eterogene: câte specializări cu programe curriculare moderne (deci nu cursuri de folclor deghizate) și câte departamente de etnologie există în universitățile românești? Câte joburi de etnologi există pe piața muncii? Câte institute specializate funcționează și au producție științifică de referință, internațional recunoscută? Câte reviste specializate recunoscute în mediul internațional sunt active în România? Dacă există, cât de prolifică este posibila asociație de profil, câți oameni se prezintă și se identifică social și profesional ca „etnologi”? Iar dacă toate acestea nu sunt îndeplinite într-un mod vizibil în plan social și prestigios în plan științific este foarte complicat să vorbim despre o (bună)stare a enologie românești de astăzi!

2. Îmi este greu să identific realizări importante ale unei discipline atât de slab instituționalizate: ici și colo apar cărți, unele interesante, mai apar articole prin reviste culturale (majoritatea eseuri de popularizare), se dezbat unele lucruri prin forumurile academice… În schimb lucrările și instanțele de reflecție critică, epistemologică și de teoretizare a conceptelor, paradigmelor și direcțiilor noi de abordare a fenomenelor din câmpul științific sunt absente sau există în medii atât de limitate și cu o vizibilitate atât de slabă, încât dacă sunt, sunt fără să se știe că există.

3. Cu toată sinceritatea, foarte, foarte rar am întâlnit lucrări profunde, ancorate în dezbaterile contemporane (din țările cu tradiția cercetării în acest domeniu), lucrări care să aducă în discuție dificultățile, provocările și tendințele referitoare la metodele contemporane de cercetare; am întâlnit ici și colo lucrări sau intervenții mediatice cu aer mai degrabă eseistic decât științific, am constatat cu tristețe un lucru (specific nu numai acestei discipline, ci și altora în România de astăzi) și anume o decuplare de la instanțele de dezbatere și tendințele din bibliografia de stringentă actualitate. Dacă citești lucrările unor autori care ar da impresia că abordează asemenea chestiuni, vei vedea că bibliografia fundamentală din domeniu este absentă sau este evocată prin referințe de prin articole accesibile; foarte rar ai sentimentul instaurării unui dialog real cu ceea ce profesorul Mihai Pop spunea uneori: „Ai văzut ultima carte americanului ăla care a făcut vâlvă, care a stârnit o mare polemică?”…. Din nefericire mulți autori de la noi au rămas ancorați într-o bibliografie de secol XX interbelic și nu consideră obligația sincronismului (ca să folosim terminologia lui Eugen Lovinescu) ca un obiectiv științific fundamental. Și, deși nu îmi place să mă refer la opera mea, vă vorbește un cercetător care știe despre ce vorbește, pentru că este considerat în mediile francofone şi anglo-saxone printre pionierii unei discipline noi, antropologia mass media!

4. Cercetătorul din acest domeniu are, în spațiul romanesc, o poziție periferică – în absența formelor de instituționalizare evocate mai sus și a recunoașterii și prestigiului necesare disciplinelor antropologice. În aceste condiții el este refugiat în departamente universitare unde câmpul său este privit nu odată cu indiferență și chiar cu dispreț sau în alte profesii, de unde practică cercetarea antropologică ca un fel de hobby, ca un fel de vocație insulară, nu odată atacată și discreditată de cei din jurul său.

5. Nu am acest sentiment: așa cum am arătat nu văd semnele (editoriale, academice etc.) ale sincronizării de anvergură; faptul că ici și colo câte un cercetător arată prin lucrările lui că știe ce se întâmplă în „lumea bună” a științei și că folosește aceste evoluții recente în studiile sale nu face decât să scoată mai bine în relief desincronizarea specifică cercetărilor de la noi față de cele, nu numai occidentale, ci și asiatice sau latino americane – acolo unde există o dinamică extraordinară a cercetărilor și a ideilor.

Ilie MOISE

Nevoia de identitate

1. După 1989 cercetarea etnologică este lăsată la voia întâmplării (fiecare se descurcă cum poate), lipsind o strategie coerentă. Presiunea cenzurii economice este mult mai drastică decât aceea ideologică din vremea comuniştilor. Lipsa cronică de fonduri, dar şi de perspectivă (nu avem o strategie pe termen lung) alături de statutul incert al etnologiei (nu figurează în lista meseriilor, deci nu există un debuşeu), nu avem o facultate de etnologie, nu s-a introdus etnologia în învăţământul românesc etc., toate acestea te fac… dacă nu mai pesimist, cu siguranţă circumspect atunci când un student te consultă în legătură cu viitoarea carieră. Eu încă mai cred că primenirea spirituală a poporului român se poate realiza doar pornind de la elementele de cultură şi civilizaţie de tip tradiţional, deoarece folclorul ţine de cele mai profunde straturi ale fiinţei noastre culturale, de identitate. Sunt idei și gânduri pe care le-am făcut publice (și într-o anumită proporție încă le mai fac!) prin cursurile de etnologie (la Universitățile din Sibiu și Alba Iulia), dar și prin intermediul revistei „Studii și comunicări de etnologie”, periodic al Academiei Române, care apare la Sibiu.

2. Cea mai importantă realizare a etnologiei românești de după 1989 este – indiscutabil – finalizarea Atlasului Etnografic Român, în cinci volume, realizat de un colectiv coordonat de eminentul etnolog Ion Ghinoiu de la Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” București. Inițiat în anii ʼ70 ai veacului trecut, Atlasul Etnografic Român rămâne, deocamdată, singura sinteză finalizată în perioada postdecembristă de-a lungul a peste 10 ani: volumul I – Habitatul (2003); II – Ocupațiile... (2005); III – Tehnica populară. Alimentația (2008); IV – Portul și arta populară (2011); V – Sărbătorile, obiceiurile și mitologia (2013). Avem de-a face cu o lucrare unică, de o aparte anvergură, comparabilă cu cele mai reușite împliniri științifice de profil din spațiul european. Deocamdată, etnologia a rămas datoare culturii române cu cel puțin două lucrări fundamentale: Tratatul de etnologie și Enciclopedia culturii și civilizației tradiționale românești. Ele trebuie să aibă girul științific și cultural al Academiei Române, care, prin instituțiile din subordine (Institutul de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” București; Arhiva de Folclor din Cluj-Napoca, sectoarele de etnologie de la Institutele din Sibiu, Craiova, Iași) și muzeele în aer liber din întreg spațiul carpatin, poate realiza, după modelul Dicționarului general al literaturii române, cele două sinteze ale civilizației rurale din România. Avem nevoie de ele acum mai mult decât oricând, deoarece adună laolaltă cel mai ridicat procent de identitate românească. Am convingerea că o eventuală renaștere spirituală și economică a României, aceea a României profunde a lui Eminescu, trebuie să aibă la temelie elementele de cultură și civilizație rurală românească surprinse, îndeobște, în proverbele și zicerile populare. În acele zone ale țării, în care identitatea a fost și este bine conturată (Maramureș, Mărginimea Sibiului, Bran, Bucovina), tranziția spre democrație, adaptarea la lumea de astăzi s-a făcut și se face mult mai ușor.

Turismul rural și gastronomia tradițională din aceste zone, în care sunt implicați IT-iști și manageri cu experiență internațională, aduc prestigiu și bogăție României. Nu mai este pentru nimeni o noutate faptul că, la noi, primele eforturi culturale și „moderne” și-au găsit suportul în cultura populară (Alecsandri, Eminescu). Mai mult decât atât, cele mai reprezentative opere ale culturii române moderne s-au raportat mereu, în toate epocile, la cultura de tip tradițional ca la o adevărată perioadă clasică. Și, surprinzător, tot la folclor trebuie raportată șansa universalității culturii române (Enescu, Brâncuși). La mai bine de un deceniu de la aderarea noastră la structurile europene, mă gândesc la folclor ca la un element de siguranță națională, unul dintre puținele lucruri care ne mai ține încă laolaltă, împreună.          

3. După 1989, parte din cercetătorii români au urmat stagii de pregătire sau specializare în străinătate. Alții au făcut parte din proiecte internaționale, fapt ce a condus la o adaptare din mers a acestora la noile tehnici de cercetare. Tristețea este că mulți s-au adaptat atât de bine, încât… nu s-au mai întors.

4. Condiția cercetătorului din domeniul etnologiei și al antropologiei este… modestă, fără prea multe perspective. Asemănătoare cu a tuturor cercetătorilor din Institutele României.

5. Sincronizarea etnologiei românești cu dezbaterile occidentale actuale nu mai este o problemă de multă vreme. Faptul că mulți cercetători colaborează cu institute de prestigiu din străinătate, că obțin, nu o dată, importante premii internaționale, ne spune că este vorba de o sincronizare perfectă. Ceea ce deranjează, în continuare, la noi este statutul modest al cercetătorului, de importanță redusă, ca să nu spun insignifiant, pentru diriguitorii României postdecembriste…

Adrian STOICESCU                     

Complexe, sincronicităţi şi discontinuităţi

1. Utilizarea singularului pentru a decupa un domeniu de cercetare trebuie realizată cu o mare precauție, deoarece numele funcționează ca un hiperonim. „Etnologia românească” reunește o serie de preocupări extrem de diverse, dar fascinante tocmai prin diversitatea lor, dar mai ales un număr de discipline care, deși înrudite, își păstrează individualitatea. În acest context al diversității, „etnologia românească” nu numai că reușește să continue tradițiile propriei deveniri, ci mai ales, reușește să fie un înglobant fericit al terenurilor și metodelor noi. 

2. Dintr-o perspectivă strict personala, cel mai mare câștig al studiului culturii populare de după 1989 este eliberarea de prizonieratul exclusiv al textului oral. Fără îndoială că folcloristica se va preocupa de textul oral cu valențe estetice, însă aceste analize recuperează contextele de interpretare a acestor forme artistice.

Suplimentar, noua școală etnologică de după 1989 recuperează cercetarea mediului urban, a practicilor culturale emergente și a celor arhaice, supuse însă transformărilor actuale și, timid și recent, multiplicarea formelor de transmitere ale acestora prin canale media sau digitale.

3. Din păcate, avansul tehnologiilor conectate / de conectare și întreg arsenalul de mijloace tehnice care înlesnesc deopotrivă colectarea de informații cu caracter etnologic, cât și producerea de asemenea informații reprezintă, încă, o necunoscută majoră a unei părți a cercetării. Instrumentele metodologice cele mai la îndemâna cercetătorului etnolog (și nu doar acestuia), formularul online, dubletul actual al chestionarului sau interviul mediat (prin intermediul software-lor de conferință), varianta clasicelor interviuri față în față sunt extrem de puțin exploatate.

Poate un câștig major este capitalizat numai la nivelul prezentării rezultatelor cercetării etnologice, prin utilizarea interfețelor digitale sau a rețelelor sociale în relevarea unor elemente de patrimoniu cultural, mai mult sau mai puțin cunoscute. Însă și aceste câștiguri ale tehnologiei sunt departe de a fi exploatate la un potențial măcar tangențial cu caracterul ofertant al acestora.

De fapt, ne situăm într-o spirală a destinului încorporării în practicile etnologice actuale a elementelor celor mai recente tendințe specifice disciplinei. O povestire personală, narată cu scop moralizator de unul dintre formatorii multora dintre etnologii de astăzi, plasată temporal în perioada studenției acestuia devine un fel de imagine cadru a imposibilității unor profesioniști ai domeniului de a include în discursul lor acele elemente mult prea noi și mult prea diferite de ortodoxia practicilor intelectuale care îi plasează în zona de confort. Astfel, lectorul de curs al profesorului de mai târziu, dorind să predea structuralismul, recurgea la diverse geometrii cu creta pe tabla neagră a sălii, desenând și exclamând: structuralismul este ca un cerc…, ștergând, structuralismul este ca un pătrat și, renunțând, mergem mai departe, orația de nuntă.

Decenii mai târziu, în epoca internetului lucrurilor, a digitizării ubicue și a inteligenței artificiale, vine rândul unei povestiri personale, tot cu rol moralizator, de data asta nu atât de relevantă pentru rolul formator al personajului, cât pentru rolul de cârmuitor al unei instituții culturale pe care acesta îl are. Contextul nu mai este didactic, ci de cercetare, iar discuția nu mai are legătură cu structuralismul, ci cu tehnicile de co-generare de conținut, crowdsourcing de informației culturală și cultură participativă. În contextul ofertei generoase pe care aceste principiile ale lumii conectate le furnizează, dar, mai ales, al avantajelor incontestabile pe care integrarea patrimoniului în aceste tehnici digitale le-ar putea obține, diriguitorul cultural, probabil pentru a nu fi spectator în dialog, nu a putut întreba decât: dar cunoașteți patrimoniul muzeului X?

Din păcate, cvasirigiditatea unor actori din cercetarea etnologică împiedică se manifestă centripet în raport „dosarului cu șină” din cercetarea etnologică românească respingând, aproape visceral, documentul cu semnătură digitală.

4. Parțial marginală, iar răspunsul acesta derivă din analiza raportului pe care un organism obiectiv de reglementare a profesiei de cercetător etnolog, CNATDCU, îl are cu profesia etnolog. În cadrul criteriilor minimale pentru accederea la pozițiile didactice și de cercetare superioare, „campania etnografică de teren finalizată cu raport prezentat într-un for științific de specialitate” este evaluată cu 15/n puncte, unde n reprezintă numărul de membri ai echipei de cercetare. Numai rarisim o cercetare etnologică este realizată de un singur cercetător, echipele de cercetare fiind deseori compuse din 4-5 etnologi (sau specialiști în domeniile conexe). Or, în acest context, o cercetare monografică a unei practici culturale sau a unei localități i-ar aduce unui cercetător cam 3 puncte, care s-ar traduce în 534 de campanii de cercetare pentru a putea obține dreptul de a forma doctoral alți etnologi. Aceeași punctare a contribuției pentru cercetarea de teren ar plasa-o, în cele din urmă, sub o recenzie într-o revistă academică, evaluată în criterii cu 5 puncte.

Pe de altă parte, elementul central al activității cercetătorului este cercetarea de teren, indiferent care ar fi acesta. Așadar, acest exercițiu de aritmetică ar putea fi un element definitoriu pentru plasarea condiției cercetătorului etnolog.

5. Exceptând situația complexului „dosarului cu șină”,  cercetarea etnologică (incluzând aici toate formele sale) se racordează parțial la cercetările actuale din ariile vestice. Urmărind numeroasele paneluri din cadrul congreselor bianuale ale SIEF și EASA, este neîndoielnic că încă se resimte o linie de demarcație între est și vest, pe linia fostei cortine de fier. Însă această discontinuitate fină se resimte mai de grabă la abordare și nu la nivel de teme și terenuri. Mai experimentală și mai deschisă la trecerea frontierelor dintre discipline, cercetarea vestică se situează în avangarda cercetării, însă nici cea românească, integrată contextului estic, nu este cu mult decalată. Fără îndoială însă, această generalizare poate supralicita sincronicitatea cu cercetarea vestică.

[Vatra, nr. 1-2/2021, pp. 49-58]