Mircea Zaciu, Ion Pop – Scrisori recuperate (II)

                               Cluj, 19 III 73

            Dragul meu Jean,                     

            Acum câteva minute am primit şi citit pe nerăsuflate ambele tale scrisori, din 15 şi 19 crt., mirându-mă că poate în acelaşi moment îţi scriam şi eu, tot cu mâna, tot indescifrabil şi chinuit, aşa că n-ai nicio grijă. Manuscrisul tău mi-a făcut o bucurie în plus, de descifrat te descifrez doar! Ceea ce mă întristează e însă starea ta proastă, sufletească, acea criză de care scrii şi care sper să fi trecut. Ţi-am mai scris că te rog să te bucuri cât mai mult de marile posibilităţi ale Oraşului şi să nu te gândeşti acasă. Suspendă orice sentimentalism, dor etc., fii mai lucid şi mai egoist. Nu ştiu cum să-ţi spun mai mult.

Ai tăi sunt bine, mama ta urmează poate să se pensioneze, după cât am înţeles, lucru dorit de toţi ai voştri, cum ştii, ca să se mai poată odihni. Doina a fost aseară pe la noi. Cu mama ta am vorbit la telefon. Au primit procura, e bună. Bunicul e aici, deocamdată, dar îl tot trage aţa spre sat. E bine şi el. Deci, coşmarele tale nu au rost. Le cunosc prea bine, le-am avut şi eu nopţi la rând, eram chinuit, dar, îţi repet, eu aveam altă situaţie şi învaţă măcar tu din experienţa mea. Suspendă şi visul, ca să nu te mai  tot tortureze degeaba. E o aluviune slavă în noi, care ne trage îndărăt spre aceste zone obscure, de presimţiri, „semne”, „preveşti” (vorba unui poet!), fii mai raţional într-o lume a raţionalului şi în patria lucid-carteziană. Lucrul la Fundoianu văd că-ţi răpeşte toată vacanţa. Am plâns la gândul că ai stat la maşină, ţăcănind toată ziua, în loc să faci o plimbare de vacanţă, cum era indicat. Dar tu ai voit-o! Ediţia asta te-a cam secat, şi zău îmi pare rău. Oricum, o aştept cu nerăbdare. Lui Robert i-am scris idem, că s-ar putea să treci pe la [La] Ciotat. Ei vin în iulie la Cluj, apoi prin ţară, mare etc. Aş dori mult să-l cunoşti mai repede. Cât priveşte spectacolele văzute de tine, o parte le cunosc, mersi. If e foarte frumos, l-am văzut cu Marian la Roma. Îţi recomand şi eu Duelul lui Steven Spielberg, despre care urlă presa, se pare [că] e foarte bun. Păcat că nu-l pot vedea şi eu. În categoria cărţi, te rog aruncă o privire asupra unei apariţii recente, Michel Durafour, Les Moutons du ciel1, a cărui acţiune se petrece, pare-se, în delta Dunării, printre români. Ce-o fi de capul lui ? Dacă e interesant, deşi autorul mi-e total necunoscut, poate vei scrie ceva la vreo revistă de aici. Îmi pare nespus de rău că prezenţa ta dispare din presă. În « România literară » a apărut o plachie de acelaşi Simion, care mi-e tot antipatic. Mieroşenia lui mi-a fost întotdeauna suspectă. Îţi semnalez ultima scriere, postumă, a lui Montherlant, pe care vei cumpăra-o probabil (ca s-o citesc şi eu cândva), Mais aimons-nous ceux que nous aimons ?,  ce pare de o frumuseţe tristă. Mi-e dor de o asemenea carte, o simţi scrisă pe patul de moarte (aici, în pragul unei morţi deliberate, asumate), când sinceritatea e totală, căci nu mai ai nicio « arrière-pensée », nici ce pierde. Îţi amintesc (iartă-mă!) că mi-ai promis să-mi trimiţi  (în cadrul convenţiei de împrumut!) cartea lui Barthes, Le Plaisir du texte, dacă n-o ţii sub căpătâi. Prezentarea din « Quinzaine » m-a făcut foarte curios.  Eu îţi voi trimite mâine (sper) ceea ce de două săptămâni încerc, adică nişte reviste şi o « Mioriţă », nu mare lucru, dar şi asta cu mari dificultăţi, orarul fiind tot mai restrâns. Dacă crezi să dai cuiva nişte cărţi româneşti, ori discuri, te rog scrie-mi fără sfială. Ar fi o bucurie să mă pot revanşa măcar astfel, provizoriu. Ultimul număr din « Quinzaine » nu l-am primit încă, dar sper că soseşte. Ce să-ţi mai scriu de prin urbe ? Marian a primit zilele astea scrisoarea ta, era foarte fericit că v-aţi « lămurit ». Prefaţa tot n-a terminat-o, adică a doua variantă, pe care i-am cerut-o imperios. Acum câteva zile a fost la mine cu Eugen şi am stat de vorbă atâta că ne-a apucat aproape ora 2 din noapte şi era un fum de puteai tăia cu cuţitul. Două zile n-am mai putut lucra nimic, ştii cum sunt eu cu pierdutul nopţilor, dar nu-mi pare rău, căci e singura mea plăcere să schimb idei în acest oraş mort. La facultate, am încheiat din fericire cursul cu anul IV, care a terminat anul şcolar. Săptămâna viitoare îmi încep examenele şi apoi n-am ce să mai calc pe acolo. Uneori mi-e teribil de dor să refac acel timp când catedra, cursurile etc. aveau un sens vital pentru mine. Acum totul a murit. Mă visez pensionar. Am văzut un film cutremurător, “Rubliov”, oare l-ai văzut înainte de plecare? E pur şi simplu colosal. Mi-ar fi plăcut să-l pot vedea încă o dată, dar timpul nu m-a mai lăsat, căci, vorba lui Bacovia, „mi-au dat de scris”. În mai am de gând să fac pauză şi, în afară de rubrica de la « Tribuna », care nu-mi ia mult tip, fiind liber să divaghez pe orice temă, nu mai angajez nimic.  Chiar azi am refuzat nişte colaborări solicitate, am nevoie să mă odihnesc spiritualiceşte măcar. Vreau să citesc şi să fac câteva călătorii : la Bucureşti, la Sibiu, în Maramureş, cam aceste trei obiective le am pe agendă. Volumul nu l-am predat nici acum, de vină e eseul titular, nescris de şase luni. Îl mai scriu, şi apoi închid prăvălia pentru un timp. Era să uit : nu-ţi fă probleme cu scrisorile. Ţi-am mai spus, parcă, să nu te formalizezi că nu poţi răspunde ori scrie tuturor. E imposibil. Ar însemna să scrii tot timpul scrisori, ceea ce e un handicap fioros. De multă vreme mă bate gândul să-ţi propun să facem împreună un volum de Epistole în genul Alecsandri-Ghica, dar tu ai să râzi de mine. Mă gândeam că dacă fiecare ar scrie 25 de asemenea epistole, ar fi 50 de piese care ar forma un volum (acum sau odată!), fiecare epistolă fiind centrată pe o temă, la liberă alegere, tu, bineînțeles, exploatând impresiile tale pariziene, eu altceva.  În maniera sec[olului]  19, le-am pune în cap « Amice », la coadă un « Vale », « Pe curând », ori « Cu bine ». Aceste texte ne-ar obliga să adunăm la capătul şederii tale în Franţa o carte comună, în lipsa antologiei pe care n-avem cum s-o mai facem. Textele nu s-ar « asambla » decât când ne-am întâlni, la urmă. Nu e vorba deci să expediem epistolele, să facem un schimb real în locul celui prezent. Fiecare ar ţine textele lui scrise când îl taie capul şi-i vine cheful. Ne-am comunica însă cam la ce scrisoare a ajuns fiecare. Eu unul sunt gata să încep, pe cont propriu. Dacă această idee îţi pare excesiv naivă (chit că lucrurile frumoase sunt îndeobşte naive), avertizează-mă şi retrag propunerea. Dar 25 de epistole, a 4 file fiecare, ori numai 3 uneori, n-ar fi mare lucru (înlocuind un jurnal mai adesea) şi la urmă s-ar ivi Cartea. Ce zici ? Râzi ? Cum am intrat în « paşopt » din pricina aniversării, aş avea şi eu aerul ca desuet probabil, dar ideea îmi umbla de mult prin cap, am tot amânat să ţi-o scriu2.

            Te rog să-mi scrii când ai timp, răspunzându-mi şi la cele de mai sus.

Sper că de Paşti să nu fii prea trist şi prea coşbucian, plimbă-te, scrie, gândeşte-te la noi. Cu drag, acelaşi,

                 Mircea.

                                                                                                                            Cluj, 13 mai 73

            Dragul meu Jean,

            Ţi-am promis că, citind scrisoarea ta din 1 mai o să-ţi răspund la ea, după ce acum o zi sau două ţi-am scris una în fugă, cu explicaţia tăcerii mele. Iată că tot nu-s în stare să mă aşez la maşina de scris, care-mi provoacă un fel de greaţă, şi tot cu mâna îţi scriu câteva rânduri. De fapt, mare lucru nu pot şi nu ştiu adăuga rândurilor trecute. Din scrisoarea ta, plină de impresii asupra filmelor văzute, înţeleg că ai depăşit totuşi o  anumită criză de nostalgie, ceea ce eu zic că e foarte bine. Ţi-am spus întotdeauna că trebuie să fii mai realist, dacă nu mai lucid şi mai egoist, ca să nu regreţi pe urmă. Îmi pare bine că lucrul la ediţia Fundoianu se încheie şi că poate la această oră manuscrisului [sic!] să fie pe drum. Eu zic că totuşi trebuie să păstrăm forma românească a numelui: Fundoianu, nicidecum Fondane! Prefaţa nu mă îndoiesc că e bună, chiar dacă autorul se scuză de lacune sau de lipsa chefului. Aştept în continuare să văd ce ai să mai produci şi nu sunt de acord că nu ştii să scrii impresii pariziene, că n-ai fi în stare să evoci toată acea atmosferă în care te scalzi… Măcar fă-o pentru tine, de nu vrei publicitate, pentru ca mai târziu să reiei totul într-o carte sau măcar în poezie. Zici că ultima îţi dă târcoale. E timpul. Îmi pare nespus de rău că Gramatica ta întârzie… Eu n-am putut merge la Bucureşti, m-aş fi interesat bucuros, o voi face cu prima ocazie. Dar şi tu ar trebui să-i scrii, fie lui Gafiţa, fie lui Ciobanu – să afli ce şi cum. Cu Ornea de asemeni e cazul să stabileşti apariţia ediţiei din « Avangardism »3. Eu sunt cam supărat pe el, din  pricina unei mici mitocănii a lui dintr-un recent articol. Motivul l-am înţeles, de vreme ce n-am procedat ca amicul nostru Vlad…

            Vremea s-a înduplecat şi la noi, acum e din nou frumos şi cald, dar  eu simt o mare oboseală şi un  fel de instabilitate nervoasă care mă împiedică să scriu. Aş avea nevoie să ies pe undeva, să schimb puţin mediul. Dar n-am perspective. Examenele le-am terminat ieri, mâine mai am cursul special şi anul universitar îşi trage în fine obloanele pentru mine. Amicul tău Oprea  a părăsit examenul de la proba scrisă, ca atare n-am avut ce-i face. Iar Hârlav a luat abia 8, cu mare indulgenţă, căci la un subiect ca « Opera lui Mateiu Caragiale  în interpretarea criticii contemporane » mi-a scris maximum 10 rânduri, penibile şi ele. Voiam să-l introduc la oral, ca să-i pot sălta nota, dar a refuzat, preferând să ia un 8 mediocru. I am sorry!

Nu ştiu dacă băieţii ţi-au mai scris despre moartea Echinoxului – Eu n-am vrut să fiu primul care să-ţi dea trista veste. Oricum, lucrurile nu sunt încă  tocmai şi definitiv lămurite. În « Luceafărul » de ieri Ilie Constantin face un lung elogiu « generaţiei Echinox », vorbind despre poeţii tineri lansaţi de revistă. Localnicii şi poate rivalii bucureşteni de la celelalte reviste se pare că aşteaptă certificatul de deces. Marian îţi va scrie sau ţi-o fi scris detalii. Sau Vartic.

            În vitrina noutăţilor, prietenul tău Doru Pop s-a însurat de Paşti. Bănuiesc că e vorba de o fată care a fost la ziua ta. Am vorbit numai cu fratele lui mare, Micu, care e la München, inginer la Aroconstruct. Dacă vei trece prin R.F.G., ar fi bucuros să-l vizitezi. Adresa ţi-o poate da Doru Pop. D.R. Popescu se află şi el în R.F.G., invitat de Inter Nationes.

Alte noutăţi nu prea sunt. La facultate se fac statele de funcţiuni pe noul an, deocamdată în varianta primă, după tipicul din toamnă. Scridon e însă în turneu de inspecţii prin oraşele de provincie. Se pare că se plătesc. Ţi-am trimis zilele astea Joc secund de Barbu, ediţie bilingvă. Poate îţi foloseşte s-o faci cadou ori s-o recomanzi cuiva. E frumoasă, dar nu ştiu cum un titlu ca Suflet petrecut a ajuns să fie tradus. « Âme accompagnée » (?). Mâine sau poimâine îţi voi trimite o nouă carte, care sper să te amuze. Închei, căci simt o mare sfârşeală. Te rog scrie-mi, căci în singurătatea mea de aici aştept rândurile tale ca o mare, singură bucurie. Cu drag,

                                                                                                                         Mircea.

                                                                                                       [Decembrie 1974]

            Dragul meu Jean,

            Am primit, în fine, scrisoarea ta, după o atât de lungă tăcere. E greu să-ţi fac un raport al intervalului, în care s-au petrecut şi evenimente bune şi morţi şi tristeţi numeroase, inclusiv “moartea” mea, zvon straniu, lansat la Bucureşti (rezultat al unei confuzii de nume), în urma căruia am putut asista fără voie la un “priveghi” al meu, la comentarii şi deplângeri ale dispariţiei mele. Cu acest straniu episod, plus o şedere de câteva zile la Budapesta, la un congres al As[ociaţiei] criticilor literari cu sediul la Paris, cu apariţia « Bivuacului » şi cu multe necazuri surde, se încheie acest lung an. Deocamdată, până să fiu în stare să-ţi scriu ceva mai lung, primeşte gândurile mele cele mai calde şi prieteneşti de anul nou, urările şi speranţele unei revederi în 1975! Te îmbrăţişează cu tot dragul,

 Mircea.

                                                                                                              Cluj, 12 I 75

            Dragul meu Jean,

            Aseară, înainte de a stinge lumina, am luat să răsfoiesc ultimul număr din « Echinox », pe care mi-l cumpărasem la chioşc după-masă, căci nici abonamentul, nici « omagialul » ipotetic nu-mi parvenise. Care mi-a fost surpriza citind articolul tău despre Ordinea şi aventura, acel articol destinat “României literare” şi de care îmi părea aşa de rău că n-a mai apărut! Iată-l publicat acum, şi venind într-o clipă aşa de propice pentru tristeţea şi marasmul meu! Nu numai că e atât de frumos, atât de pătrunzător şi aşa de adevărat în surprinderea intenţiilor scrisului meu, dar el e atât de tonic, încât m-am simţit remontat sufleteşte şi n-am putut adormi multe ceasuri, fumând în singurătate. Nu ştii cât de bine mi-a făcut! Îţi mulţumesc cu toată dragostea şi te îmbrăţişez, al tău

                              Mircea.

                                                                                       Cluj, 20 I 75

           Dragul meu Jean,

            Ieri am primit scrisoarea ta din 9 ian[uarie], care văd că a întârziat mult şi m-a întristat prin tonul ei atât de dureros. O singură mângâiere am avut, găsind în rândurile tale o regăsire, măcar în momentele dificile, când unul ne întoarcem spre altul cu o certitudine definitivă a prieteniei ce ne leagă. Dacă ceilalţi prieteni şi colegi nu-ţi scriu, nu le face o vină, fiecare e prins aici cu mii de treburi, dificultăţi, gânduri, niciunul nu e un epistolier pasionat poate, şi la urma urmelor cel mai bun lucru e să nu le scrii nici tu, ca să nu regreţi uitarea lor, câştigând astfel şi timp preţios pentru alte preocupări.  Durerea pierderii unchiului tău, şi tot ce a răscolit acea veste în tine, o înţeleg prea bine, dar muncind îndârjit noi ne regăsim un echilibru, vai, atât de necesar într-o viaţă ieşită din ţâţâni. Ai tăi nu ştiau ce să facă, cum să te anunţe, ţineau neapărat să-ţi dea un telefon, să nu le reproşezi că nu ţi-au spus. Eu bănuiam că – dincolo de inutilul anunţului – te vei frământa şi-ţi vei ieşi din făgaşul zilnic, ceea ce s-a şi întâmplat, după câte îmi dau seama. Totodată, nu puteam să-i împiedic să te avizeze, căci o datorie umană simplă şi de înţeles îi îndemna să facă aşa. Azi am vorbit din nou cu Doina, mi-a spus că toţi sunt bine, că urmează să-ţi scrie mai multe. La catedră s-a „votat” prelungirea ta cu un an, urmând să se treacă la procedura ierarhică. Sper că Gusti va pleca totuşi curând, sper de asemeni să vă întâlniţi şi să staţi de vorbă. Nu ştiu dacă d[oam]na Milicescu mai e la Paris, i-am scris pe o adresă incertă de hotel, o fi primit ori nu scrisoarea? Era mai bine dacă ne-am fi decis să-i scriu pe adresa ta, dar asta mi-a venit în minte târziu. Oare pot spera în cartea cu Eymerich4 și comp[ania]? O rugasem pe d[oam]na Milicescu să-ţi pomenească de ea, dânsa scria că nu o poate găsi, neavând datele editurii. Din scrisoarea ta rezultă că tu tocmai o citeai. Ce să înţeleg oare? Pe aici, multe şi de toate, mărunte. Am primit de la Guillermou o invitaţie pentru colocviul Eminescu din martie, cu specificarea că, datorită austerităţii prin care trece biata Franţă, nu se obligă să finanţeze nimic, urmând (recte, îndemnându-mă) să mă adresez forurilor mele ori unui… mecenate. Fireşte, o asemenea invitaţie sună involuntar (?) ironic, ori e trimisă, pro forma, bine ştiind omul ce posibilităţi are un universitar român să participe la congrese, fie ele despre Eminescu.  Evident, de la Bucureşti se va pleca, poate şi de la Cluj vreun Camil Mureşan, care-a participat şi la Leipzig la o conferinţă de limba şi literatura română (cu aniversarea lectoratului de acolo, ca la Sorbona)! Tot aşa, în R.F.G., acelaşi ţuţăr al Ierbivorului a reprezentat literele române de la Cluj! Rămâne speranţa că odată voi fi trimis şi eu, la vreun congres de istorie europeană… Ierbivorul care-ţi e aşa de drag, îşi continuă misia, şi cred că îl vei găsi tot în şea. Eu însă mi-am luat orice gând şi afect de la Universitate, încercând doar să supravieţuiesc şi să pot scrie cele două cărţi câte mi-am propus pe acest an. Nu e uşor însă. Uneori mă simt aruncat în cel mai negru infern sufletesc, alteori mi se pare aşa de inutil şi derizoriu tot ce scriu. Nu am acea siguranţă feroce a lui Marino, care a înnebunit total, afirmând pe toate drumurile că a scris unicul şi cel mai grozav sistem critic din literele române. Tupeul prinde până la un punct, iată-l plecând din nou pe trei luni cu o bursă în Belgia. De unde probabil că te va vizita. Mie însă mi s-a făcut aşa o greaţă de acest personaj, cu care am încercat un modus vivendi de dragul ameliorării trebilor literare clujene, încât sper să nu mai am de-a face cu el vreodată. O să-ţi povestesc detalii, ocazional. Doru5 (sar de la una la alta) a avut recent mari necazuri, de care am aflat abia acum,  îmi pare rău că nu numai eu, dar şi alţii o păţesc similar. Marian e la Bucureşti, la nu ştiu ce consfătuire. Revista a ieşit, arată încă bine, oricum, mult mai bine decât altele, decât „Tribuna” oricum, căci aceasta e din zi în zi mai seacă şi mai neglijent făcută. „Steaua” va avea în 25 serbarea celor două decenii de viaţă, m-au invitat şi pe mine să iau parte, le-am şi scris ceva pentru numărul aniversar, dar dragul nostru Sever6 a respins nevinovata imagine ce încercam: „ningea ca-n evul mediu”, fără să-mi poată explica de ce. La catedră, l-am serbat pe Pervain, 60 de ani, dar lucrurile au luat o aşa de proastă întorsătură încât, fără nici urmă de vină, iar am tras ponosul. Ar fi amuzant să-ţi dau detaliile, dar oboseala şi lehamitea mă opresc de a mai istorisi cu haz ori fără lungi provincialisme. Să le lăsăm la vară, ori…

Sper că ai primit prin Doina antologia romanului (Vladisme) şi mica mea antologie de schiţă românească, făcută la o comandă dată de „Dacia” urgent, în vară, şi care nu e totuşi rea. Dar ea mi-a atras din nou ura lui Vl., care s-a „supărat” pe „Dacia” (nu pe mine, fireşte, aparent), neputând concepe să facă şi altul „teoria genurilor”, şi încă aşa de libertin ca mine! Fără schemele şi structuralismele nedigerate! Trag mereu speranţă la studiul despre Matei Caragiale, pentru finele lui aprilie. Un dor imens şi dureros mă face mai matein decât oricând.

                            Te îmbrăţişez cu drag, aşteptând veşti, veşti mai bune,

                                                                                     Mircea.

__________________  

1 Cu Michel Durafour, atunci ministru al Muncii, urma să am un dialog, reprodus în volumul  Ore franceze, II, Editura Polirom, Iaşi, 2002.Vizitase, ca elev de liceu, Delta Dunării.

2 Din păcate, foarte atrăgătorul proiect nu s-a realizat.

3 Propusesem Editurii Minerva, la care era redactor şef Z. Ornea, reeditarea cărţii din 1969, Avangardismul poetic românesc.  Abia în 1990 avea să apară, dar într-o formă coplet rescrisă şi amplificată, Avangarda în literatura română, la aceeaşi editură, în colecţia „Sinteze”.

4 Nicolas Eymerich (1320 (?)-1399), mare inchizitor spaniol, autor al unui teribil Manual al inchizitorilor, pe care mi-l procurasem în traducere franceză.

5 Ion Vartic. 

6 Sever Trifu, lector la Catedra de Engleză a Facultăţii de Filogie, care ocupa atunci o funcţie de partid, pe linie de cenzură.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 12-13]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.