Dan Perşa – România profundă (II)

După câteva zile Iana i-a spus că soţul ei i-a cerut să meargă la consiliere matrimonială.

– La consiliere matrimonială? făcu Petrache. De ce să te duci? Că acolo mergi în speranţa împăcării soţilor, e o încercare de-a mai lungi căsătoria, pe când tu mi-ai spus că vrei să divorţezi.

Dar nu avea ce face, dacă Iana nu-şi refuza soţul şi îi dădea speranţe că se vor împăca. Şi apoi aşa e la oraş, oamenii au nevoie de asistenţă… ba psihologică, ba matrimonială, ba juridică… altfel calcă în străchini.

Consilierul matrimonial era o femeie şi locuia în alt oraş. Iana i-a spus că merge acolo cu soţul ei… şi abia peste două zile l-a mai sunat.

– Cum a fost, a întrebat Petrache.

– A, a fost frumos, i-a spus Iana. Ne-a adunat pe toţi cei care-am fost la ea, că veneau oameni din toate părţile şi am făcut un joc. Să interpretăm un rol. Sau mai mult de atât, poate, să ne punem în pielea cuiva. Ştii, cineva a jucat rolul tău, s-a pus în pielea ta. Funcţiona! Nu ştiu puntea creată între cel ce joacă rolul şi persoana reală, dar i-am văzut pe ceilalţi transpuşi. Unii chiar puteau să dea informaţii despre persoana pe care o jucau… câţi copii are, ce muncă face. Erau informaţii despre un om necunoscut lor, nici nu auziseră până atunci de el. Ştii ce-a spus despre tine?

– Ce?, întrebă Petrache.

– A zis aşa: omul ăsta e atât de serios, că nici să zâmbească nu-şi permite!

La care bădia zise:

– Dar eu zâmbesc chiar acum! Adică aţi dat bani ca să faceţi un joc?

– Pentru lucruri din astea, Poştaşul e în stare să cheltuiască oricât!

– Dar femeia consilier, întrebă Petrache, este terapeut, are şcoală, are o facultate?

– A, nu, spuse Iana, dar are talent. Şi are nişte viziuni.

– E ca şi când v-aţi duce la o vrăjitoare, spuse bădia Petrache, suspicios de felul lui, dar să ia în derâdere vrăjitoarele nu-i venea, după ce văzuse ce-i poate pielea ţaţei Blana, când a dat nas în nas cu ea! Doar că ţaţa Blana era o vrăjitoare din alt timp, din vremea basmelor şi avea putere, nu ca vrăjitoarele de la oraş, mai mult psiholoage.

Cred şi eu, crede şi Iana în vrăjitori, îşi spuse bădia. Asta-i România profundă, noi credem. Credem în toate bazaconiile şi năzbâtiile!

 Iana i-a spus bădiei poveştile câtorva cunoscuţi de-ai ei, care trecuseră şi ei pe la terapeută (sau, cum îi zicea bădia, terapistă) şi aceasta i le-a istorisit.

– Vezi, de asta te-am întrebat dacă are şcoală, o apostrofă bădia Petrache pe Iana. Există o deontologie profesională, n-ai voie să vorbeşti despre alţii. Femeia asta-i bârfitoare. Să vezi dacă n-o să afle toată ţara povestea noastră! O s-o spună tuturor!

– Sper să nu fie aşa, pare o femeie cumsecade! Dar ştii ce-a făcut soţul meu după ce sceneta s-a terminat?

– Ce-a făcut, întrebă Petrache, deja destul de supărat ca să se aştepte la ce e mai rău de la Poştaş.

– A plâns şi şi-a cerut iertare de la tine. Vezi, femeia asta are talent!

Dar mai apoi Ianei nu i-a mai plăcut de terapistă, pentru că s-a aliat cu soţul ei. El plătea, el o îndoctrina, consiliera matrimonială îi făcea pe plac. Îi spunea Ianei ce îi cerea soţul ei. Aşa că n-a mai vrut să meargă la terapie şi i-a spus şi vreo două vorbe bune vrăjitoarei, supărând-o, încât nici ea n-a mai vrut s-o mai primească la consiliere. Poştaşul a fost nevoit să găsească alte mijloace ca s-o aducă pe Iana pe calea cea bună.

– Hei, bădie, nu te-ai săturat cumva de viaţă? Ba m-am săturat, îşi răspunse singur la întrebarea pe care şi-o pusese… Mai vorbea din în când în când cu el însuşi. Vorbea aşa nu doar când era singur, ci şi de faţă cu Onuţ. Altul s-ar fi ferit să-l audă altcineva. Dar bădiei îi plăcea, aşa îi comunica băiatului stările cele mai intime. Gândurile acestea parcă nici nu erau ale lui, ci doar îi venea să le rostească, poate că în acel fel al poeţilor când lasă cuvintele să curgă din ei într-un dicteu automat. Erau cuvintele oboselii, cuvintele epuizării. Cuvintele ieşeau din gura lui şi curgeau ca un râu şi se mulau pe albie ca burta unui animal, lingând bolovănişul… peste denivelări. Uneori ameţea când vorbea aşa şi atunci închidea ochii şi îi părea că trupul lui se prăbuşeşte într-o parte, iar apoi cădea cu totul înainte, cu capul înainte, într-o beznă fără fund.

– Hei, bădie, nimeni nu ştie că tu, în tine, eşti mort… şi învii numai când Iana e aproape. Dar nu eşti cu adevărat mort, pentru că auzi încă lupii!

Şi bădiei i se înfăţişa sub pleoape un lup alb uriaş şi cu imense mustăţi albe, îngroşate de promoroacă şi lupul alb privea la el, nu l-ar fi atacat, privea la el ca la un frate pierdut şi uitat, dar care totuşi îi aminteşte ceva, că sunt locuitorii aceleaşi zăpezi, că sunt stăpânii aceluiaşi ţinut.

– Bădie, îi spuse Onuţ, când îi auzea poveştile, cred că eşti marele orb, tu nu vezi decât înăuntrul tău. Eşti un poet.

Dar bădia nu se simţea poet, în el nu trăiau cuvintele şi nu le scotea pe gură ca o pamblică de saltimbanc, ci îi veneau doar acele cuvinte care arătau ce a trăit.

– Hei, bădie, ofta iar Petrache, îşi turna un deţ de horincă şi zdrobea în ea un căţel de usturoi. Lumea asta-i ca un huceag, ca un hăţiş unde cocoşi de munte perciunaţi şi alunari şi gaiţe şi cintezoi şi pelicani cu guşi târâte, fac jertfe de sânge şi lacrimi… Dar iată-mă şi pe mine, Petrache păcurarul, dând jertfe de crini. Şi…

– Sufleţel, ce-i asta, doi ani, opt luni şi trei zile, eu vreau mai mult, cincizeci, o sută de ani şi vreau să nu mă înşeli şi să nu mori în război. Promite-mi că n-ai să mori în război. În viaţa dinainte am suferit mult după ce ai murit, pentru că te iubeam.

Auzea Petrache vocea Ianei şi când stătea pe terasă cu Onuţ şi când mergea pe stradă şi când dormea. Vocea ei parcă-i intrase în fiinţă. Sau în suflet. Avea vocea ei în suflet?

– Te iubesc la fel de mult ca în cealaltă viaţă şi mai mult, pentru că dragostea de atunci s-a suprapus cu sentimentele din această viaţă. De aceea mă durea inima când ne întâlneam.

  Şi lui Petrache iar i se făcea un dor cumplit de Iana.

– Pupăcel, nu pot veni la tine, pentru că mă urmăreşte… În loc să divorţeze, a adus acasă un preot. Nu crede că sunt îndrăgostită, crede că sunt posedată.

   Bădia ofta. Hei, bădie, spunea şi lua bicicleta din magazia vilei, îl lăsa pe Onuţ singur la masă şi el pleca să pedaleze pe drumeagurile din jur. Învăţase să pedaleze şi îi plăcea, dar şi-ar fi dorit să aibă un velociped, aşa cum văzuse într-o poză din Paris, să stea la înălţime pe şaua pusă deasupra roţii cât un prater, de unde putea vedea întreaga lume şi putea chiui. Uneori nimerea în pietriş şi bicicleta încetinea, scrâşnea, iar pietrele îi aminteau de munte, Regele universului, pe povârnişurile căruia se căţărase de atâtea ori, printre brazii pădurilor verzi şi printre neguri. Dar nu exista în oraş calmul şi demnitatea muntelui, acel calm ce te ţinea în palmele lui din care timpul dispăruse, iar liniile acelei palme, ca linia vieţii, linia morţii şi linia călătoriilor şi a inteligenţei şi-a inimii… erau date de pâraie, viituri şi cascade.

– Hei, iată-mă şi pe mine, Petrache păcurarul!

În oraş n-ar fi putut striga aşa ceva. Cine l-ar fi luat în seamă? În oraş sunt doar urechi de oameni şi cărui om îi pasă de tine? Pe când acolo, în Împărăţie, îi spunea muntelui că el, Petrache, există şi îi spunea pădurii… iar muntele şi pădurea luau seama la existenţa lui şi, într-un fel îl ascultau, pentru că îndată ce el spunea cuvintele, aerul se umplea de ozon.

Aşezat apoi pe un scaun pe terasa vilei, bea o socată rece dintr-o sticlă prăfuită adusă din beci. În una din zile îl întrebă pe Onuţ:

– În ultima vreme, de câte ori am trecut pe aici, n-am mai văzut-o pe Ştefana. O fi plecat la Scăeni la casa ei?

– Nu, bădie, ia mergi dumneata în bucătărie s-o vezi, îl îndemnă băiatul şi-l împinse uşurel.

Petrache se duse, gândind că oare pentru cine o fi gătind Ştefana, de vreme ce doar el trecea din când pe acolo, iar Onuţ şi el destul de rar şi nici nu mâncau, mai mult beau.

Aşa că nu mică i-a fost mirarea, când găsi bucătăria transformată într-un laborator. Un laborator farmaceutic, din câte îşi dădea seama. Ştefana venise de vreo trei luni în Bucureşti şi deja vreo treizeci de femei, care se credeau sterpe, purceseseră grele. Totul pornise de la o vecină care i s-a plâns că fusese la toţi doctorii lumii şi nici unul nu i-a găsit leac, că tare-şi dorea un prunc şi nu avea noroc să cadă grea. Ştefana a tratat-o cu creţişoară şi n-a trecut o lună până ce tânăra femeie a prins cheag. Şi pe dată vestea s-a răspândit şi alte şi alte femei băteau la poarta vilei şi-o rugau pe Ştefana să le dea leacul. Şi dacă au purces grele, au început să vină la ea şi oameni cu alte beteşuguri, să se înfrupte din farmacopeea naturii. Îi vindeca pe bolnavii de prostată cu pufuliţă, urzică albă moartă, ghimpe, pir şi ienupăr, celor slabi de virtute în pat le dădea ghimbir, usturoi, ţelină, busuioc, lemn dulce, brânca ursului şi schinduf – că învăţase de la o bătrână din Scăeni ierburile de leac şi puterea plantelor tămăduitoare. Le reda vigoarea celor anemiaţi, curăţa pielea celor buboşi, făcând-o ca de prunc, întărea vederea şi auzul celor miopi şi tari de ureche, vindeca podagra, diabetul, constipaţia, gripa, gastrita, furunculii, insomnia, negii, micozele, sforăitul, tusea, ulcerul şi varicele – iar unii spuneau că ar vindeca şi cancerul chiar. Aşa că la poarta din dos a vilei, când se uită pe fereastră, bădia Petrache văzu pelerinaj de norod. Se scărpină în creştet şi, amintindu-şi astfel ceva, o întrebă:

– Tu Ştefana, dar un leac să îndesească părul, nu ai?

– Au crezi că aici e clinică turcească, a întrebat femeia. Că la turci se face implant de păr. Altfel e greu! Ca să-ţi îndeseşti părul, trebuie să duci o viaţă sănătoasă, iar dumneata, bărbate, ca toţi bărbaţii, deh, nu te poţi abţine de la ţuică, de la bucate grase şi dormi puţin şi alandala. Dar uite, pentru că ai întrebat, ia un ulei de susan făcut de mine, masează bine la rădăcină şi mai ia sticla asta în care am amestecat oţet de mere, gălbenuş de ou şi ulei de măsline.

Bădia n-a mai întrebat-o pe Ştefana cum o duce şi dacă nu se plictiseşte, că şi-a dat seama cum stă treaba, i-a mulţumit şi-a plecat cu comoara. Şi tare s-a mai bucurat când, după vreo trei luni, părul lui s-a făcut des ca peria, cu fir elastic şi strălucitor. Mai scăpase şi de mătreaţă şi vederea i se limpezise!

Însă necazuri tot avea bădia. Poştaşul i-a găsit blogul pe Facebook şi-a început să-i scrie vrute şi nevrute.

– A, să nu mai discuţi cu el, caută să te îndoctrineze, i-a spus Iana.

– Cică să ne întâlnim la o bere, spuse bădia Petrache. De parcă am fi vechi prieteni. Nu-şi dă seama că nu poate fi prietenie între noi? Ştie! Că doar eu i-am luat femeia. Vrea să mă studieze.

– Eu te rog să nu discuţi cu el, pentru că subiectul de discuţie aş fi eu şi-mi displace.

Bădia oricum nu avea de gând, aşa că l-a întrebat pe Onuţ cum se face şi i-a dat block la Poştaş.

Însă Poştaşul avea resurse şi i-a scris pe WhatsApp că n-a fost frumos că l-a blocat. Bădia s-a gândit vreo două zile şi i s-a părut că nu-i bine să nu-i dea nici un răspuns, că ar fi semănat a desconsiderare şi-a dispreţ, aşa că l-a deblocat pe Facebook cât să-i scrie, pentru că nu putea să tasteze, cu degetele lui bătrâne, pe telefon: „Măi bărbate, nu te-am blocat în lista mea de prieteni pentru că mi-ai fi devenit antipatic, s-au pentru că m-ar deranja prezenţa ta. Însă mi-am amintit că pe vremuri, când eram şi eu tinerel, eram foarte gelos şi ştiu că gelozia se hrăneşte din cercetarea oamenilor care te fac gelos. Cu cât mă cercetezi mai mult, cu atât obsesia ta se adânceşte. Şi mi-am spus că mai bine te ajut blocându-te. Te-am blocat ca să nu mai poţi cerceta. Ei bine, mie mi-a venit, de la o vârstă, mintea la cap şi am înţeles cum trebuie să trăiască bărbatul cu femeia. Ultimei femei, cu care am stat opt ani, o bucătăreasă grasă şi frumoasă din Scăeni, i-am spus de la început aşa: draga mea, eşti liberă să faci totul după placul inimii tale. Aşa trebuie să fii, liberă. Dacă n-o să-ţi mai placă de mine şi vrei să mergi la alt bărbat, du-te. Eu n-o să te urmăresc şi nici n-o să te controlez şi nici n-o să mă uit crunt la tine şi nici n-o să te cert. Orice om trebuie să aibă libertatea să trăiască după placul inimii lui. Nu avem decât o viaţă în acest trup purtat acum ca o haină, aşa că nu merită, în timpul scurt al existenţei noastre în acest trup, să ne canonim, să ne înfrânăm pornirile sufletului şi să suferim. Fii fericită pe lumea aceasta! Aşa i-am spus femeii, pentru ca ea să fie liberă şi fericită. Când o femeie stă cu tine, care eşti bărbat, e o uniune liber consimţită, iar când unul dintre voi nu mai vrea această uniune, de ce să chinui omul, căutând să-l ţii cu forţa lângă tine? Nu mai bine o laşi în pace şi îţi găseşti altă femeie, care să vrea să stea cu tine liber consimţit?”.

Aşa i-a scris, apoi l-a blocat iar.  

Poştaşul probabil o fi înţeles el ceva din ce i-a spus bădia despre libertatea umană. Ştia de la Iana că are unele porniri nobile, dar apoi o întoarce cu preşul ca la Ploieşti şi face cum îl taie capul.

– A chemat preotul, îi spuse Iana lui Petrache, a sfinţit casa, că doar-doar se va întâmpla ceva şi-o să te uit.

– Dragostea e mai tare ca toate, învinge orice, i-a spus iarăşi Petrache.

– Doar că acum a spus că e de acord să divorţăm, dar până la divorţ să am o conduită exemplară şi să nu ne mai vedem.

– Ooof, Petrache, Petrache, a oftat bădia din rărunchi. Şi dacă divorţul se dă peste un an… sau doi… O să mor de inimă până atunci.    

– Pune binele înainte. O să divorţez şi-o să scap, în sfârşit! Dar acum am terminat lucrarea pentru firmă şi nu mai merg la slujbă şi nu mai am motiv să ies din casă. O să-mi fie mai greu să te sun. Voi fi însă liberă curând!

Bădia îl chemase la el pe Onuţ, că gândise cum să facă pentru a divorţa de Ştefana. S-au aşezat la masa de pe terasa de afară, aşteptând să vină şoferul, trimis să facă nişte cumpărături.

– Măi Onuţ, acum sunt cu totul alte vremuri decât au fost!

– Ce vrei să spui, bădie, mie mi se pare că nu s-a schimbat nimic.

– Ba, e drept că oamenii de azi sunt produsul istoriei, că societatea, felul de a fi al românilor vin din trecutul nostru, dar e o mare diferenţă faţă de ce era! Ai auzit de Ceauşescu, nu?

– Auzit, bădie, cum să nu aud? Vorbea taică-meu mereu de el!

– Ştii că a dărâmat biserici?

– Ei, asta n-o ştiu.

– Atunci hai să-ţi povestesc de unde venim… Şi întocmai aşa cum excavatoare şi buldozere au zdrobit bisericile una câte una, spuse bădia Petrache lui Onuţ, a pornit Ceauşescu iarăşi excavatoarele, buldozere şi macaralele, dar ca să construiască astă dată, nu pentru a nărui, peste tot ce-a surpat, oraşe-dormitor şi-o capitală-dormitor. Ca să aducă de la ţară, ţărani brotăcii de atâta verdeaţă, care ce ştiau ei, să are cu plugul, să semene şi să culeagă roadele pământului şi să aibă grija animalelor domestice… pentru a-i face proletari. Şi aşa i-a înstrăinat pe oameni de pământ, de rosturile lor şi ce oraşe, măiculiţă, a făcut? Cazărmi, dar nu ca ale militarilor disciplinaţi, ci ale oamenilor rupţi de traiul lor, lipsiţi de scop, săraci şi cu o minte ce nu se potrivea cetăţilor. Însinguraţi, cu dorul casei, nu pofticioşi de zarvă şi teatru şi expoziţii şi idei, cum sunt adevăraţii citadini. Pentru cei din oraşe, ţăranii au fost o molimă, calamitate, iar pentru ţărani a fost un fel de moarte. Nu se descurcau în pletora oraşelor. Ce ştiau ei era una şi bună, aşa că s-au schimbat în… În ce? În satul lor, trăiau după obiceiuri ancestrale. Dar aici? Modul lor vechi de trai nu le era de nici un folos. Ce puteau fi? Inculţi, la o adică, erau pleavă, barbari. Crâşma le-a devenit biserică. Neciopliţi, grosolani, primitivi. Dar cu bunul lor simţ ţărănesc, au creat folclorul citadin. Au triumfat macaralele, măi Onuţ! Şi după Revoluţie? Unii dintre acei ţărani deveniţi proletari, oameni noi, s-au înavuţit, măi băiete! Cum şcoală n-au şi n-au citit o carte în viaţa lor, auzi şi azi maneaua din maşinile de lux. Şi n-are cine-i educa. Clasa mijlocie… oamenii şcoliţi şi culţi, sunt săraci lipiţi pământului şi le râd în nas îmbogăţiţii, când vor să le arate că nu-i bine ce fac. Din pricina asta cultura a decăzut. Vindem cele mai puţine cărţi din toate ţările Europei. Cam ăştia suntem astăzi, măi Onuţ. Un amestec de ţărani aduşi la oraş departe de rosturile lor, şi de proletari grosolani, oameni noi. Dar gata, văd că a venit şoferul. Ia du-te de cheam-o pe Ştefana şi să mergem la Tribunal.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 17-21]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.