Horia Corcheș – O rochiță galbenă, ca o lămâie bine coaptă

O privește tăcut, știe că probabil e ultima șansă, că e ultima data când i-ar putea atinge pielea, trecându-și degetele peste ea de-a lungul coloanei, dinspre fesele bombate, trăiește amintirea concretă a senzației în buricele degetelor care ar urca în sus, spre ceafă, și s-ar opri o clipă, s-ar abate pe tors, ar desena conturul tatuajului pe care îl are în stânga, sub braț, crochiul unui munte stilizat, asemeni unei ecografii.

Dar gândul i se fragmentează brusc, în mod neînțeles, și în timp ce îi întinde paharul cu vin, flash-ul imaginii de dimineață, de pe drum, îi revine în minte. Pe Valea Oltului, când conducea dinspre București spre casă, imaginea surprinsă aproape panoramic, stânga-dreapta și dreapta-stânga, respectiv întrebarea pusă aproape simultan: doamne, dumnezeule, cum poți să permiți așa ceva? Cu toate acestea, nimic dostoievskian în interogația acuzatoare, fără mistică asociată, nici nu își mai punea problema credinței. Mai degrabă un fel de nesfârșit șoc, venind de undeva dintotdeauna și oprindu-se aici, în acest instantaneu panoramic. De o parte, din sensul lui opus de mers, pe o bicicletă antică, hodorogită, un călugăr bondoc, cu o barbă roșcată crescută până la șolduri și răsfirată în toate părțile, pedalând asudat, chinuit, ducând pe portbagajul bicicletei o sacoșă enormă de rafie, de fapt probabil un sac, la fel de mare cât trupul călugărului, în care cine știe ce se afla. De cealaltă parte, sprijinită de un copac, cu privirea înfiptă în telefon, pe care scrola compulsiv, femeia dizgrațioasă, cu pielea tuciurie, cu părul roșu aprins, îmbrăcată tipic, pantaloni scurți de blugi, picioare goale, cizme de cowboy și o geacă ce imita pielea de leopard, umflată peste sânii enormi și peste un abdomen destul de proeminent încât să sugereze o sarcină. Îi prinsese în imagine buzele uriașe și pentru o clipă simțise senzația imprevizibilă de vomă, dar i se oprise în piept, odată cu nașterea nedumeririi formulate prin întrebare:  doamne, dumnezeule, cum poți să permiți așa ceva? De o parte, dincolo de Oltul din dreapta, pădurea de pe dealuri se întindea golașă încă, neagră și rarefiată, lăsând să se ghicească printre crengile copacilor solul brun, fiecare deal părând câte o calotă craniană a unei uriașe ființe îngropate adânc în pământ. De cealaltă parte a șoselei, unde se înșirau pe marginea ei casele satelor, grădinile, livezile și dealurile începeau să prindă viață, căpătând o nuanță crudă de verde, încă timid, parcă nehotărât să învingă negrul și brunul petelor de pământ. Și-a alungat cu un gest ferm din imaginație proiecțiile în care camionagiii opreau în parcarea de alături, iar femeia urca în cabinele lor și… și nu voia să se gândească mai departe. Tocmai traversase Călimăneștiul și, în bucla de imediat dinainte de ieșire, unde câteva sute de metri despărțeau ultimele clădiri de benzinăria OMV-ului unde se oprea de obicei să bea o cafea și să fumeze o țigară, pe șoseaua uscată, o pală de vânt adusese într-o clipă o puzderie de frunze uscate, întinse ca un covor, care se ridicaseră în jurul mașinii ca un vălătuc, odată ce trecuse printre ele, iar apoi rămăseseră în urmă. Nu era niciun dumnezeu în jocul turbat al frunzelor de pe șosea și de data aceasta nu oprise la OMV. Nu fusese la București în interes de serviciu și, depășind benzinăria, doar își pipăise la piept buzunarul hainei, asigurându-se că hârtia era tot acolo.

            Se scutură de gând printr-o mișcare a capului și se așeză și el, pe alt scaun, la câțiva centimetri distanță de scaunul ei, lângă masa rotundă, albă. Trecuseră câteva luni de când mai stătuseră așa, în același loc, cu vinul alături. În alte contexte, cu alte trăiri. Nu știa exact încă de ce venise acum, deși așteptase, își dorise să se întâmple asta. Dar înainte de București, iar acum îl luase puțin prin surprindere. Nu vorbiseră de mai bine de o lună. Acum îi trimisese ea mesaj, aș vrea să ne vedem, încă nici nu ajunsese acasă, și-i răspunsese simplu, scurt, ok, te aștept deseară la mine, la un vin.  Probabilitatea să-l refuze, să-i ceară o întâlnire în spațiu neutru, o eliminase: în pandemie, unde s-ar fi putut întâlni? În mașină nu mai mergea, trecuseră vremurile când se vedeau la o țigară, printre alte treburi ale zilelor, pentru a mai scurta distanța dintre două seri sau până la weekendul pe care îl petreceau împreună.

            Ajunsese acasă pe la patru după-amiaza și-și desfăcuse liniștit bagajul. Acum nu mai simțea nicio presiune și, dacă se întreba totuși care este motivul întâlnirii, nu o făcea cu teamă: fie voia să îi explice, fie să încerce o reluare a relației. Detesta în principiu gândul poveștilor explicative, n-avea nevoie de ele de la o fostă, mai ales că lucrurile se încheiaseră explicit, însă acum nu-i mai păsa de asta, în plus, cumva se insinua gîndul că da, poate o va atinge, îi va simți iar mirosul și gustul, probabil ultima lui șansă de a mai simți femeia. Totuși, era indecis, se bucura să o reîntâlnească, dar nu știa  sigur dacă va da curs dorinței, chiar dacă și ea ar fi dispusă.

            Îi zâmbește și o întreabă râzând, ca în prima lor seară, care sunt cele trei reguli ale ciocnirii paharelor, iar ea închide ochii, prefăcându-se că stă să-și amintească, cu capul puțin dat pe spate, apoi enumeră, marcând și cu deschiderea pe rând a câte unui deget din pumnul stâng, ținut la început închis: să ciocnești cu mâna dreaptă, dacă ești dreptaci sau cu cea stângă, dacă ești stângaci, să-l privești în ochi pe cel cu care ciocnești și să sorbi din pahar după, fără să-l așezi pe masă. Deschide ochii apoi și zâmbește larg, cu toată gura:

            — Nu le-am uitat!

            — Nu mă gândeam că le-ai fi putut uita, ci eventual că ai putea să te prefaci că le-ai uitat….

            Îl privește o fracțiune de secundă în ochi, mustrător, apoi duce paharul la gură și soarbe din vinul roșu, un Purcari, marca înregistrată a serilor și nopților pe care le petrecuseră împreună odinioară printre poezii răvășite în lecturi compulsive, printre piese recuperate din memoria trecutului tinereții sau a timpurilor mai recente, căutate pe youtube (îl și încoronase, de revelion, DJ-ul casei), dar mai ales printre scurgerile intense de seve ale corpurilor tăvălite peste tot prin cele două apartamente, al ei și al lui, pe mese, prin paturi, prin căzi, pe canapele sau covoare. Ultima oară, în urmă cu aproape două luni, într-o vineri seara, îi citise niște texte mai vechi. Îi dăduseră lacrimile citind, la un moment dat, nici el nu știa de ce, dar nu se ferise. Îți trebuie curaj, ca bărbat, să plângi în fața femeii pe care o iubești, pentru că e un semn al gărzii coborâte și al încrederii totale. Îl ținuse în brațe, de ce plângi, dar nu-i răspunsese, nici ea nu aștepta, de fapt, un răspuns. Își dă seama că acum nu mai are curaj, că nu i-ar putea spune, că trebuie să țină doar pentru el, și asta îl întristează brusc, în vreme ce-i privește strălucirea pielii gâtului în lumina difuză pe care lumânarea aprinsă pe masă o răspândește în bucătărie.

            — Te rog să îmi dai voie să merg până la baie!

            Se precipită, dându-și seama că e ușor nepregătit pentru asta. Să-i lase un minut să meargă el înainte, în vreme ce-l așteaptă ea în bucătărie. Se repede în living, închizând ușa în urma lui, și mai întâi apucă de pe masă cele două hârtii uitate acolo, le strecoară într-un sertar. Ce dezastru ar fi fost să le vadă ea, să le citească, poate! Apoi, mai relaxat, se oprește în fața bibliotecii și scoate, la întâmplare, câte o carte-două de pe rafturile aflate în drumul spre baie, lăsându-le pe jumătate scoase dintre celelalte, cu cotoarele la vedere. Stinge luminile, lăsând doar o veioză în dormitor, a cărei lumină se răspândește pe coridorul cu rafturi, amestecată cu penumbra. Revine apoi în bucătărie:

            — Te rog să mă scuzi, poți acum merge liniștită!

            Îi zâmbește ridicându-se și el o urmează cu câțiva pași în urmă, incapabil să se abțină, vrând să-i vadă reacțiile. Îl simte, dar nu întoarce capul, calcă rar cei câțiva pași până spre bibliotecă, și se oprește o clipă înainte, în fața tabloului care acoperă o parte din peretele muștar. Se oprește și el, cu doi pași în urmă. Femeia privește tabloul prelung, în tăcere, apoi întoarce capul spre el:

            — Și femeia, și bărbatul, în același crochiu. Nici asta n-am uitat!

            E mică, aproape o fetiță, deși femeie, și se înalță pe vârfurile picioarelor, întinzând mâna spre tablou. Cu degetele palmei drepte mângâie conturul falusului-tors de femeie, de jos în sus, dinspre sânii-testicole, pe gâtul-penis, apoi, în vârf, pe capul femeii-falus pune întreaga palmă, acoperindu-l, câteva secunde. Are întregul corp încordat, căci de-abia ajunge până sus, spre vârf, și i se văd și ei sânii mici, conturați prin tricou, la nivelul testicolelor-sâni din tablou, iar chipul îi e acoperit și ei de brațul înălțat, nu-i vede mimica. Apoi își coboară mâna, fără niciun cuvânt, întorcându-și capul spre baie și mai face câțiva pași, pe lângă bibliotecă. Nu se oprește, dar calcă încet, și din mers, fără să privească în dreapta, spre bibliotecă, scoate și ea câte o carte din rafturi, la întâmplare, lăsându-le cotoarele la vedere, printre cotoarele scoase de el. În pragul băii se oprește. Nu întoarce capul, doar așteaptă. În spate, cu câțiva pași în urmă, se oprește și el.

            — Ce culoare?

            — Galben, ca lămâia coaptă bine!

            Abia acum întoarce capul și-i zâmbește:

            — E în dulap, nu am mai purtat-o niciodată de atunci!

            Bărbatul înghite în sec, amintindu-și prima lor seară, în același decor, cu gesturi aproape identice, repetate acum în reluare, cu încetinitorul. Doar rochița galbenă lipsește, acum e crem, cu o delicată dantelă pe tiv, o rochiță parcă decupată din interbelic, care i s-ar potrivi perfect, își spune el, cu o pălărie clos, asemeni celor purtate de femeile din preajma scriitorilor din trecut, la serate și petreceri. Și-n clipa în care ea dispare din cadru îi vede scurt, ca o sclipire, marginea de sus a ciorapilor negri, dantelăria fină lipită  pe coapsă, ieșind doar milimetric, din mers, de sub rochie. Înghite în sec, în vreme ce ușa de la baie se închide, rămâne o clipă pe loc, apoi se întoarce în bucătărie și se prăbușește în scaun.

            Nu prevăzuse nimic din desfășurarea serii, nici nu știe dacă vrea să mai audă ceva de la ea, dacă mai vrea să înțeleagă ceva sau dacă mai vrea să își elibereze dorința, masculinitatea înăbușită pe care acum o simte încă violentă, poate pentru ultima dată de o violență atât de sănătoasă. Totul ia timp între oameni, își spune, repetând ca o mantră vorbele unei prietene, dar timp nu mai există acum, e doar clipa asta și nu știe ce să facă cu ea, dacă să-i elibereze intensitatea sau să o țină în frâu.

            În fond, cât contează și clipa? După ce-și desfăcuse bagajele, se apucase meticulos să scoată lucrurile dintr-un șifonier în care depozitase, de-a lungul timpului, nimicuri, amintiri de toate felurile. Începuse cu hârtiile, scrisori, bilețele, vederi sau fotografii vechi, din adolescență și tinerețe. Deasupra, în cutia jerpelită de timp, primul bilet, scris cu roșu, îi atrăsese atenția și îl citise. În seara asta ai fost prea obosit… mult prea obosit ca să mai putem face sex. Știu asta și refuz să cred că ar fi fost alt motiv. Iar legat de tot ce ai spus… m-ai chemat ca să mă părăsești… Nu simți nimic pentru mine, nu ai fost, nu ești legat de mine în niciun fel… logic, nu ai ce să părăsești, pe cine să părăsești…. M-aș bucura să nu o faci. Și nu, nu-ți voi spune, nu-ți voi spune nimic despre iubire. Vreau doar să mă fuți. Îmi place să mi-o trag cu tine. Și ție îți place să mi-o tragi. Dar nu mă umili. Nu merit asta. Nu vreau nimic altceva. Vreau doar să mi-o trag cu tine. Să ne simțim bine câteva ore împreună. Pot și vreau să fac asta. Putem face asta. Să uităm, în acele momente, de orice altceva și să ne savurăm trupurile. Atât. Stătuse apoi, în genunchi, vreme îndelungată, cu privirea dusă, pe gânduri, cu biletul în mâinile sprijinite pe coapse. Nu-și amintea cine-l scrisese. Cu tot efortul de memorie, scormonind și luând la rând nume, date, ani, nu reușea să identifice autoarea rândurilor neiscălite. Firește, când fusese scris, ar fi fost inutil să se semneze, probabil plecase din apartamentul lui în vreme ce el adormise. Dar acum ar fi vrut să-și amintească clipa aia și uite că nu reușea. Luase apoi pe rând tot ce se mai afla prin sertare: scrisorile în plicuri roz din adolescență, primite de la Maria, cele în plicuri albe de la Agneska, poloneza, câteva de la fosta lui soție, o mulțime de fotografii din adolescență, de la nuntă apoi. În alt sertar, o bluză de la Ana, rămasă la el, cu imprimeu de leopard, care-i aminti iar de femeia de pe marginea șoselei (doamne, dumnezeule, cum poți să permiți așa ceva?), niște șosete cu care stătea Dana prin apartament, pe vremea când încă avea gresie în bucătărie, nu parchet, niște cătușe de plastic, cu care se jucase cu Anca, celelalte cătușe, metalice, cu blăniță neagră, folosite doar cu femeia din baie și chiar un furou al ei, pe care i-l lăsase „intenționat”, să se împiedice de el prin casă. Pe toate le îndesase într-un sac de plastic negru, după ce rupsese meticulos în bucățele mici tot ce era de hârtie. Păstrase doar scrisoarea nesemnată, scrisă cu pix roșu, a cărei autoare rămânea un mister. Apoi coborâse și dusese sacul la ghenă.

            Se întorsese și luase laptopul la rând. Cu atenție, căutase toate fișierele, Poze din timpul Anei, Articole ale Danei, Documente din timpul Ancăi, Filmulețe de la Maria etc. Rând pe rând dăduse delete, fără nicio remușcare. Ce rost ar mai fi avut să rămână, poate să le găsească fiul lui, Matei?

            Femeia deschide ușa bucătăriei, revenind de la baie. Îi zâmbește cu toată fața, iar el îi recunoaște fiecare mușchi ascuns în spatele pielii și încordarea  sexuală de sub rochie, din pubisul pe care i-l știe epilat și mirositor, pentru o clipă îl trec fiori prin tot corpul și simte iar violența vitalității pe care o mai are în sine, închide ochii brusc, controlânu-și tentația de a se repezi la ea să-i prindă capul cu palma dreaptă și să o sărute. Așteaptă să se așeze, să ia paharul în mână și să îl ducă la gură, urmărind cu privirea cum trece vinul roșu din el în corpul ei, pe buze, apoi pe limbă, pe gât și prin capilare spre fiecare celulă.

            — Ce mai face Iancu? Cum e cu școala?

            Femeia îl privește puțin surprinsă, nu se aștepta probabil la un dialog convențional, despre fiul ei sau despre banalități. Totuși, răspunde simplu și cald, dându-și seama că nu e chiar o distanță în această întrebare:

            — Cu școala e la fel, on-line mai ușor pentru el, mai greu pentru mine. M-a întrebat de tine, ce mai faci, unde ai dispărut.

            Îi zâmbește decis să nu răspundă, totuși, la provocare. Nu vrea să o întrebe ce i-a răspuns. Ce i-ar fi și putut spune? Că ea îl îndepărtase, că tânjea încă după fostul ei? Probabil îi spusese ceva mai simplu și mai neutru, că n-a mers, că nu s-au potrivit. Lucruri simple, fără detalieri, fără semnătură, ca scrisoarea scrisă cu pix roșu. O mai întreabă despre firmă, despre cum merg vânzările, despre munte, dacă a mai ieșit.

            Femeia se ridică însă brusc de pe scaun și se întreaptă spre fereastră. Privește în grădina de lângă bloc, întunecată, luminată vag de la ferestrele blocurilor. Stau câteva momente așa, în tăcere. Amândoi cu paharul cu vin în mâini, cu spatele unul la altul, ea privind întunericul de afară, el privind într-un punct fix al mesei rotunde, de un alb imaculat, pe care se mai află doar sticla de vin aproape goală, lumânarea pe jumătate consumată și scrumiera plină cu mucuri de țigară. Nu este fum în bucătărie însă, lumânarea a absorbit totul, un truc învățat tot de la ea, cândva.

            Se ridică și el de la masă și apucă scrumiera, apoi o golește în coșul de sub chiuvetă. O pune alături, pe masă, și se oprește în spatele ei. Nu fac nicio mișcare niciunul, aliniați în fața ferestrei, cu paharele în mâini. Totul ia timp între oameni, repetă iar mantra în gând, înainte ca ceea ce trebuie să se întâmple să se întâmple.

            **********************

            Acum, după ce ea a plecat, așteaptă în apartamentul rămas pustiu să se umple cada. Sunetul metalic al apei, care se descarcă prin țevi, de undeva din depărtare adusă, trecută prin centrala care o încălzește, se amestecă cu sunetul flăcării din măruntaiele mașinăriei mascate în bucătărie într-un dulap. A doua sticlă cu vin a desfăcut-o după plecarea ei. Dar n-a pus în pahar decât un deget și stă cu cele două hârtii așezate alături, aliniate perfect una lângă alta, pe albul mesei. Fumează o țigară și recitește, cu atenție la fiecare cuvânt, la fiecare prepoziție sau conjuncție, hârtia din dreapta, adusă în buzunar de la București, frumos dactilografiată pe trei sferturi de pagină. Ultimele două paragrafe, scrise de mână, îi dau mai mari bătăi de cap: e un scris neîngrijit, repezit, cum te și aștepți de la un medic. Prima parte, probabil, o dactilografiase o asistentă sau vreun rezident, pentru ca profesorul să noteze concluziile, în josul paginii, de mână. Nu sunt multe nuanțe de înțeles, claritatea limbajului este asigurată de tehnicitatea lui.

Ia hârtia din stânga, scrisoarea scrisă cu pix roșu, ia și paharul cu vin în aceeași mână stângă și cu dreapta aranjează scrisoarea medicală exact în mijlocul mesei rotunde, apoi pune peste ea lumânarea parfumată, miros de ambră și mosc, din care mai licărește o urmă de flacără. Golește scrumiera și o lăsă în chiuvetă, apoi se îndreaptă spre baie. Oprește robinetul, așezând scrisoarea și țigările pe raftul de lemn de alături, lângă paharul cu vin, și se cufundă în cadă. Își aprinde o țigară, apoi soarbe din vin, cât să mai rămână o înghițitură. Poate acum, recitind scrisoarea, își va aminti. Poate acum, măcar. O recitește atent, fiecare semn de punctuație îl observă cu privirea focalizată, până la ultimul punct. Apoi, cu țigara în colțul gurii, o rupe încet, pe mijloc, de-a latul. Pune jumătățile una peste alta și le rupe și pe acestea, apoi din nou și din nou, până când se micșorează la dimensiunile unui cuvânt. Le risipește în apă, lăsându-le să plutească, acoperindu-i corpul scufundat, ascunzându-i violența. Stinge țigara în apă și o aruncă, cu un bobârnac, în chiuvetă, apoi se cufundă și cu capul. În vreme ce pătrățelele de hârtie plutesc și se așază ca o peliculă pe tot luciul, privirea lui mai urmărește, de dedesubt, ca dintr-un adânc de mare, cuvintele roșii care scriu ceva nedeslușit undeva departe, deasupra.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 137-139]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.