În același timp o criză majoră și un izvor de creativitate, pandemia a răsturnat tiparele normalității și, implicit, ale artei în 2020. Dacă lumea, așa cum o știam, a încremenit complet (în spaimă și incertitudine) vreme de două luni și s-a mișcat apoi haotic și ezitant în restul anului, noi forme de arte vizuale au căpătat formă și au luat avânt într-un mod imposibil de anticipat în urmă cu puțin timp. Actorii au fost sechestrați la domiciliu în „infama“ perioadă martie-mai, dar energiile lor au circulat nestingherite, intermediate de fibre optice, smartphone-uri și Zoom și au sfidat în mod creativ restricțiile impuse de autorități. Primul (sau, în orice caz, cel mai vizibil) produs al acelei perioade, o adevărată estetică a pandemiei (cum a fost intitulată pe bună dreptate secțiunea în care a fost prezentat la Festivalul Național de Teatru din acest an), instalația performativă POOL (no water), produsă de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca a fost lansată direct pe platforma Eventim la scurt timp după ce lockdown-ul a fost ridicat. Cu siguranță că autorului dramatic britanic Mark Ravenhill nu i-ar fi putut trece prin cap că, la un moment dat, într-o țară neobișnuită de la marginea Europei textul său va căpăta o astfel de formă de expresie neconvențională.

Beneficiind de forțele creatoare a trei coordonatori – regizorul Radu Nica, muzicianul Vlaicu Golcea și artistul video și scenograful Andu Dumitrescu – și de interpretarea actorilor András Buzási, Andrea Kali, Csaba Marosán, Kinga Ötvös și Csilla Varga, proiectul a fost realizat în întregime în perioada de carantină prin intermediul internetului, fără ca membrii echipei artistice să interacționeze fizic. Prin urmare, aproape toate cadrele sunt filmate în interior, în locuințele actorilor, dar spațiile pe care performance-ul reușește să le creeze în mintea spectatorilor sunt complet ieșite din comun și nu seamănă cu nimic familiar acestora. În fapt, întregul produs artistic reprezintă o viziune singulară, o propunere estetică inedită și, prin propriul demers, un comentariu asupra lui însuși. Performance-ul e compus din monoloagele celor cinci actori care, alternativ, relatează felul în care un accident cumplit și arta le-a schimbat viețile.

Cu totul altceva decât „meniul zilei“

Povestea e devoalată gradual cu franchețe: o gașcă de artiști s-a reunit după mult timp, însă doar una din membrele acesteia a dat lovitura. Lucrările îi sunt vânate de colecționari și achiziționate la prețuri uriașe, cota ei pe piață e ridicată, vila ei cu piscină e opulentă și succesul nu pare a fi unul pasager; în același timp, doi dintre membrii găștii au murit – de SIDA, respectiv cancer -, iar ceilalți se zbat în anonimat și nu stau foarte bine cu banii. Când, în urma unei petreceri nocturne, colega lor de succes suferă un accident grav în piscina care fusese golită între timp, și este internată în spital, amicii ei roși de invidie și loviți de o inspirație neașteptată îi imortalizează travaliul într-o serie de fotografii care ar putea avea șansa de a se concretiza într-o expoziție cu iz de celebritate. Artiștii au, firește, mustrări de conștiință, dar perspectiva unei evoluții artistice și financiare fulgerătoare le reprimă eficient. Proiectul lor decurge din ce în ce mai promițător vreo două luni până în ziua nefastă în care prietena lor, intubată și vânătă, iese din comă și își recapătă cunoștința. Odată cu asta, își reclamă și drepturile de proprietate intelectuală (sic!) ale propriului corp. Dar imaginile cu trupul ei zdrobit de contuzii și traumatisme îi aparțin sau autorii fotografiilor au dreptul de a-și asuma rezultatele demersului artistic? Este, în fapt, acesta un demers artistic autentic sau îl putem cataloga drept voyeurism sistematic și exploatare morbidă a unui invalid?

Performance-ul lansează din acest punct ideea unei întregi dezbateri pe tema legitimității și funcției artei, a felului în care arta modifică percepția asupra realității, a eticii și a moralității în artă, a artei cu A și a artei cu a, a raportului dintre sacrificiu și succes sau dintre oportunism și succes, a mutațiilor pe care arta le suferă în sincronicitate cu societatea și, nu în ultimul rând, al importanței pe care o mai are arta în viața omului contemporan. Arta devine cu adevărat importantă când produce (mulți) bani? Succesul critic validează în mod autentic o operă de artă? Dacă tot ceea ce asociam cu noțiunea de artă vizuală se redefinește în momentul în care o criză globală marchează pe termen nedefinit istoria?

Din punct de vedere vizual, POOL (no water) nu seamănă cu nimic din ceea ce există pe scena artelor vizuale din România. Conținutul dens, structura fragmentată și inventivitatea debordantă cu care își asaltează spectatorii atât din punct de vedere intelectual, cât și emoțional, auditiv și, bineînțeles, vizual, reprezintă o experiență consistentă, greu digerabilă pentru stomacurile și intelecturile prea sensibile, dar în mod cert de neuitat. Echipa de creatori ai spectacolului a lansat un produs cu adevărat original și provocator, al cărui caracter explicit experimental nu îl transformă într-o curiozitate nefrecventabilă, ci îi deschide porți, uși și canale de expresie care se lasă descoperite doar cu prilejul unor revizionări. Performance-ul pare trip-ul psihedelic al unui artist în agonie care străvede în lumina de la capătul tunelului anticamera Paradisului și speră să nu se pomenească singur la destinație. Anxietatea prevalentă în perioada realizării performance-ului răzbate în acesta și îi dă un plus de adrenalină necesar unei serii de monoloage atât de solicitante.

Cei care își înving prejudecățile, reflexele estetice, rutina artistică și confortul spiritual și se aventurează în călătoria pe care echipa Teatrului Maghiar de Stat din Cluj-Napoca o propune, în toată caleidoscopia ei de imagini suprapuse, distorsionate, colaje frapante, culori violente și un univers sonor subliminal vor fi răsplătiți cu o experiență care unește teatrul și filmul într-un cadru intermediar în care se contopește ce e mai bun din fiecare mediu în parte. În POOL (no water) nu vă veți afunda domol, ci veți plonja cu capu-nainte și, indiferent că veți da de beton sau de apă, impactul va fi puternic.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 56-57]