Iulian Boldea – Dincolo de unduirile liniştii

Rodica Braga s-a afirmat, de-a lungul timpului, cu talent, pasiune şi sensibilitate, în spaţiul prozei şi al poeziei. Proza (Sângele alb al pietrelor, Eternităţi de o clipă, Nisipul memoriei, Dincolo de dragoste, Singurătatea pământului, Maia, Fluturele negru etc.) se impune prin acuitatea observaţiei, prin receptivitatea la cele mai fine avataruri ale efemerului, dar şi prin lirismul atmosferei, fixată într-un desen cu vibraţii simbolice. Proza este, astfel, o cale de acces spre transcendenţă, într-un dialog al apolinicului cu dionisiacul prin care se disting penumbrele fiinţei, fiind redate cu acuitate configuraţiile interiorităţii sau reflexele senzitivităţii. Rodica Braga relevă, în naraţiunile sale, o diagramă confesivă a eului, fără să ignore captarea unor sensuri ale epocii şi contextului social, fixând, totodată, condiţiei femeii, în ipostazele şi vârstele sale exponenţiale (femeia aflată în căutarea propriei identităţi, a propriei deveniri ontologice şi gnoseologice). Prozatoarea surprinde arhitectura complicată şi evanescentă a sufletului feminin, făptura feminină căpătând reflexe ale unui „metal dur, colţuros, fierbinte şi rece în acelaşi timp, lipsită de moliciuni ascunse şi rotunjimi calme, odihnitoare”.

Destinul feminităţii e marcat de prezenţa sau de absenţa principiului masculin, de prezenţa sentimentului iubirii, sincer sau teatral, senzual sau intelectualizat, iubirea însăşi transformându-se uneori într-un „nevinovat joc de-a baba oarba”, în care fiinţa celuilalt suferă un proces de reificare sau de alienare, în timp ce bărbatul devine „străinul, omul real desprins din ţesătura complicată a afectivităţii tale exagerate”. Memoria este, de altfel, o constantă a paginilor de proză, trecutul fiind alterat, situat sub zodia unei alterităţi angoasate, în care plecările se revarsă în „apa călduţă a tristeţii”. Prezenţa tatălui, de pildă, în Nisipul memoriei reface, într-o cheie gravă, o modalitate de conciliere a trecutului cu prezentul: „Era suficient că prezenţa lui, de data aceasta atât de densă, îmbibată de o sumedenie de miresme vechi, aproape uitate, prezenţa lui la început jenantă, apoi îmbogăţită de elemente emoţionante, neaşteptate, de forţă şi slăbiciune, de căldură şi rezervă, devenise, oarecum, un bun al tău, un lucru lăsat în păstrare, a cărui contemplare, din când în când, ţi-ar fi putut aduce înseninare, poate chiar ceva curaj”. Într-o mărturisire, Rodica Braga notează distanţa dintre propriile trăiri şi acelea ale eroinei, prin prisma efectului tulburător al reflecţiei despre timp şi propriul sine, despre traumele identitare şi despre o istorie agonică: „În toate acele tendinţe obscure şi dureroase de a trăi altfel, în felul particular al eroinei, s-au cicatrizat în mine odată cu terminarea cărţii. Dar nu şi dorinţa ca, prin scrisul meu, să tulbur. Căci a tulbura pe cineva, înseamnă a-l obliga să mediteze, chiar dacă lucrurile la care va medita nu-i vor face întotdeauna plăcere”. Există, cum s-a mai observat, în proza Rodicăi Braga, o receptivitate deosebită la meandrele erosului, prozatoarea fixând cu acuitate senzualitatea întâlnirii corpurilor, afectelor şi simţurilor („Buzele lui mă compuneau cu atenta râvnă a sticlarului, dogoreau şi trimiteau până în cel mai îndepărtat şi necunoscut loc al trupului meu o fierbinţeală dureroasă, cotropitoare, lipsită de blândeţe, vehementă chiar, buzele lui mă desfiinţau, mă ridicau de la pământ ca pe un fulg, ca pe un nimic, pentru ca, în secunda următoare, să-mi toarne în vene plumb, să mă întunece, să mă reducă la o materie răcită, inertă, mai grea ca pământul”).

De un interes incontestabil sunt cărţile de poeme ale Rodicăi Braga, de la Commentarius perpetuus, parabole, în colaborare cu Mircea Ivănescu, Neliniştea cuvintelor, A doua nelinişte, Stacojiu, Visul bufniţei, Făptura din raze, Senin ca-n ou, Vânare de vânt, Umbra din cuvânt, până la Picătura de arsenic, Timp în derivă, Ametist şi antologia O sută şi una de poezii (Editura Academiei Române, 2019). Multe dintre poemele Rodicăi Braga sugerează raportul tainic dintre amprenta corporalităţii şi reflexele tainice ale spiritului, căci, scrie autoarea undeva, „miracolul trupului traversează conştiinţa”. Şi în spaţiul naraţiunilor, dar şi în arhitectura poemelor se răsfrâng aceleaşi trăiri, aceleaşi sensuri, aceleaşi teme (iubirea, existenţa, destinul, identitatea, condiţia celui care scrie, feminitatea etc.), într-o reprezentare lirică în care sunt reunite notaţii ale cotidianului, revelaţii şi spiritualizări ale clipei, traume şi iluminări ale unei frumuseţi intermitente: „între timp, viaţa/ îmi bate la uşă, încărcată/ cu toate poverile ei de frumuseţe./ prea multă frumuseţe/ ne ia minţile, nu‑i aşa?”. Dincolo de „albastra certitudine” a „frigului”, adastă un spaţiu geometrizant, „ca pieliţa albuşului/ din ou” în care „cerul albastru era chiar oul/ uriaş prin care privea necuprinsul/ apropiindu‑şi‑l, îmblânzindu‑l?”. Între interioritate şi exterioritate se stabileşte astfel o corespondenţă tainică, într-un orizont al emoţiilor coagulante şi al retranşării în visceralitate: „în loc de sânge,/ inima‑mi pompează/ cerneală, clorotice/ litere, alergând prin/ artere, cum peştii sloboziţi/ în acvarii nătânge./ între timp, viaţa/ se întâmplă alături,/ se şterge duios/ de geamurile tulburi”. Poezia înseamnă, astfel, o imersiune „în setea ce‑mi arde lăuntrul”, sau o retragere „cu paşi de felină”, o aşteptare („aştept naşterea făpturii ce va să fiu”), asemeni unei veniri „ce va să fie odată, cândva,/ să ieşi din tine ca dintr‑o sămânţă/ putregăită în cernoziom”, în timp ce totul devine „zbor, pace şi destrupare”. Poezia este, aşadar, combustie până la pierderea corporalităţii, căci „cu înghiţituri de şarpe/ îşi devoră poetul măduvele./ din sine însuşi exclus,/ ţinut la distanţă de cei de aproape,/ este mergătorul pe sârmă,/ speriat să îşi ţină în cumpănă/ nesiguranţa, alunecarea în gol”, dar ea, poezia, este şi trăire intensă până la pierdere de sine, destin şi întrupare, cuvântul însoţind fiinţa în lungul său drum al trecerii,  căci el „ne predă cuminte tăcerii”, după cum ea, poezia, este şi recurs la vis, la reverberaţiile oniricului („Şi lumea doarme în timp/ ce‑şi trăieşte visul/ care se găureşte ca un ciorap/ îndelung purtat”). Pe de altă parte, sensul soteriologic al logosului poetic este limpede formulat în multe poeme, căci cuvintele salvează lumea şi lucrurile de la uitare, recompun chipul lor supus destrămării: „le iubesc dezarmarea/ şi zâmbetul stingherit/ le tratez cu căldură/ şi le pun la întremat./ Dintre toate lucrurile din lume,/ doar cuvintele m‑au salvat”.

Cartea Zgomotul liniştii (Editura Imago, 2019) stă sub semnul unei formule metaforice triadice, în care naşterea, fiinţarea şi suferinţa rezumă o parabolă a existenţei („lovind neliniştit,/ ca pruncul în pântecul/ mamei, mă bate tot mai des un gând/ să mă strămut/ în pasărea ce înoată (…) să‑mi înfig ţipătul/ ca pe o lacrimă solidă,/ să‑l nasc în cazne şi să‑l simt/ cum stors/ din toată fiinţa mea (…) un urlet ca un uguit/ de pasăre rănită”), dar şi o parabolă a cunoaşterii prin poezie, prin carte, prin cuvânt („casa noastră are pereţi/ de hârtie/ şi mortarul din cerneală./ dacă‑i răsfoieşti./ învie”). Mărturie, mărturisire, claritate a dicţiunii, toate aceste constante ale lirismului se regăsesc în versurile din această carte, în care trăirea poeziei şi poezia trăirii sunt sintagme revelatorii, interşanjabile, la fel de îndreptăţite. Zgomotul liniştii nu este nimic altceva decât naşterea poeziei din trupul inefabil al cuvântului, mărturisire eliberatoare şi purificatoare a creaţiei („zgomotul liniștii,/ floare cu petale de elitre/ înflorită/ în tot coșul pieptului”), reprezentare a logosului cu vibraţiile sale simbolice şi alegorice: „simt fiecare cuvânt/ ca pe una din terminațiile/ mele nervoase […]/ câte unul vine/ ca o tornadă care mătură/ totul în cale,/ mă pune la pământ […]/ abia respir în poziția orizontală,/ când simt/ cum suflul lui, de grele/ înțelesuri încărcat,/ e ca un glonț/ spre mine îndreptat/ ce va desfereca un nod/ al energiilor ascunse”. Poeta închipuie însă aici şi o confruntare a sinelui cu materia, o confruntare a cuvântului cu tăcerea, a visului cu veghea, a verbului având înfiorări cvasireligioase cu adâncurile lumii, în tonalităţi ale unei credințe firești, fără nimic declamativ: „un buchet viu colorat/ rămăsese intact, culcat/ pe tăblia netedă./ era poemul pe care/ tocmai îl scrisesem,/ rânduind florile/ în apa senină din vaze,/ fiecare cuvânt adăpostind/ simbolurile ascunse/ ale indicibilului”.

Revelatoare este, de asemenea, convergenţa eros-thanatos („iubite, […]/ aduceri aminte de demult/ își ițesc colții de lapte”), sau dinamica raportului antinomic dintre energia dionisiacă şi  reprezentările apolinice ale lumii: „așa o veselie deșucheată/ ne-a cuprins ca o apă/ turbată./ unul altuia ne trecem/ paharul cu drojdii/ amețitoare,/ mai puternice decât vinul/ limpede de odinioară […]/ într-un târziu, obosiți, ne privim/ ca doi prunci răsfățați/ și adormim îmbrățișați,/ îndestulați de laptele/ subțiat al existenței”. Există în carte şi câteva versuri ce au accentele tari ale unei profesiuni de credinţă: „poezia e o boală/ ascunsă care recidivează/ periodic./ forează la temelia ființei/ cu o tenacitate atroce”. Erosul, regenerator, purificator şi simbolic, sugerează retranşare într-un ritual ludic („când pasărea cu cioc de fier/ și penele zdrelite/ va da semnal, cu țipăt scurt,/ că jocul se-ntrerupe […] voi țâșni în noul joc/ ce va începe mâine”) sau într-o înlănţuire mitică („iubirea ta m-a înghițit/ pe nemestecate […]/ ispitiți când de una, de alta/ ca doi șerpi înnodați/ în delir”), din care nu lipseşte luminosul („mai puternic decât lumina/ iradiază albul florii de crin”) sau plenitudinea („în tine, Doamne, găsesc o/ liniște desăvârșită”). Nu sunt puţine referirile la un timp dogoritor („timp al iubirii decolorat/ de arșița mare,/ tot mai dogorești/ ca o sahara sub soare?”), sau la avatarurile corporalităţii („trupul meu, iată, se-ndoaie/ ca o tijă de crin ofilit,/ firul vieții flasc atârnă/ ca un fitil folosit”), într-o alegorie a destrămării, a diminuării şi sancţiunii cu amprentă mitică: „cineva mărunt cât/ bobul de linte,/ s-a furișat hoțește/ în alcătuirea mea […]/ se înstăpânește până/ și în visul de dimineață […]/ a ajuns/ să-mi semene, să-mi pună în gură/ vorbe,/ să-mi înțepe încheieturile,/ să-mi înlocuiască obiceiurile,/ să râdă și să plângă/ cu umorile mele,/ să-mi umple toată ființa/ c-un rău ce mă face nătângă”. Revelând „dialectica ascunsă a timpului”, poeta înregistrează deopotrivă „clipele oscilând prin densitatea/ trăirii, conținându-și/ începutul și sfârșitul./ efemera și complicata lor zidire,/ din continuitatea discontinuului,/ urmând ritmul facerii/ și al odihnei, dăruindu-ne/ o durată iluzorie”, chiar dacă nu absentează din aceste versuri nici universul mărunt, gestul cotidian, suavitatea şi tandreţea („zâmbete, cuvinte, tăceri,/ gesturi mărunte, gânduri,/ îmbrățișări, contraziceri/ se întretaie, își dau rând,/ uneori zgomotos, alteori silențios,/ ne țes propria poveste vie/ și caldă ca un joc copilăros”). Rodica Braga ne vorbeşte, în cărţile sale, despre pierderea şi regăsirea de sine, despre deriva trupurilor şi a sufletelor, despre destinul ca poveste şi despre poveştile încercuite de destinul mai larg al Timpului şi al Istoriei.

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 140-141]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.