Argument

Când am propus un număr tematic dedicat scriitorilor maghiari actuali din spațiul românesc – intitulat „Ce sau cum scriu maghiarii din România” – am avut în vedere, în primul rând, continuitatea cât se poate de firească a interesului revistei Vatra pentru literatura scrisă în limba maghiară, manifestat cu consecvență pe întreg parcursul seriei noi, din 1971 încoace. De-a lungul anilor, rubrici cum sunt vecinătăți, biblioteca babel sau ce scriu ungurii au devenit repere de neevitat pentru toți cei interesați de literatura maghiară de dincoace și dincolo de granițe. Lor li s-au adăugat numere întregi sau calupuri tematice dedicate avangardei maghiare, la fel ca interviuri și texte ale unor scriitori de primă mărime ai minorității maghiare. Și nici nu putea fi altfel din partea unei redacții cu buni cunoscători ai limbii maghiare și traducători ca Romulus Guga, Dan Culcer și, mai apoi, prolificul Kocsis Francisko.

Un astfel de număr s-a ivit, pe de altă parte, și din constatarea că în continuare există un văl care separă scriitorul maghiar contemporan din România de cititorul român. Nu mă refer, desigur, la scriitorii de etnie maghiară care scriu în limba română. Ei sunt, pentru mine, în mod deplin scriitori români – ceea ce nu exclude nicidecum posibilitatea, aș spune chiar privilegiul, de a fi tot deplin și scriitori maghiari, la fel cum poate include o meditație plină de controverse cu privire la natura ori identitatea lor pe cât de complexă, pe atât de fructuoasă și de fascinantă. Referirea e la cei care nu au avut parte deloc de traduceri sau au avut doar parțial. Am trăit stupoarea dată de descoperirea că omul cu care m-am intersectat de mai multe ori este scriitor maghiar din România, ba chiar din orașul în care trăiesc, dar n-am avut ocazia să citesc nimic de el, ca și când n-ar fi existat. Deși avem interese comune și trăim în același context unificator, dincolo de diferențe, destinele ne păreau asemănătoare celor a doi trăitori în zone și civilizații îndepărtate una de cealaltă. Probabil cam la fel stă situația în cazul multor cititori de limbă maghiară din România când se raportează la creația românească actuală.

Însă a realiza un număr tematic dedicat scriitorilor maghiari din România de azi nu e o misiune facilă, cum ar putea părea la o primă vedere. Entuziasmul și bunele intenții nu sunt suficiente. În primul rând, intervin probleme teoretice, cum ar fi definirea scriitorului maghiar din România. Sunt suficiente rezonanța numelui și declararea/asumarea etniei, chiar dacă autorul scrie (exclusiv) în română, pentru încadrarea în categorie? E factor determinant limba în care scrie autorul, în detrimentul raportării etnice? Ce ne facem cu autorii care au scrieri în ambele limbi? Dar dacă dăm de autori care scriu și în maghiară și în altă limbă decât româna? Apoi, intervine criteriul axiologic, ceea ce impune deliberări, de asemeni, anevoioase, imposibil de conturat în limitele unui argument. Și, pentru a pune cu adevărat paie pe foc, intervine și problema traducerilor. Să observăm, cam toate antologiile au avut în spate bugete alocate traducerii. Tudor Balteș a avut în 1979 buget de editură de stat (Dacia), Milionarii timpului: poeți maghiari contemporani (apărută în 2006) a fost rezultatul unei traduceri colective, în cadrul unui proiect cultural al editurii Arcuș, deci tot cu buget alocat), iar antologia tradusă de Andrei Dósa, liniște, pace, perversiuni, heppiend. tineri poeți maghiari din Transilvania, 2016, Casa de editură Max Blecher, ediție îngrijită de Ștefan Baghiu, e un volum apărut ca urmare a taberei „Lucian Blaga – Atelierele de poezie. Tineri poeți români și maghiari”, 26-30 iulie 2015, cu finanțare de la Consiliul Județean Bistrița-Năsăud prin Biblioteca Județeană „George Coșbuc”.

Noi am pornit la drum oferind traducătorilor, criticilor și scriitorilor doar dorința de a contribui la cunoașterea mai bună a creației literare maghiare din România actuală și prestigiul publicării în paginile revistei Vatra. Pentru toți cei care au contribuit la acest număr tematic, la fel ca pentru alții care și-au manifestat intenția, dar, din varii motive, n-au mai reușit să finalizeze traducerile sau studiile la timp, se pare că a fost suficient. Spre ei se îndreaptă întreaga noastră recunoștință.

În mod – aș spune – natural, numărul tematic de față s-a format ca unul care vizează aproape exclusiv creația în limba maghiară din România de azi (doar poemele lui Demény Péter am dedus că au fost scrise în română). Nu am avut în vedere, desigur, mize exhaustive, nici exclusivism teoretic și ierarhizare estetică – de vreme ce alegerea numelor și a textelor le-a aparținut întru totul traducătorilor și autorilor. Regretăm absența unor creații aparținând și altor scriitori consacrați. Avem însă speranța unui corpus relevant de texte din/despre diferite vârste artistice din cadrul literaturii contemporane a maghiarilor din România și promitem reluarea demersului în viitor.

Călin Crăciun

***

I. Proză

KÁLI István

KÁLI István s-a născut la10 mai 1947 la Târgu-Mureş.

Studiile primare, generale şi gimnaziale la Liceul Teoretic Bolyai Frakas din Târgu-Mureş între 1954-1965. Facultatea de Chimie Industrială a Universităţii Tehnice din Timişoara, inginer (1970).

În timpul anilor de studiu a fost membru fondator al grupului de teatru al studenţilor, Thalia, precum şi redactor al revistei Diákszó (Vocea studentului), care apărea ca supliment al ziarului Szabad Szó (Cuvântul liber).

Între 1970-1990 a lucrat ca inginer la diferite întreprinderi din Târgu-Mureş. Între 1990-1992 a fost secretar de redacţie al revistei literare Látó, între 1992-1993 a fost secretarul Fundaţiei Aranka György, între 1993-2009 a fost director executiv al editurilor Lyra şi Mentor din Târgu-Mureş, unde a îngrijit peste 900 de volume. În 1994 a fost unul dintre membrii fondatori ai Breslei Cărţii Maghiare din România (Romániai Magyar Könyves Céhnek), la şedinţa de constituire a fost ales preşedinte, fiind reales la toate şedinţele bianuale. Din 1995, ca preşedinte, a organizat Târgul Internaţional de Carte de la Târgu-Mureş, care a avut 25 de ediţii până în prezent.

A debutat la Editura Kriterion, Bucureşti, 1979, cu povestiri, Mit tud az a nagy sárga gép?(Ce ştie marea maşină galbenă?), după care au urmat mai multe romane, nuvele, un volum de poezii. Publică în majoritatea revistelor maghiare din România şi Ungaria.

* * *

Pasul al cincilea: Moştenirea

Ora 22 şi 18 minute

Care a fost acel moment al timpului pierdut, când ar fi putut să înceapă, fără nicio vâlvă, când încă te-ai fi putut agăţa de speranţă, când cu privirea întoarsă spre interior n-ar fi început putreziciunea, ci se dezvăluia atotcuprinsul şi se deschidea în toată întinderea sa, previzibil, presimţibil şi îndrăgibil, când propria imagine n-ar fi alungat tot ce e frumos şi dătător de speranţă, pentru că e veşnică? Când ar fi trebui să observi că nu-i de-ajuns să duci la bun sfârşit ca o mâţă care se freacă de picioare, ca un câine credincios, ca un lup tenace, ceea ce zilele îi sortesc omului? Asta ar fi de ajuns pentru diminuarea greutăţilor vieţii, dar nu ajunge pentru a străvedea acolo de unde vine solia dreptăţii veşnice. Dar nici măcar pentru a afla dacă există defel dreptate veşnică, şi dacă da, de unde este ea trimisă? Când ar fi trebuit să sesizezi că ai nevoie, chiar şi simbolic, de îngenunchiere? Că trebuie să te supui la tot ce-i măsurabil şi numărabil? Că numai atunci nu se face cineva zaraful propriei vieţi dacă găseşte sprijinul, iar trecerea timpului nu-l înspăimântă cu coşmarul nimicului, ci îi întăreşte speranţa plecării la drum? Dacă ar reuşi să iasă din sine însuşi fie şi pentru o jumătate de minut, dacă ar putea vedea cum şade acolo ca un moşneag sfrijit, cu chipul palid, cu ochii pierduţi în gol, cu marginile gurii tremurând, cu răsuflarea mirositoare de la tăciunele spaimei, prăbuşit în prăpastia crudă a pierderii speranţei, spart în duium de cioburi, poate ar reuşi să mai adune atâta putere ca să elimine mizeria din sine, spurcăciunea, nenorocirea şi să ia cu el peste fluviu ceva diferit decât e el însuşi. Dar nici nu se poate mişca, nu îndrăzneşte, pentru că indiferent încotro ar privi, el este peste tot, numai eul domneşte fără inhibiţii, reţineri, dubii asupra întregului orizont, noneul, condiţie a viziunii, e inaccesibil.

Deşi au existat momente care l-au prevenit copleşitor că în viaţă se poate întâmpla orice, a crezut întotdeauna că acelea sunt inevitabilele date ale mersului vieţii, dacă e să credem că a stat să cugete vreodată la ele.

Aşa a fost şi când, pe motivul conţinutului scrisorii domnului Seres, în ultima săptămână de advent, au venit după el doi inşi şi l-au dus cu ei. N-a mai avut de-a face niciodată cu ei, de-aceea nici n-a putut să răspundă la întrebarea lui Magdus, „Unde te duc, Berţi, de ce te iau?!” Deşi a auzit câte ceva despre metodele lor, îngrijorarea, pe care o putea considera chiar frică, era reţinută, puţina transpiraţie care i-a apărut pe la subţiori şi i-a îmbrobonit fruntea se putea pune în seama începutul de decembrie neobişnuit de cald şi a sobei de fier duduind monoton, care revărsa căldura în camera în care l-au pus să stea la o masă aflată în faţa ei.

N-a trebuit să aştepte prea mult, chestorul, de cum s-a aşezat la masă faţă-n faţă cu el, după verificarea identităţii, n-a mai tergiversat lucrurile, a trecut la obiect pe un ton foarte hotărât:

– În ce relaţii vă aflaţi cu cetăţeanul american Seres Gusztáv?

Berţi a fost surprins de întrebare, se aştepta la orice, dar nu la asta.

– Mi-e cunoscut, vă rog – a răspuns şi nu înţelegea nici el însuşi de i-a răguşit vocea.

– Deci vă e cunoscut. Înţeleg. Şi unde sunt banii pe care vi i-a dat în noiembrie?

Întrebarea l-a speriat pe Berţi, dar l-a şi liniştit totodată, pentru că n-a primit niciun fel de bani de la nimeni, aşa că putea nega cu conştiinţa curată.

– Nu ştiu, vă rog, despre ce bani este vorba.

– Nu ştiţi?! Ei, nu mai spuneţi! – s-a ridicat de pe scaun interogatorul, având în gestul acesta ameninţarea din care se putea deduce să se poate aştepta la ce-i mai rău. – Chiar nu? Ce ar fi dacă v-aţi mai gândi puţin, poate vă aduceţi aminte.

– Chiar că nu ştiu, vă rog, despre ce bani este vorba.

– Deci nu. Dar dumneavoastră sunteţi acel Kormos Albert, nu-i aşa?

– Da, vă rog, eu sunt.

Chestorul, de parcă n-ar şti unde s-o caute, şi-a pipăit sacoul în dreptul pieptului, apoi şi-a băgat mâna în buzunarul interior, a scos un plic, din el a scos o coală împăturită în patru, a netezit-o în faţa sa şi, bătând cu degetul darabana pe colţul mesei, s-a adâncit în lectură. Apoi, cu un gest teatral, şi-a desfăcut braţele.

– Eu nu înţeleg! De ori de câte ori o citesc, de fiecare dată asta reiese, că autorul acestei scrisori, care este cu certitudine deja amintitul Seres Gusztáv, v-a transmis o sumă consistentă. Atât de mare că şi s-o rosteşti e greu. Cum se poate una ca asta?! Cine nu spune adevărul?!

Berţi n-a fost impresionat de gesturile de cabotin, a răspuns la fel de serios.

– Nu ştiu, vă rog, despre ce scrisoare şi despre ce bani este vorba. Eu scrisoarea aceea n-am citit-o şi n-am primit niciun fel de bani de la nimeni.

– Interesant. Şi curios. Uitaţi-vă la plicul acesta! – l-a împins în faţa lui Berţi. – Aţi vrea să-mi spuneţi, cu voce tare, cui i-a fost adresat?

– Mie – a spus Berţi abia audibil.

– Cui adică? Ce scrie acolo, cui?!

– Lui Kormos Albert. Mie.

– Bine. Până aici e clar. Şi citiţi vă rog, cui i se adresează autorul scrisorii! – a întors coala în aşa fel încât, acoperind textul cu palma, să se vadă numai adresarea.

– Mie.

– Citiţi! Citiţi cu voce tare, aşa cum scrie acolo!

– Dragul meu Berţi – şi-a ridicat privirile spre chestor, de parcă ar fi căutat să vadă ce urmează.

– Şi cine o semnează? – a îndoit foaia în aşa fel încât să nu se vadă decât sfârşitul scrisorii.

–  Al tău şi dincolo iubitor Guszti – a murmurat cu buzele uscate Berţi.

– Ei bine, până aici e clar. Şi-acum vă întreb din nou, Kormos. Banii?!

– Ce fel de bani? – s-a uitat Berţi cu ochi nevinovaţi la interogator, dar s-a şi speriat pe loc, pentru că şi-a dat seama că întoarcerea întrebării ar putea să pară provocatoare.

Dar celălalt nu şi-a ieşit din ritm.

– Ei, nu! Cum adică, ce fel de bani?! Păi, cei despre care vorbeşte scrisoarea – a spus apăsat, şi a continuat să bată crescendo darabana pe masă.

– Această scrisoare n-a ajuns la mine, vă rog, aşa că nici n-am citit-o. N-am de unde şti despre ce fel de bani este vorba.

   – Deci nu aveţi de unde şti, pentru că n-aţi citit-o! Ne consideraţi atât de limitaţi, cu minţile atât de obtuze?

– Nu, vă rog, nici vorbă.

– Atunci e bine. E liniştitor. Atunci citiţi-o acum! – a îndoit din nou hârtia şi a împins-o în faţa lui Berţi ca să poată citi un pasaj. – Citiţi!

Berţi a citit, a aşteptat cu ochii coborâţi, apoi l-a privit întrebător pe chestor.

– Nu aşa, Kormos! Nu numai pentru dumneavoastră! Cu voce tare, ca să auzim amândoi!

– Acele nouăzeci şi trei de mii, care mi-au rămas, ţi le voi trimite, le vei primi în scurt timp, ţie ţi se cuvin, le-am rezervat pentru tine, ca să-ţi poţi împlini visele. Eu nu voi mai avea nevoie de banii aceia. Am considerat că nu pot aştepta ca să ţi-i înmânez personal şi m-am şi temut, cunoscându-ţi orgoliul exagerat, că mă vei refuza categoric. Ochelaristul o să… – a turuit Berţi, acolo textul s-a întrerupt, nu mai avea ce citi, dar a rămas pironit, cu capul plecat asupra hârtiei.

– Cineva să manifeste atâta grijă afectuoasă faţă de persoana dumneavoastră şi să fiţi atât de nerecunoscător… – a făcut chestorul pe nedumeritul. – Nu mă mir că negaţi. Nici nu i-aţi meritat. Deci, unde-s?

– Cine? – a întrebat Berţi mimând cea mai mare inocenţă, pentru că începea să-l deranjeze peste măsură stilul chestorului.

– Nu cine, ce! Banii! Grămada aia de dolari pe care i-aţi primit de la Seres – şi chestorul ridica glasul. – Şi-i mai bine dacă nu faceţi pe prostul! Înţelegeţi?! Că altfel putem schimba şi metoda, dacă asta nu vă place! Înţelegeţi?!

– Dar eu chiar nu ştiu, credeţi-mă, despre ce fel de bani este vorba şi unde ar putea fi.

– Şi dacă am întreba-o pe scumpa dumneavoastră soţie, să zicem? Oare nici ea nu ştie?

Înţelegând inechivocul ameninţării, Berţi a trecut la rugăminţi. – Credeţi-mă, vă rog, eu nu ştiu cu ce intenţie a scris domnul Seres scrisoarea aceasta. Nu am habar despre ce bani vorbeşte. Nici n-am auzit de ei. N-am primit niciun fel de bani.

– Şi cine-i ochelaristul acela? Asta trebuie s-o ştiţi…

– Nici asta n-o ştiu, vă rog. M-am întâlnit cu foarte mulţi oameni cu ochelari până acum, dar nu ştiu la cine se referă. În mediul meu nu există nimeni de acest fel.

– Bine. Dacă negaţi cu atâta îndârjire, nu mai avem altă alegere decât să aducem la cunoştinţa lumii că dumneavoastră sunteţi un homosexual, un prostituat – a fluturat chestorul scrisoarea.

Berţi a rămas uluit, dar revolta a izbucnit răsunător din el. – Asta nu-i adevărat, vă rog, nu sunt…

– Dar aici scrie clar că dumneavoastră şi Seres ăsta… O să vă facă foarte bine la renume, dacă lumea află. Iar draga dumneavoastră soţie se va bucura în mod special. Nemaivorbind despre faptul că legea… De dragul efectului, a aşteptat câteva clipe. – Ei, ce aveţi de zis?! Nici asta nu vă ajută?! În privinţa memoriei, adică…

Disperarea a pus definitiv stăpânire pe Berţi. Cum să-i explice acestui sticlete nebun că nu există pe lumea asta banii pentru care el s-ar prostitua în halul acesta, şi nu există acea iubire ieşită din comun în schimbul căreia ar renunţa la bunul său renume. Se uita aproape implorator la interogatorul său, de parcă ar aştepta ajutorul lui pentru a demonstra toate acestea. – Vă rog… Zău…

Dar chestorul nu l-a ajutat, îl privea în faţă inflexibil, rece. Apoi, fără ca privirea să i se fi înmuiat, s-a reaşezat pe scaunul său, şi-a strâns sever buzele, a rămas aşa o bună bucată de vreme înainte de a vorbi. – Bine-atunci. Un cuvânt împotriva altui cuvânt… Ştiţi ce? Mă prefac că vă cred. Deşi sunt sigur că dacă v-am lua un pic mai din scurt, am ajunge la un alt rezultat. Dar…

– Nu, credeţi-mă că nu, vă rog, nu ştiu nimic – l-a întrerupt Berţi.

– Dar acum să rămânem la atât, că eu mă prefac. Trebuie să promiteţi însă că dacă vă caută cineva în chestiune, sau aflaţi ceva ce ne-ar duce mai aproape de rezolvarea cazului, îmi spuneţi imediat. Pentru că dacă nu, şi se află că aţi avea ceva, oricât de puţin, cu asta, atunci se află şi altceva. Puteţi fi sigur.

Recunoştinţa lui Berţi s-a ridicat până la cer, pentru că i-au dat drumul fără să fi păţit nimic deosebit. Nici nu prea ştia, de fapt, cui îi datorează asta, faţă de cine să fie recunoscător. Bunăvoinţa chestorului o aprecia oricum, chiar dacă uneori a fost duşmănos cu el şi l-a şantajat cu lucruri pentru care nu poate avea dovezi, dar în situaţia ingrată în care se afla şi cât rău putea să-i facă fără putinţa de a se apăra, putea fi de-a dreptul înţelegător cu el. În timp ce mergea spre casă, se frământa cât să-i spună lui Magdus, ce poate şti şi ce trebuie să-i ascundă pentru o viaţă. Oricât de mult se străduia să găsească o explicaţie, încă tot nu înţelegea ce fel de sentiment e cel în care îşi avea rădăcinile intenţia domnului Seres, ce patimă fatală e aceea care îl conduce pe om spre moarte, dar înainte de asta îi lasă aproape totul celui care a nesocotit sentimentul acela, l-a respins, provocându-i moartea. A trebuit să se plimbe, să se scuture de spaima, de angoasa orei din urmă, care îl chinuia, să se pregătească, să decidă cele de trecut sub tăcere, iertându-şi dinainte această minciună caritabilă.

Spre norocul lui, pe Magdus n-o interesa decât superficial răspunsul la întrebarea ce voiau. Nici nu-l prea asculta, la drept vorbind, era prinsă într-un dans al bucuriei sufleteşti că i-a dispărut îngrijorarea, că Berţi n-a păţit nimic, toată seara l-a înconjurat cu zumzăieli, gângureli drăgăstoase, dăruindu-i pasiunea ei.

În zilele, în săptămânile următoare, Berţi n-a reuşit să se sustragă, să nu se gândească la suma imensă pe care a intenţionat domnul Seres să i-o lase. A meditat de mai multe ori la asta, dar atunci nu-l domina vreo emoţie, ci socotea la ce ar fi de ajuns banii aceia, dacă i-ar primi într-adevăr. Înainte de toate, ar cumpăra, ar reorganiza şi ar redeschide salonul domnului Kuti, şi-ar cumpăra o căsuţă îngrijită undeva în împrejurimi, cu ogradă separată, cu o mică grădină, unde Peti să poată alerga în voie după ce va începe să umble, poate şi-ar cumpăra şi o maşină, ca duminicile să se poată duce cu ea în vizită la mama şi la tata, le-ar prinde bine o locuinţă ceva mai mare şi soacrei, Verkăi, lui Manci şi Palika, în care să încapă toţi patru şi-n care Palika n-ar trebui să stea cu capul vârât sub plapumă până Verka sau maică-sa se spală din creştet până-n picioare, iar mama ar putea frământa aluatul într-o bucătărie încăpătoare, adevărată, pe o masă de bucătărie mare, aluat al cărui secret l-a adus cu ea de la Hódmezővásárhely şi pe care ştie să-l facă mai bine decât oricine, fără ca între timp să trebuiască să se teamă că-şi loveşte de ceva hernia abdominală… Dar au trecut două săptămâni, a trecut şi Crăciunul şi nici pomeneală de banii pentru care l-a luat la rost chestorul. Nu erau strâmtoraţi, pentru că a ajuns în situaţia de a-şi alege el clientela, în decembrie i-au comandat paltoane noi soțiile de bogătași, a lui Bürger Lajos, fabricantul de cherestea, a lui Krausz Hermann, proprietarul distileriei de alcool, a lui Márton József, patronul fabricii de piele, a lui Diamandstein Ernő, proprietarul fabricii de sticlă, precum și a proaspăt numitului profesor chirurg, dr. Csete Emil, dar şi soţia baronului Kemény János, şi toţi au plecat mulţumiţi, pentru că, dincolo de faptul că puteau alege dintre materialele de calitate pe care le putea oferi din ce a rămas din rezerva lui Kuti, paltonul stătea pe fiecare exact cum şi-au imaginat dinainte, aşa că nu numai că au achitat manopera uşor crescută, dar a primit, în plus, de la fiecare şi câte un cadou de Crăciun.

Ceea ce a învăţat de la domnul Seres s-a adeverit din nou, avântul elitelor momentului a aşezat lauri noi pe capul lui Berţi, numele lui a devenit şi mai faimos, iar elanul acesta n-a scăzut nici în ianuarie şi februarie. Nu preocupa pe nimeni că se accentuează mizeria, că în suflete se amestecă simţiri tulburi, că până şi regele a fost constrâns să plece din ţară, asaltul celor ce-şi doreau să-şi înfrumuseţeze înfăţişarea a durat toată primăvara, chiar şi începutul verii a adus cliente noi, iar între timp nu-l mai deranja nici faptul că la începutul lui martie au venit iar după el, chestorul l-a sâcâit cu aceleaşi întrebări, dar el nu şi nu, ce ar fi putut să-i răspundă, e o neghiobie ceea ce cu câteva luni în urmă încă tulbura realitatea zilelor cu visări de-o clipă, n-au reuşit să-l întrebe nimic nou, iar el nu putea să le spună nimic nou, chestorul putea să-l ameninţe, să-l şantajeze cât voia, nu se mai temea, căci ştia că a devenit bogat: averea domnului Seres nu i-a fost testată deodată, ci încetul cu încetul, făcând pui cu fiecare obiect nou de îmbrăcăminte creat de el.

Apoi, când se pregăteau deja de vară, de obişnuita odihnă forţată, atunci s-a întâmplat brusc necazul. Ceea ce a venit la mijlocul lui iunie n-a mai fost o pală uşoară, ci furtuna care a cutremurat, a aruncat într-o negură murdară imaginea promiţătoare de viitor, noua lege care a secat izvorul bunăstării celor mai buni clienţi ai săi: de la o clipă la alta, fără nicio despăgubire, statul a luat în stăpânire averile tuturor, rezultatele muncii, sensul vieţii lor.

Ei aveau o rezervă care le permitea să nu fie strâmtoraţi, câte o comandă ocazională tot se mai ivea, dar lui Kuki, oricât se jena, a trebuit să-i spună că nu-i mai poate da de lucru, şi pentru că nici de Boris nu mai avea nevoie ca să-i lucreze la mână, n-ar fi avut nici din ce s-o plătească, s-a împlinit, în sfârşit, şi dorinţa secretă a lui Magdus, Berţi i-a mulţumit că l-a ajutat până acum. Deşi abia atunci i-ar fi simţit cu adevărat utilitatea în treburile casnice, pentru că la sfârşitul lui aprilie Peti a început să umble şi, începând de atunci, indiferent pe unde umbla prin casă, mersul lui avea consecinţe, de aceea toată ziua ori Magdus, ori Berţi trebuia să-i fie pe urme. Dincolo de faptul că merita un concediu, Berţi a spus că lipsa asta totală de cliente vine tocmai bine şi în august se vor muta pentru trei săptămâni la Căluşeri, acasă la mama şi tata. Dar mai înainte de asta, în ultima sâmbătă din iulie, a strâns la un loc societatea pentru o întârziată onomastică a lui Magdus, ca să-şi verse amarul şi să chefuiască în grădina restaurantului Gusáth. L-au dus cu ei şi pe copil, ca să nu fie şapte ca necuraţii. La început, Laci s-a codit, zicând că nu are bani pentru aşa ceva, la care Berţi i-a spus că toţi sunt invitaţii lui, rotunjindu-le astfel cinstea slăbuţă de acum doi ani de la nunta lor.

– Trei croitori contra unui brutar – a spus Imi şi şi-a comandat dintr-un foc trei halbe de bere,  a cerut la fiecare câte o farfurioară şi le-a acoperit ca spuma să dureze mai mult.

– Petreci pe buzunarul lui Berţi, aurimi – l-a tachinat Laci. – Mai bine ne-ai invita de trei ori la rând pe noi, dacă eşti un fecior aşa de grozav.

– Pe incertitudini, Laci? Ştii bine că moara de la Podeni au luat-o comuniştii. S-a sfârşit cu lăfăiala de supraveghetor a lui Imi. Sunt angajat de stat, tăticule, nu industriaş de succes ca voi. Cu venit lunar fix, care în ziua de azi nu valorează nimic, ca să nu spun altceva, care începe cu pe şi se termină cu ă. Aţi auzit că i-au belit şi pe Székely şi Réti? De-acum înainte n-aş fi nici tâmplar.

– Tu nu te plânge! – l-a bruftuluit Kuki. – Vom hali întotdeauna. Vine era de prosperitate a brutarilor. Cine-i boul care să renunţe la o felie bună de pâine cu untură, numai ca să se fudulească într-o ţoală nouă?!

– Un proletar de rând ca mine sigur nu – a chicotit Imi ironic. – Dar nu te teme, vin domnii cei noi, şi ăia vor fi şi mai înţoliţi decât cei vechi. Pentru că ăştia nu-şi pun credinţa în valoare, pentru unii dintre nimic nu-i prea scump.

– Aşa zici, dragă Imi? – s-a mirat Berţi, apoi, cu buzele strânse, a rămas cu ochii pierduţi în gol. – Cum cunosc eu moda asta rusească, pufoaica va fi cea mai căutată. Oare de unde s-ar putea face rost de vată în cantităţi îndestulătoare?

– Nu-i nevoie de vată, nu te pripi. Aşa cum am văzut-o eu şi pe doamna aia de la Bucureşti, care a condus la noi preluarea, sunt sigur că voi n-o să rămâneţi fără lucru. Aia era aşa de împopoţonată, tăiculiţă, că oricare contesă ar invidia-o. Ehei, după unele ca asta, voi o să trăiţi fără griji.

– Numai că până atunci mai e un pic, până se dedau la ţoale! Iar nouă, între timp, ne sar ochii din cap – a spus cu amărăciune Kuki. – Până acum a fost uşor, pentru că protipendada mergea la Berţi, şi de-acolo am primit şi eu în chip rezonabil. Dar ce naiba o să fie? Şi avem fiecare, uite, câte un copil, iar de lucru nimic. Sigur că am pus deoparte câte ceva, dar e bun sfântul dacă ne ajunge până în septembrie. Şi după aia?

– N-o să aveţi probleme nici după aia, o să vedeţi. Numai să ştiţi să ademeniţi la voi noua cremă. Dar asta depinde numai de voi – a spus Imi.

În seara aceea, deşi s-a ridicat deasupra lipsei momentane de perspectivă, Berţi abia dacă a mai scos vreun cuvânt, nu-i ieşea din minte ce-a spus Imi, că totul depinde de ei. Şi gândul acesta l-a mistuit şi-n următoarele trei săptămâni, răstimp în care trândăveala l-a împins în pragul disperării, pentru că în afară de faptul că-l aşeza pentru scurtă vreme pe Peti pe piept ca să călărească şi mărunţea lemne pentru focul de seară, nu-şi găsea nimic de făcut, degeaba îi ruga pe tata şi pe mama să-i dea ceva de lucru, să-i ajute, nu-l lăsau nici să se apropie. După ce au trecut câteva zile, dimineţile îl lua pe Peti în cârcă şi făceau cu Magdus o plimbare până la marginea stejerişului, la nucul cel mare, se aşezau în umbra lui, abia dacă vorbeau, Berţi şi-a îmbrăţişat soţia peste umăr, a strâns-o la sine, şi-a coborât pleoapele şi asculta, între timp, sunetul de harfă al vântului ciupind firele de iarbă. Şi ori de câte ori Peti adormea pentru un ceas, se iubeau cu atâta patimă, încât el simţea că îmbrăţişează prin Magdus întreaga fire văratică, minunată, caldă, strălucitoare, înmiresmată.

Cele trei săptămâni au trecut atât de repede că nici n-au băgat de seamă. De cum au ajuns acasă, Berţi n-a mai ieşit din locuinţă, până şi duminicile rămânea înăuntru, ca nu cumva să scape vreo clientă pentru că ar lipsi. Au mai trecut alte trei săptămâni de inactivitate, când a considerat că nu mai poate aştepta cu mâinile încrucişate. Se frământa cum ar putea găsi o activitate constantă. Şi-a amintit de baroneasă, soţul ei este intendentul teatrului, poate primeşte de la ei vreo comandă, ea a fost surprinsă de vizita lui Berţi, dar a vorbit totuşi cu soţul ei, Kemény János l-a primit amabil, dar i-a spus că numai la sfârşitul lui octombrie poate fi vorba despre aşa ceva, numai atunci vor avea o nouă premieră, dar atunci trebuie pregătit totul în ritm susţinut, un om n-o să fie de-ajuns, de aceea Berţi a convocat consiliul paharnicilor, acceptau şi Laci, şi Kuki, o să-l ajute, dar până atunci ce o să facă, se punea marea întrebare. Berţi le-a spus că trebuie să facă o înţelegere în trei, să pornească să colinde oraşul şi indiferent care găseşte ceva, împart între ei, Kuki i-a căutat pe cunoscuţii izraeliţi reveniţi în oraş, Berţi a trecut pe la comercianţi şi industriaşi, iar Laci, cu eleganţa sa cuceritoare, instituţiile. Şi-au acordat o săptămână, timp în care trebuia să se adune atâtea comenzi încât să aibă de lucru toţi trei o lună, după care poate veni comanda de la teatru.

În prima dimineaţă, Berţi i-a vizitat pe o parte dintre industriaşii cărora încă nu li s-au confiscat fabricile, atelierele. A primit două promisiuni, mai mult sau mai puţin certe, pe octombrie, noiembrie, ceea ce era încurajator, de fapt, dar pentru viitorul apropiat nu promiteau nimic important. A doua zi s-a sculat în zori, tocmai se spăla, a vrut să pornească din vreme ca să poată face un tur pe la magazinele comerciale din centru, când le-au bătut la uşă doi oameni ai Securităţii Statului, înfiinţată la sfârşitul lui august, cu cererea mai mult decât hotărâtă de a fi amabil să-i însoţească. I-au lăsat doar atâta timp cât să ia pe el o cămaşă şi un sacou, l-au băgat în maşină între ei pe bancheta din spate, aşa au intrat la sediu, apoi, după o scurtă aşteptare în anticameră, l-au împins în aceeaşi încăpere în care a fost interogat şi în martie, dar de data aceasta, pe lângă vechiul chestor, l-a văzut acolo şi pe Berger Jozsó, îmbrăcat în uniformă nouă.

După un moment de linişte, timp în care amândoi îl fixau cu priviri tăioase, primul a vorbit chestorul.

– Kormos, dumneavoastră aţi devenit un caz serios. Dar nu mă mai ocup eu de el. I l-am predat tovarăşului locotenent-major Muntean. – După asta a ieşit, în timp ce Berger Jozsó s-a aşezat la masă faţă-n faţă cu el, a deschis un dosar şi se prefăcea că-l studiază pe îndelete.

În acest timp, Berţi se foia neliniştit pe scaun, se gândea că dacă ăştia trag în halul acesta de timp, ziua de astăzi s-a dus dracului. Şi-a pierdut răbdarea.

– Ce înseamnă toate astea, Jozsó?

– Cum aţi spus?! – a urlat locotenentul-major la el.

– Am întrebat ce înseamnă toate astea? Ce vreţi de la mine?

– Mai înainte de toate, Kormos, numele meu este Muntean, locotenentul-major Muntean, dacă veţi mai avea vreodată ocazia să-mi vorbiţi. În al doilea rând, aici numai noi punem întrebări! S-a înţeles?! – Şi pentru că Berţi n-a răspuns, l-a întrebat din nou, urlând: – S-a înţeles?!

– Da – a dat Berţi un răspuns muşcat între dinţi.

– Asta e bine! Dacă înţelegeţi, e bine! Ei bine, atunci să trecem la obiect. Aţi vrea să ne spuneţi ce relaţii aveţi dumneavoastră cu imperialiştii americani?

– Cu cine? – s-a mirat Berţi.

– Ştiţi dumneavoastră! Tocmai asta aştept, ca să-mi spuneţi.

Berţi a dat nervos din mână. – N-am niciun fel de legătură cu nimeni.

– E posibil să nu aveţi acum, dar aţi avut! Aţi avut, nu-i aşa?! Dumneavoastră sunteţi, Kormos, agentul ticălos, josnic al imperialismului american. Să nu cumva să-ndrăzniţi să negaţi! Ştim totul despre dumneavoastră. Şi ştim nu numai că aţi fost. Aşa că spuneţi-ne foarte repede cu cine vă aflaţi acum în legătură!?

Mai presus de orice, lui Berţi îi venea să-i spună, ce te tot prosteşti, Jozsóka, însă ochii omului din faţa lui revărsau atâta ură, încât simţea că îi fuge sângele din cap, pentru că, pe lângă furie, tot corpul i-a fost străbătut de o teamă stranie. Dar pentru că nu voia să dea apă la moara locotenentului-major prin faptul că-şi trădează frica, i-a răspuns cu un calm prefăcut: – Cu nimeni, vă rog, v-am spus deja, cu nimeni.

– Deci negaţi. Dar vă ascundeţi degeaba, noi ştim totul. Numai că vrem să auzim şi de la dumneavoastră. Ei, să vedem, ce le-aţi dat pe mână, Kormos? Cu ce v-aţi trădat patria, bandit nenorocit, ia s-aud?!

– Dar nu înţeleg, vă rog, nu vă înţeleg întrebarea. N-am habar despre ce vorbiţi.

Jozsó s-a aplecat peste masă şi i-a tras o palmă atât de puternică, încât era cât pe ce să se răstoarne cu scaun cu tot.  – Asta v-ajută, poate, să vă amintiţi – a sâsâit.

Urechea lui Berţi vâjâia. Nu ştia de ce a primit palma şi ce ar putea să răspundă. I-a trecut prin cap că Jozsó se foloseşte de ocazie şi se răzbună pe el pentru cine ştie ce, îşi forţa creierul să-şi amintească pentru ce, dar nu-i venea în minte nimic în afară de o situaţie când, împreună cu Kuki, cândva în toamna anului ’41, la atenţionarea unuia dintre vecini, l-au cules beat criţă de la gara mică şi l-au dus acasă cu forţa, mai înainte de a se fi legat de jandarmii cu pană de cocoş care îşi făceau rondul pe-acolo. – Nu mă aflu în relaţie cu nimeni şi n-am trădat pe nimeni, nimic – a spus încet, în timp ce-şi pipăia urechea care îl durea.

– Nu?! Atunci ce-i cu cei nouăzeci şi trei de mii de dolari pe i-aţi primit de la ei? Vi i-au dat, te pomeneşti, pentru ochii dumneavoastră frumoşi?!

Berţi nu înţelegea nimic. Dincolo de faptul că n-a primit banii aceia, ce legătură au toate astea cu imperialismul american? Şi pentru că nu înţelegea, se uita nedumerit, aproape năuc la locotenentul-major.

– Nu înţelegeţi, Kormos? Sau mai degrabă vă prefaceţi?! – Şi mai înainte ca Berţi să-şi dea seama, i-a mai răsunat o palmă colosală pe obraz. – Gândiţi-vă!

Mai mult decât orice altceva, Berţi ar fi vrut să sară în picioare şi să-l plesnească, deşi nu s-a bătut cu nimeni în viaţa lui, la rădăcina urechii pe sfrijitul ăsta de Jozsó, încât să-i piară pe viaţă cheful de a mai da palme. Muşcându-şi buzele, şi-a reprimat pornirea, dar furia adunată nu şi-a putut-o tempera, ea i se revărsa nestăvilită din ochi.

– Văd, Kormos, că dumneavoastră n-aţi devenit slujitorul imperialiştilor americani numai pentru bani. Dumneavoastră ne şi urâţi. Dar asta mă lasă rece. Ori îmi spuneţi de bună voie de ce aţi primit grămada aia de bani, ori v-o smulg cu bătaia!

Berţi simţea că nervii îi cedează. Ce să-i spună acestui om care şi-a pierdut minţile? Că n-a cerut niciodată banii aceia de la domnul Seres? Că n-a avut habar ce testează pentru el? Că despre toate a aflat numai când chestorul i-a arătat, la prima lor întâlnire, ce a scris bătrânul domn? Dar chestorul i-a spus, cu siguranţă, acestui nenorocit când i-a predat cazul. Ce fel de caz? E ăsta un caz? N-are legătură cu el nici cât are Pilat cu crezul. Ce să-i răspundă la aşa ceva? N-ai ce să-i răspunzi la aşa ceva. Deci a tăcut.

Atunci a primit-o pe a treia, de la care, de neputinţă, aproape să izbucnească în plâns. Simţea că i-a crăpat buza, dar nu şi-a dus mâna la gură ca s-o pipăie, pentru că nu voia să-i dea satisfacţie lui Jozsó, acest gunoi, ca să vadă că-l doare lovitura.

– V-am spus că v-o scot cu bătaia, Kormos. Spuneţi sau să continui? – Şi cu degetele bătea darabana pe masă, la fel cum a făcut chestorul la primul interogatoriu.

Cu capul plecat, cu spatele încovoiat, cu obrazul usturător, cu inima uscată, cu gândurile vraişte, Berţi şedea mut pe scaun. Vor fi trecut astfel câteva minute, timp în care darabana degetelor duşmănoase i s-a amplificat în urechi până la insuportabil, când locotenentul-major şi-a deschis din nou gura.

– În regulă, Kormos, e şi mâine o zi. Aşteptăm cu răbdare până ne spuneţi ce dorim. Dar până atunci dumneavoastră rămâneţi aici! E clar?! – S-a ridicat, s-a adresat cuiva prin uşa crăpată.

Au intrat doi inşi în uniformă, l-au luat realmente pe sus de pe scaun, l-au condus afară, jos la subsol, acolo i-au scos ceasul de pe mână, i-au smuls şireturile de la pantofi, i-au întors buzunarele pe dos, i-au luat totul, apoi l-au împins într-o celulă fără fereastră, iluminată de o lampă cu lumină slabă, în care se afla un pat de fier cu o saltea ruptă, o masă mică, de două palme, şi o găleată murdară.

Privind în gol, cugeta la ce s-a întâmplat. Straniu era deja până şi faptul că o clădire atât de arătoasă pe din afară, în care s-a mutat securitatea statului, are o pivniţă atât de igrasioasă. Şi când au avut oare timp să o transforme în celulă? Şi oare e singura sau mai sunt şi altele la fel? De Berţi-ngrozitoare din astea?! Nenorocitoare de suflete?! Nu ştia cât timp o fi trecut până a început să-i fie frig. I s-a făcut şi foame, şi sete, l-au adus înainte de micul dejun, tremura tot mai tare, ar fi vrut să ceară măcar un fel de pătură, dar nu umbla nimeni pe coridor, n-avea cui să-i spună. Nu avea habar când a adormit. S-a trezit că se deschide uşa. Un ins în uniformă i-a adus apă într-o cană şi o gamelă din inventarul statului, le-a pus pe masă şi a plecat fără nici un cuvânt. Era atât de însetat, încât a băut toată apa dintr-odată, numai atunci şi-a adus aminte cât de mult s-o fi frământând Magdus din cauza lui, că nu ştie ce-i cu el. Acest gând îl frământa fără întrerupere şi oricât de doborât era de oboseală, nu putea adormi. Tot treaz era şi când, pentru câteva clipe, cădea în piroteala aceea stranie, simţea răzbătând, printr-o negură nefirească, cenuşie, teama că li se poate întâmpla ceva foarte rău.

Se foia în acea somnolenţă terifiantă şi atunci când uşa a fost deschisă din nou.

– Haideţi – a spus omul în uniformă. L-a condus în camera de interogatoriu şi l-a aşezat pe scaun.

Au trecut minute lungi, apoi a intrat locotenentul-major, şi-a tras scaunul cu o mişcare arogantă, s-a aşezat în faţa lui la masă, şi-a aruncat piciorul drept peste cel stâng. Îl scruta tăcut, rigid pe Berţi, apoi, subliniindu-şi superioritatea, l-a întrebat:

– Na, Kormos, acum, după ce aţi constatat ce vă poate aştepta pe termen lung, v-aţi răzgândit?

Dacă în clipa aceea ar fi ştiut ce răspuns se aşteaptă de la el, Berţi l-ar fi dat fără să stea pe gânduri. Dar încă tot nu ştia, aşa că, de neputinţă, tăcea cu capul plecat.

– Credeţi că vă pot ajuta?! – s-a ridicat ameninţător de pe scaun locotenentul-major.

– Ce ar trebui să spun, vă rog?! – a răbufnit din Berţi ceea ce i-a trecut atunci prin minte.

– Aha! Văd că începeţi să pricepeţi. Păi, ascultaţi-mă atunci, Kormos! Fiţi foarte atent! Acum încă vă dăm drumul. Foarte curând veţi primi o scrisoare din America în care veţi fi informat că acel Seres Gusztáv v-a lăsat prin testament nouăzeci şi trei de mii de dolari şi vă vor explica ce trebuie să faceţi ca să intraţi în posesia banilor. De îndată ce veţi primi scrisoarea, mă căutaţi pe mine şi noi vă vom spune ce trebuie să răspundeţi, vă dăm numărul contului în care vi se vor vira banii. Înţelegeţi?!

– Da – a replicat Berţi pe loc, în timp ce în cap îi răsuna numai că acum încă îi vor da drumul, acum încă vă dăm drumul. La orice ar fi răspuns da, nici nu era cu adevărat atent la ce i-a spus locotenentul-major, a răspuns da fără să se gândească, apoi s-a uitat la el, aşteptând să vadă ce va urma.

Ce a urmat a fost că l-au condus în camera de post, i s-au restituit ceasul, şireturile, poftiţi, cu calm, legaţi-vă pantofii, ceasul nici nu l-a mai legat la mână, l-a băgat în buzunar, se străduia să ajungă cât mai repede pe stradă. S-a dus până acasă într-o fugă, iar când a intrat în bucătărie şi a strâns-o la piept pe Magdus, a răbufnit din el plânsul eliberator.

Ce ar fi putut să-i spună lui Magdus, adevărul, desigur, dar nu integral, ca să n-o sperie pe biata de ea, s-o îndepărteze de cel pe care îl considera sprijinul vieţii ei? Cât de mult să mintă, ce e încă acceptabil, ca să nu o dezamăgească, să nu clatine în ea încrederea cu greu recâştigată? Să-i vorbească sau nu despre banii din cauza cărora a trebuit să îndure umilinţele zilei anterioare, ţinând cont şi de faptul că toate acestea, cu certitudine, încă nu s-au încheiat? Şi dacă da, ce să-i spună, de unde vin? Să-i spună că de la domnul Seres? Şi el de ce i-ar fi dat? Şi de ce tocmai lui? Iar dacă nu, ce ar putea sluji drept pretext ca omul să fie ridicat numai aşa, pur şi simplu, şi să fie ţinut şi peste noapte? Şi dacă va vorbi totuşi despre bani, cum să abată atenţia lui Magdus de la convingerea care a prins rădăcini în el, anume că ar merita şi să lupte pentru ei, dacă drept consecinţă a lor ar fi să cadă lacătul de pe poarta marilor posibilităţi crezute de neatins? Sau s-o tragă şi pe ea în visarea zadarnică? Sau există şanse ca visul să nu pară, totuşi, chiar atât de steril? Ori de câte ori s-a gândit înainte că ar putea fi cândva bogat, îşi imagina că e atât de complicat să trăieşti sub povara grijei păstrării unei mari averi, încât de multe ori credea că banii mulţi sunt în sine un blestem, dar acum, chiar şi după palmele umilitoare, în starea asta, legat de mâini şi de picioare de şantajul lor, l-ar fi interesat din orice perspectivă acele nouăzeci şi trei de mii de dolari, părea un blestem simbolic, presupusa povară cauzată de bani şi de magica şansă a vieţii. Şi totuşi, credea că-i mai bine dacă nu-i spune lui Magdus, nu i-a fost greu să treacă realitatea sub tăcere, esenţa nu i s-a fixat în conştiinţă nici când îl chestiona chestorul. A amintit un caz banal, că într-o duminică oarecare s-a întâlnit pe corso cu Berger Jozsó, din vorbă în vorbă i-a spus ceva ce nu se cuvenea, iar Jozsó face mai nou pe cine mi-s eu cu gradul lui, el a pus să fie dus la sediu, la care Magdus a remarcat doar atât, că bine a făcut că i-a zis-o nemernicului de la obraz.

Pe Magdus a fost uşor s-o amăgească, dar cu sine însuşi a fost puţin mai greu. Oricât de minunate i-au făcut îmbrăţişările lui Magdus serile, în zori se trezea puternic răscolit, resimţea aproape instantaneu spaima că ar putea veni din nou, în orice clipă, după el, fapt care îl îngrozea în sine, dar starea aceasta era provocată mai ales de conştienţa că nu va mai exista vreo altă găselniţă cu care să explice o nouă ridicare.

Nu avea de unde şti când va sosi scrisoarea, iar trădarea va deveni irevocabilă. Deoarece, da, simţea că-i o trădare faţă de domnul Seres şi, în mod straniu, mai ales faţă de domnul Kuti. De parcă ar trăda o cauză sfântă prin faptul că le dă o şansă neştiutorilor, neiniţiaţilor de a-şi însuşi prin abuz valoarea cunoaşterii. Şi nu era de nesocotit nici aspectul că domnul Seres, în definitiv, i-a lăsat, i-a destinat lui banii aceia. Nu se putea lămuri nu numai asupra mărimii pericolului evident, dar nici despre el însuşi nu mai ştia ce să creadă şi a simţit, după frământări îndelungi, că are nevoie de ajutor. Nopţile, când sărea din somn, îşi storcea mintea cui ar putea să-i împărtăşească secretul, ca să-i poată cere un sfat. Pe Kuki, oricât de supărat era pe Jozsó, nu putea conta, pentru că-i era, totuşi, frate dulce, şi-apoi cum să-i vorbească despre atracţia domnului Seres când e atât de inocent ca o fată mare, Laci avea o aversiune morbidă faţă de orice avea legătură, cum spune el, cu politica, iar Imi era sătul până-n gât de toată gaşca asta mizerabilă, astfel că ar fi fost incapabil să judece toate astea cu mintea limpede. Dar pentru că spaima asta îl asalta, din când în când, şi în timpul zilei, mai ales atunci când se gândea la scrisoarea care ar fi trebuit să sosească în orice clipă şi cu care trebuia să se ducă la înşfăcătorii de oameni, s-a hotărât că Imi este totuşi singurul care poate fi iniţiat.

– Taică, asta-i o situaţie dată-n paşte! – a plescăit Imi devenind nesigur în momentul când i-a spus ce era absolut necesar. – Gunoiul acela de Jozsó a fost în stare să te pălmuiască?! Ar trebui sugrumat, netrebnicul!

Berţi ştia că revolta împotriva lui Jozsó e doar o mască, creierul lui Imi lucrează febril şi revine la pălmuire numai pentru că nu are o idee pentru ieşirea din impas, a şi replicat imediat:

– Dragă Imi, aici nu Jozsó e important. E totuna că-i el sau altcineva. Vor banii. Banii mei, de fapt. Şi au la dispoziţie toate instrumentele ca să-i obţină. Cred că trebuie să-i dau.

– Îi dai, dacă vrei. Dar tu nu vrei, nu-i aşa?

– Nu cu dragă inimă.

– Atunci trebuie să născocim cum să eviţi asta.

– N-am cum evita. Vreau să scap numai de consecinţe. E evident că trebuie să scriu în scrisoare ce aşteaptă de la mine. Dacă scriu altceva şi mă prind, şi-i sigur că mă prind, căci e în interesul lor să mă urmărească, am păţit-o.

– Trebuie să născocim, dragul meu Berţi, cum să ajungă afară o scrisoare în care nu se află ceea ce vor ei să transmită. Pentru asta trebuie să găsim o modalitate, pentru asta trebuie să găsim un prilej, o posibilitate. Asta de acum nu-i lumea, nu-i aşa, în care tu să te lăfăieşti cu atâţia dolari. O să ţi-i smulgă de înnebuneşti. Dar ai viaţa în faţă, maică! Eşti tânăr, iar banii ăştia îţi vor prinde bine şi când vei avea patruzeci, cincizeci de ani. Iar dacă cineva, acolo afară, îţi pune banii ăştia într-o bancă şi ei vor face pui, o să huzureşti cândva în bogăţie.

– Şi până atunci? Până atunci să tremur, să nu ştiu când mă vor sălta, pentru că n-am trimis o scrisoare căcăcioasă aşa cum au cerut ei? Asta nu-i pentru mine. Mai bine să fie ai lor – a dat din mână Berţi resemnat.

Imi tăcea şi privea în gol. Apoi şi-a ridicat brusc capul. – La naiba – a spus –, la dracu! – Iar în ochi i-a scăpărat o lumină stranie.

Şi pentru că Berţi îl privea neîncrezător, a dat greutate ideii sale lovindu-şi palmele.

– Trebuie să faci un joc dublu, frate. Trimiţi şi scrisoarea lor, dar trimiţi în acelaşi timp şi o alta, în care le scrii s-o considere nulă pe prima, pentru că ai trimis-o din constrângere, şi-i rogi să depună banii într-un depozit la bancă, unde să-ţi fie accesibili numai ţie, cu un fel de parolă, de pildă. Na, ce zici?

– Ce aş putea spune? – a întrebat Berţi cugetând la ideea lui. – Teoretic e bună, dar cum să plece cealaltă scrisoare? Crezi că n-o vor opri dacă o pun la poştă? Iar altfel cum? N-ai auzit că, în ciuda convenţiei semnate cu puţină vreme în urmă, nici un muritor nu poate să treacă nici mai încolo, nici mai încoace de Oradea? – A suspinat cu amărăciune şi, în semn de resemnare, şi-a scuturat capul în semn de refuz.

– După părerea mea, asta e totuşi singura soluţie care se poate lua în considerare, dragul meu Berţi. Trebuie să tragi de timp cu scrisoarea lor până se poate, până nu o trimiţi mai întâi pe a ta. Dacă vrei banii aceia. Dacă nu, atunci…

Berţi s-a resemnat că există o rezolvare, imposibilă totuşi. Totuşi, sentimentul de teamă nu i s-a risipit, îl chinuia cu intensitate schimbătoare, iar când ajungea pe pisc, atunci îl apuca tremuratul, mâna îi devenea nesigură, a trebuit să pună deoparte lucrul puţin pe care i l-au încredinţat clientele de ocazie, s-a îmbrăcat, a ieşit din casă, umblând fără ţintă pe stradă o jumătate de oră sau un ceas întreg, până se liniştea măcar atât ca să-şi poată continua treaba.

Într-o dimineaţă, când tocmai se întorcea din hoinăreală, a fost săgetat de spaimă: în faţa casei s-a oprit un automobil negru. De la această imagine de groază, inima a început să-i bată cu putere, era pe punctul de a leşina. A rămas împietrit la câţiva paşi de maşină şi n-a reuşit să se elibereze cu adevărat de crispare nici când din maşină a coborât o femeie cu mişcări tinereşti, relativ mai bine îmbrăcată, apoi, precum cineva care nu ştie precis ce vrea să facă, s-a uitat dezorientată împrejur, după care a aruncat o privire temătoare prin poartă. Şi-a făcut curaj şi a întrebat-o cu voce tare, pe cine căutaţi. Femeia s-a cutremurat la auzul întrebării neaşteptate, l-a măsurat cu o privire contrariată pe Berţi, dar se părea că se linişteşte şi a spus aproape binevoitoare: croitoria Kormos. Aproape instantaneu, răspunsul i-a redat lui Berţi statutul de croitor politicos şi a poftit-o cu amabilitatea cuvenită să intre pe poartă, să urce scările şi să intre în locuinţă.

Pe parcursul anilor, de multe ori i-a repetat lui Imi că acesta a fost punctul de cotitură al vieţii sale, căci dacă doamna, soţia lui Csupor Lajos¹, nu l-ar fi găsit atunci acasă, scrisoare încoace, scrisoare încolo, cine ştie ce soartă ar fi avut.

Dar soţia lui Csupor Lajos, de parcă soţul ei n-ar fi fost acel factotum cu puteri depline în chestiunea locurilor de muncă, a numirii, a schimbării specialiştilor din judeţ, ori a datului afară, era o femeie atât de modestă, tăcută şi amabilă, binecuvântată cu acea smerenie pioasă opusă la tot ce-i cunoaştere aflată deasupra ei, încât, după ce a comandat la prima vizită un pardesiu de toamnă şi un palton de iarnă, la a doua probă Berţi, care tocmai în ziua aceea primise scrisoarea avocatului Mr. Jerome Sullivan, cu o jenă care-l obliga să-şi plece ochii, dar şi cu o smerenie cuviincioasă, i-a amintit în ce situaţie delicată se află, din ce cauză a ajuns în situaţia asta şi care a pus în pericol nu numai bunul său renume, dar şi libertatea, la care nobila doamnă n-a spus nimic, e adevărat, dar după terminarea probelor i-a spus lui Berţi că, dacă nu are nimic împotrivă, ia scrisoarea aceea şi i-o arată soţului ei, poate găseşte, cine ştie, vreo rezolvare. Apoi, după trei zile, când a venit la a treia probă, i-a spus că, după părerea soţului ei, cazul acesta e puţin mai complicat decât pare şi a cerut un răstimp ca să se informeze cum se cuvine, i-a trimis înapoi scrisoarea, dar i-a transmis ca Berţi să nu se prezinte nicăieri până nu-i dă el un semn. Şi a întărit mesajul acesta al tovarăşului Csupor şi atunci când, extrem de mulţumită, a luat pardesiul şi paltonul şi, oricât s-a opus Berţi, nici n-a vrut să audă să plătească mai puţin decât s-au înţeles la început.

În Berţi s-a redus într-o oarecare măsură angoasa şi teama şi întrucât, pe măsură ce timpul trecea, neprezentarea lui n-a avut nicio consecinţă directă, şi-a recâştigat într-o oarecare măsură şi siguranţa de sine. Tata a stabilit pentru a doua duminică a adventului tăierea porcului. A căzut o zăpadă mare înainte de asta; afundat până la brâu, Peti umbla cu paşi nesiguri în ea, în timp ce ei pregăteau totul, apoi a ţipat împreună cu porcul înjunghiat, după care voia necontenit să pună mâna pe paiele aprinse cu care se pârjolea porcul, a vrut să prindă flăcările, ceea ce putea deveni periculos, dar nu putea fi luat de-acolo, pentru că izbucnea imediat într-un plâns sfâşietor. Magdus juca deja de frig, abia îşi mai simţea picioarele înţepenite, dar se foia totuşi mândră prin preajma porcului, era mândră că are un băiat atât de vioi, plin de viaţă, uneori îşi zâmbeau reciproc cu Berţi, iar când tata i-a spus aspru „intraţi cu copilul în casă, Magdus, că o să răciţi!”, ea a perseverat în îndărătnicia ei, iar pe Berţi l-a străfulgerat gândul că ei alcătuiesc o familie foarte frumoasă.

Şi-au luat rămas bun şi de la anul care a trecut, au organizat revelionul la Kuki, ei aveau două camere, într-una i-au culcat pe copii, în cealaltă încăpeau lejer ei şapte, au stat de vorbă în linişte, s-a vorbit despre toate, chiar şi despre sionism, despre Palestina, despre emigranţi, Kuki blama în sensul strict al cuvântului partidul Agudath Israel, pentru că atrage tinerele evreice, la care, deodată, de parcă s-ar fi iluminat în clipa aceea, Imi a strigat înveselit, toţi au rămas surprinşi, pentru că nu ştiau ce să înţeleagă, însă el a făcut semn că nu-i nimic, nimic, ca unul care doar s-a prostit, a abătut atenţia, a dus discuţia în altă parte, dar se uita grăitor la Berţi, iar apoi a găsit momentul, în timpul unui dialog mai confuz, încrucişat, să-i şoptească lui Berţi: evreii!

Berţi n-a înţeles decât a doua zi chiuitul de veselie, când Imi i-a explicat amănunţit că soluţia ar fi să caute pe cineva dintre cei care emigrează, cineva de încredere, care e dispus să ia scrisoarea cu el şi s-o expedieze de îndată ce ajunge afară. Dar pentru asta trebuie să-l implice şi pe Kuki, cel puţin până la un nivel, pentru că numai el poate găsi persoana potrivită.

Kuki înţelegea şi nu prea despre ce este vorba, dar n-a stat să despice firul în patru, prietenia-i prietenie, peste două săptămâni l-a pus în legătură pe Berţi cu Schönberger Aliz, care, pentru un pantalon de stofă, pe care Berţi i l-a şi cusut pe a doua zi, a acceptat nu numai rolul poştaşului, dar, fiind bună vorbitoare a englezei, i-a şi scris lui Mr. Sullivan răspunsul şi i-a promis şi să trimită, pe numele lui Kuki, cum s-au înţeles, răspunsul acestuia. Aliz a plecat la sfârşitul lui ianuarie, cu ultimul grup, şi din clipa aceea, chiar şi în timpul lucrului, chiar şi când se juca cu Peti sau stătea de vorbă cu Magdus, Berţi se frământa în acelaşi timp ca nu cumva să primească, înainte de soroc, mesajul tovarăşului Csupor ca să se prezinte cu scrisoarea. Numai atunci s-a liniştit oarecum, când la începutul lui martie, chiar în seara marelui marş cu făclii al tineretului, Kuki a intrat în grabă cu scrisoarea primită de la Aliz, în care ea îi transmitea că pantalonii căptuşiţi i-au ţinut de cald în timpul călătoriei.

Astfel că la mijlocul lui martie, când tovarăşul Csupor a trimis maşina după Berţi cu mesajul că-l aşteaptă la comitetul judeţean de partid, el s-a aşezat fără teamă lângă şofer, singura senzaţie pe care o încerca fiind scârba că-i răpesc timpul preţios, pentru că a trebuit să facă anticameră mai mult de o jumătate de ceas până când tovarăşul Csupor, după numeroşii forfotitori, a reuşit să-şi rupă timp şi pentru el. Dar s-a stăpânit, iar când tovarăşul Csupor l-a poftit să ia loc în biroul său cu masă de scris şi fotolii de piele, nu numai că şi-a descheiat nasturii, dar şi-a scos şi paltonul, l-a împăturit grijuliu şi l-a aşezat pe marginea unui fotoliu, abia după aceea s-a aşezat.

După ceremonia scurtă, dar amabilă de salut reciproc, tovarăşul Csupor, puţin mai brutal, ca unul care nu are timp, evident, de pierdut, a trecut direct la obiect.

– După cum aţi putut constata, tovarăşe Kormos, cred că pot să vă numesc tovarăş, nu-i aşa, pentru că amândoi promovăm acelaşi principiu, că este necesară îmbunătăţirea vieţii oamenilor, deci, tovarăşe Kormos, după cum aţi putut constata, nimeni nu v-a hărţuit în cazul acela delicat.

– Aşa e. Şi vă mulţumesc foarte mult pentru asta – a spus Berţi, iar în voce îi răsuna într-adevăr sincera recunoştinţă.

– O nimica toată, tovarăşe Kormos, o nimica toată. Aşa cum o nimica toată e şi ceea vă cerem în schimb. Pot să vă spun, nu-i aşa, despre ce este vorba, îmi puteţi acorda puţin timp?

– Fireşte, desigur, pentru asta am venit.

– Mulţumesc, tovarăşe Kormos. Ei bine, atunci aş începe. Ştiţi, desigur, sau poate nu, că partidul nostru muncitoresc crede că oamenii reuşesc mult mai uşor dacă sunt uniţi, izbutesc mult mai multe decât individual fiecare. După ce anul trecut i-am adus la atitudini mai raţionale pe exploatatori şi am pus în mâna poporului avuţia pe care au strâns-o fără oprelişti în deceniile, secolele dinainte, a venit încet timpul ca să-i facem pe muncitori să înţeleagă cu cât ar realiza mai mult şi la nivel individual, dacă ar face totul în comun. De exemplu, şi dumneavoastră, tovarăşe Kormos, faceţi totul de unul singur acasă, coaseţi singur acele paltoane admirabile, le croiţi, le coaseţi, nu aveţi pe nimeni să vă lucreze la mână, vă risipiţi timpul cu lucruri pe care le-ar putea executa şi muncitori mai puţin calificaţi, pe când dumneavoastră aţi putea crea lucruri cu adevărat mari. De aceea şi credem că ar trebui să-i ajutăm şi pe micii industriaşi ca dumneavoastră. Ajutaţi în aşa fel încât să deveniţi membrii ai unei uniuni profesionale, în care fiecare să aibă locul său, după cunoştinţele pe care le deţine.

– Să-i strângeţi pe meseriaşi în fabrici atât de mari? – a spus Berţi exact ce gândea.

– Da de unde, tovarăşe Kormos, da de unde. Pentru asta ar fi nevoie de bani grei, ca noul nostru stat să-i asigure fiecăruia mijloacele de muncă. O să le vină şi lor rândul, dar nu acum. Nu. Noi acum ne gândim la cooperative, unde îşi duce fiecare propriile mijloace, aşa se ajută unul pe celălalt. Nişte cooperative cum a fost şi Furnica la începutul deceniului, sigur vă amintiţi. Aceea, s-o recunoaştem, a fost puţin altfel, dar ceva de genul acela. Ei, ce spuneţi? Sunt curios să aflu părerea unui meseriaş bun ca dumneavoastră.

– Păi, nici nu ştiu… – s-a eschivat Berţi, fiind aproape sigur că tovarăşul Csupor nu l-a chemat numai pentru că era curios ce părere are. – Poate ar fi mai bine dacă ar putea decide fiecare singur cum vrea să procedeze.

– Haideţi, tovarăşe Kormos, nu fiţi atât de conservator! Oamenii se tem de nou. Dacă noi nu ne folosim acum de acest avânt creator şi nu creăm condiţii, o să recadă în vechile deprinderi şi din comoditate. Vă trădez un secret. Dar rămâne între noi, da? Acolo sus, tovarăşii pregătesc noua lege a cooperaţiei şi cred că ar fi nevoie, înainte de a apărea, de oameni de încredere, de meseriaşi care înţeleg chemarea timpurilor noi şi care vor ajuta la aplicarea ei. Cu moşmondeala ne furăm singuri căciula, frânăm propria noastră dezvoltare, nu-i aşa?! De aceea v-am şi rugat să veniţi până aici. Dumneavoastră, tovarăşe Kormos, sunteţi un bun profesionist, tânăr, priceput, dinamic, bine-crescut, după câte aud. De astfel de oameni avem noi nevoie. Aş vrea să vă gândiţi puţin şi apoi să-mi daţi un răspuns afirmativ la întrebarea dacă veţi intra printre primii în cooperativă de îndată ce apare noua lege. Dar până atunci îi veţi convinge şi pe cei care, asemenea dumneavoastră, sunt buni meseriaşi, ca să intre şi ei. Iar noi, între timp, vă vom căuta un loc bun, potrivit, vă veţi duce acolo maşinile de cusut, nu se schimbă nimic, atâta doar că începând de atunci nu veţi mai lucra acasă, ci veţi avea un atelier plăcut, încăpător, nu trebuie să tăceţi toată ziua, va fi cu cine să schimbaţi o vorbă, iar ceea ce veţi câştiga împreună veţi împărţi în aşa fel încât să fie bine pentru toată lumea. Na, ia să aud, ce ziceţi, ne înţelegem? – A aşteptat puţin, apoi a continuat. – Ba mai mult, vă ofer ceva şi mai mult. Dacă la intervenţia tovarăşului Kormos vor intra în cooperativă cel puţin cinci croitori independenţi, dumneavoastră veţi fi şeful lor. Meşterul lor, cum se spune la noi, la vechii meseriaşi. Na?!

Berţi a fost atât de surprins de ofertă, încât a amuţit de tot. N-a crezut că ajutorul va avea un asemenea preţ. Nici nu putea evalua, de fapt, cu ce consecinţe s-ar lăsa. Dacă avea de lucru, el se descurca cinstit şi ca meseriaş independent, la fel se descurcau şi toţi ceilalţi meseriaşi pricepuţi pe care îi cunoştea. Cu ce obraz să se ducă la ei, ce să le spună, cum să-i convingă să renunţe la ce-i bun, sigur şi să se apuce de ceva despre care nimeni nu ştie cum va funcţiona?! Dar ce să-i spună acum tovarăşului Csupor? Nu-i poate spune că nu-şi asumă, din corectitudine, el l-a rugat să-l ajute, atunci ajutorul era important pentru el, iar ce-i rugat acum ar putea fi important pentru tovarăşul Csupor. Dar să se arunce aşa, dintr-odată, necugetat…

– Ar trebuie să mă gândesc mai profund la toate acestea. Aşa, în grabă, nici nu ştiu ce să zic – a spus nesigur, pândind reacţia tovarăşului Csupor.

– Bine, tovarăşe Kormos, cugetaţi la asta. Dar sper ca această judecată profundă să nu dureze în timp atât cât au aşteptat cu răbdare cei de la securitatea statului ca dumneavoastră să vă duceţi la ei cu scrisoarea aceea. Apropo, vă recomand ca să-i vizitaţi chiar mâine. Şi aştept să-mi comunicaţi cât mai repede ce aţi decis în legătură cu oferta mea! – S-a ridicat de la birou şi i-a întins mâna.

Berţi s-a grăbit să iasă cât mai repede afară, şi-a îmbrăcat paltonul numai în anticameră. În drum spre casă a încercat să se gândească la ce s-a întâmplat, de fapt, dar creierul i-a respins efortul, într-atât de inechivocă era oferta ceva pentru altceva, încât a considerat că-i inutil să-şi bată capul cu găsirea unei căi de scăpare. În urma acestei întâlniri, Berţi a ajuns la hotărârea că acceptă orice, chiar şi asta, dar niciodată nu-i va mai da ocazia lui Berger Jozsó să-l ia la palme.

Era scârbit de toate, simţea greaţă, îl încerca o senzaţie de vomă, la fiecare pas ar fi fost în stare să verse, şi totuşi, odată ajuns acasă, i-a povestit totul lui Magdus ca pe-o imensă onoare, dar care încă-i un secret şi despre care încă nu-i permis să vorbească.

De câte ori, dar de câte ori a simţit şi ulterior această greaţă care a pus stăpânire pe el ca o suferinţă de câine jupuit de viu. În asemenea momente aştepta să fie ajutat de cineva, care vine şi pune capăt la toate printr-o lovitură de graţie, sau îl stâlceşte măcar cu o măciucă. Uneori îşi imagina pentru o clipă durerea sfâşietoare declanşată de izbitura ciomagului. Era o senzaţie înfricoşătoare. Dar dacă durerea aceasta de-acum e eliberarea, preţul dezvăluirii tainei de nepătruns, a tainei de a afla a cui creaţie e această masă de carne şi oase dureroase care eşti, care încă n-ar vrea să moară nici acum, când îşi doreşte şi imploră moartea, a tainei de a afla cine e cel în care nu se trezeşte compasiunea la niciun fel de rugă, ca să-şi scape creaţia de chinurile vii… Ce doreşti, de fapt, dincolo de autodistrugere? E ultimul refugiu al celor laşi sau victoria finală a rămăşiţei de om închis în cuşca chinurilor asupra celui ce-i porunceşte, a celui ce-l ţine captiv? Singurul lucru sigur e doar că nu mai poate da înapoi. Pentru că nu mai poate îndura mistuirea în focul de iad al insomniei, deposedat şi de ultima vechitură care l-ar mai putea înveşmânta în iluzia fericirii. Omul nu poate deveni niciodată propriul trădător, dar nu se poate nici să exişti aşa în continuare, despuiat şi în conştiinţă, şi în suflet, fără dragoste, nici măcar indiferent, ci inoculat cu o esenţă a urii de viaţă care nu-ţi lasă nici măcar o clipă de linişte, paralizează împotrivirea, condamnă la neputinţă şi lasă pe oricine să scormonească în ceea ce ţine doar de el, ca dat al destinului, izvorând din sensul creaţiei, să decidă singur dacă vrea să-şi păstreze rămăşiţa de libertate, să-şi asume integral răspunderea: vrea să trăiască ori să moară.

_______

¹ Se citeşte Ciupor Laioş. Csupor Lajos a fost prim-secretar al Regiunii Autonome Maghiare între 1953-1961.

(fragment din romanul Orbecăitorul, în curs de apariţie la Editura Curtea Veche)

traducere şi prezentare de KOCSIS Francisko

***

VIDA Gábor

VIDA Gábor (n. 1968, Chișineu-Criș, Arad) este prozator, redactor.

A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Babeș-Bolyai din Cluj, secția maghiară-franceză (1994).

Este redactor-şef al revistei literare Látó din Târgu-Mureș.

Volume publicate: Búcsú a filmtől (Adio de la film, nuvele, 1994); Rezervátum (Rezervaţie, nuvele, 1998); Fakusz három magányossága (Cele trei singurătăţi ale lui Fakusz, roman, 2005); Nem szabad és nem királyi (Nu-i liber şi nu-i rege, nuvele, povestiri, 2007); Noé az indián meg a dinók (Noe, indianul şi dinozaurii, carte pentru copii, 2009); A kétely meg a hiába (Îndoiala şi zădărnicia, nuvele, 2012); Ahol az ő lelke (Unde sufletul lui, roman, 2013);  Acolo unde-i sufletul său, 2019, trad. de Andrei Dósa); Egy dadogás története (Povestea unei bâlbâieli, roman, 2017).

Traduceri în limba maghiară: Eugen Uricaru: Așteptându-i pe barbari (A barbárokra várva), 2001; Lucie Kaenel: Luther était-il antisémit? 2008.

Este laureatul unor premii importante, printre care Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut (1994), Premiul „Arany János (2005), Premiul Artisjus (2008); Premiul „Déry Tibor” (2017), Premiul Merítés (2021).

* * *

Secuiul

Multă vreme am crezut că fiecare predecesor mi-e maghiar, cel puţin până pot urmări în timp, şi bunicii bunicilor mei se considerau maghiari. Uneori chiar mă necăjea că sunt atât de otova, nicăieri vreun strămoş evreu, armean, sas, pentru că de la o vreme e din nou la modă să descoperi şi în Transilvania această diversitate etnică de altfel naturală, de strămoşii slavi sau români nu suntem chiar atât de mândri, dar ni-i asumăm, pe ţigani nu. Altădată m-am complăcut în starea că eu sunt doar maghiar, nimic altceva, e bine aşa, mie-mi convine. Când mi-a căzut însă în mână certificatul de căsătorie al bunicilor mei secui, am văzut în el că religia bunicului după registrul stării civile e: greco-catolică (görög katolikus), şi lucrul acesta nu l-a scris notarul român din Baraolt în 1939, ci cel maghiar din Aita Seacă în 1904. Cu un grad mai bun decât dacă ar fi ortodox, dar numai cu un dram. Până atunci ştiam că a fost, înainte de a deveni membru al adunării baptiste, reformat, aşa ştia şi mama, toată lumea, de fapt. Secui de religie răsăriteană, aşa exprimă asta Orbán Balázs¹, bunicul nu l-a citit, cred că nici n-a auzit de el, treaba asta nu are importanţă în lumea lui, fiecare se ştie maghiar, nu ştiu româneşte nici cei care, din cine ştie ce motiv, se declară români, ulterior, la Aita Seacă. Regret foarte mult că n-am fost destul de receptiv la asta atunci când bunicul încă mi-ar fi putut relata povestea satului său. Uneori am senzaţia că aş putea şti ceva foarte important, pe care nu-l ştiu şi pe care nici nu-l va mai afla nimeni niciodată. Problema de căpătâi nu-i pe ce ramură se înrudesc cu noi acei Berszán (Bârsan) care au participat la măcelul din 26 septembrie 1940 – bunicul era în prizonierat şi nici nu mai trăia în satul acela. Pe mine mă răscoleşte de ce a trebuit să se întâmple acel măcel. Am sentimentul că bunicul ar fi putut să deţină explicaţia, aşa cum ştiau şi foarte mulţi dintre cei implicaţi, dar n-au spus, şi această întâmplare, odată cu trecerea timpului, devine tot mai greu de relatat. Nu-i de-ajuns să spui că românii ticăloşi i-au omorât pe maghiarii nevinovaţi.

Bunicul a devenit orfan de mic, din familia lui numai el supravieţuieşte cu bine primului război mondial, doi fraţi mai mari rămân pe frontul din Galiţia, mama lui e răpusă de tuberculoză, o ia oftica, nici taică-său nu supravieţuieşte nenorocirilor războiului. Nu ştiu despre nici o rudă de-acolo, nu se afla printre locurile dragi bunicului meu, mie nu mi l-a pomenit niciodată, n-am fost acolo, deşi am fost în aproape toate satele din împrejurimi. Din această perioadă mi-a rămas în minte o întâmplare, cât de mărinimos ne dă vecinul pâinea furată de câine şi ne spune: tăiaţi partea mânjită cu bale, nu cumva să fie turbat. Da de unde, cum s-o tăiem, mi-a spus bunicul, am mâncat-o până la ultima fărâmă. Un neam baptist o să-i fie tutore şi el o să-l integreze sau o să-l iniţieze în viaţa religioasă. Nu ştiu nimic despre convertirea bunicului, cum nu ştiu nici despre primii săi ani şi despre prima căsnicie. Nu pot afla ulterior nici dacă a fost soldat în armata română? Se pare că nu, pentru că nu ştie nicio boabă româneşte, sigur ar fi povestit ceva, aşa cum a făcut-o atât de amănunţit despre mina de cărbune de la Căpeni, despre război şi despre prizonierat. S-a însurat foarte tânăr, se pare, ăsta a fost, probabil, unul dintre motive, ca să nu-l încorporeze, aşa era considerat susţinător de familie. După promulgarea constituţiei din 1923, devin cetăţeni şi trăitorii de altă limbă de pe teritoriul României Mari, maghiarii, germanii, evreii, ucrainenii, ruşii, turcii, dar şi ţiganii, provocând pe plan naţional o revoltă degenerată în tulburări în sânul majorităţii care nu este capabilă să gestioneze haosul instalat după războiul mondial. Mi se pare că ar fi povestit ceva, că l-au trimis acasă de la recrutare pentru că s-a umplut lista sau că l-au găsit prea scund, nu mi-ar ajunge nici până la umăr, n-are importanţă.

Pentru mine, universul său religios este cu mult mai important decât contextul istoric în care se manifestă şi lucrează, pentru că în conştiinţa aceea religioasă există ceva ingenios, dincolo de timp şi istorie, o nelămurită deformare. Nu-i teolog, pare mai curând un iniţiat, căruia un învăţător sau un maestru tainic i-a dezvăluit odată ordinea fundamentală a lucrurilor, de atunci ştie precis cum trebuie să trăieşti drept, după rânduielile lui Dumnezeu, deşi lui nu i-a reuşit întotdeauna. La început, dacă nu-i sigur de ceva, scoate Biblia roasă de şoareci, ferfeniţită a lui Károli² şi o citeşte până găseşte îndreptarea necesară. Mai târziu, când deja se poate orienta bine în textul scripturii, ştie unde se află locul dorit, iar pe cele mai importante le şi subliniază cu creionul. Cu timpul nu mai are nevoie nici să răsfoiască, ştie totul din cap, spune la timpul potrivit şi apăsat şi fără greşeală versetul cuvenit. În scris se află voinţa lui Dumnezeu, nu discută despre asta, nu interpretează, nu explică, nici cu el nu poţi intra în dispută. Ascultă cu plăcere părerile altora, dar respinge hotărât ideile cu care nu-i de acord, dacă ele sunt afirmate de un om de rang mai înalt, zâmbeşte şi privirea îi devine îngândurată, chiar şi clatină din cap. Stă liniştit până la capătul oricărui ritual, îi place să cânte, are ureche muzicală, e o structură armonică. Despre toleranţa religioasă crede ceea ce cred în general transilvănenii, poate să creadă fiecare în ce crede, eu ştiu ce ştiu şi e ceea ce e. Ce altceva ar putea fi libertatea, dacă nu consonanţa credinţei cu cunoaşterea şi realitatea?

Bunicul Gyurika ştie o dată pentru totdeauna adevărul, întreprinde tot ce trebuie ca familia lui să trăiască în conformitate cu adevărul, nu se plictiseşte să biciuiască păcatul: cu vorba, dacă e de-ajuns, cu biciul, toiagul, pumnul, dacă nu. E un ţăran secui, un cap de familie simplu, care nu despică firul în patru de ce trebuie să se întâmple ce spune el, cuvântul lui e poruncă pentru bivol, femeie, copil, şi asta-i ordinea de precădere. Provine dintr-o lume arhaică, în care e admisă, cotidiană, dar nu necesară, continua molestare a femeii şi copiilor; autoritatea paternă e inviolabilă, dar nu-i necesar s-o dovedeşti neîntrerupt, nu trebuie să-i pui mereu la încercare pe cei aflaţi sub autoritatea ta, nici n-o face toată lumea, numai cine-i nesigur, pentru că nici el însuşi nu crede pe de-a-ntregul sau nu se poate sătura de ea. Bunicul e un om frustrat, cu certitudine a fost un copil grav brutalizat, tot timpul e la pândă şi-şi hărţuieşte familia: când nuiaua-i la culcare, ţâncul îşi ia nasul la purtare. După judecata sa, el vrea numai binele, şi educă, dar neliniştile sale provoacă sumedenie de pagube. Conform narativei familiale, se scoală şi prăşeşte porumbul sau cartofii la lumina lunii, e un om harnic, dar noi ştim că asta nu-i hărnicie, ci insomnie. Nu există să nu fie primul care se scoală de la masă, şi când s-a ridicat el, masa s-a sfârşit. S-ar putea dedica un întreg studiu proceselor sociale în marginea cărora se desfăşoară sectarizarea, cum reuşeşte doctrina religioasă să creeze noi dezbinări în cadrul unei comunităţi cu probleme, la ce se reduc viaţa şi omul.

În timpul săptămânii muncim fără preget ca să avem din ce trăi, duminică îl slăvim pe Domnul pentru că ne-a dat puterea de a munci şi ne rugăm ca să putem lucra în continuare întru slava Sa, căci ăsta-i rostul vieţii noastre. Dacă suntem buni, Domnul ne ajută, dacă nu, ne pedepseşte; trăim în uniune cu Dumnezeu, dar pentru noi ăsta-i un târg, de fapt. Aş putea să spun, ironic, că baciu Gyurika a simplificat decalogul pentru familia sa: cinsteşte-l pe părintele tău! E o personalitate autoritară, care îşi justifică puterea prin versete din vechiul testament, la povestea vieţii lui Isus e copleşit de emoţie, ca unul care resimte cu toată fiinţa sa că nazarineanul s-a dat pe sine, a murit pentru el pe cruce, ca acela ce crede în El să nu se piardă, ci viaţă veşnică… Pe primul său băiat îl botează Isac, şi nici nu îndrăznesc să mă gândesc ce credea despre sine omul acela, cel puţin ceva de genul că el e un nou Avraam. În Secuime, de când protestanţii au pus piciorul acolo şi Vechiul Testament se citeşte în ungureşte, în pătura de jos a populaţiei sunt frecvente numele de origine biblică, ehe, dar în anii treizeci numele de Isac îl poartă numai evreul telal sau comerciantul ambulant. Cum se întâmplă cu secuii în general, nici bunicul nu înţelege situaţia politică, îi place să se exprime în aforisme, ca şi mine, însă în zonă sunt şi atunci mai mulţi oameni care poartă numele de Isac. Ataşamentul faţă de Vechiul Testament este foarte puternic la sectele neoprotestante, întrucât, odată cu evocarea epocii patriarhilor, mitul revine în locurile din care a fost alungat de raţionalismul teologic. În cuget şi simţire, baciu Gyurika nu se află departe de sâmbătaşii secui şi de evreii din Bezid, toată înclinaţia îl împinge în direcţia asta, şi-am fost şi noi păstori, oameni cu blănuri, cum spune Orbán Balázs. Epoca patriarhilor îl subjugă, ştie pe din afară Pildele şi Psalmii, nu prea înţelege cărţile cronicilor, civilizaţia aceea e prea încurcată pentru el. Dumnezeu îl loveşte pe inamic, ăsta e cel mai important, se relevă iar şi iar, ca unul care are el însuşi îndoieli. Zelul bunicului îl întrece de departe pe al sâmbătaşilor şi al secuilor iudaizanţi şi e neliniştit, autoritar, agresiv. Uneori simt că ideologia religioasă simplificată sau chiar prost înţeleasă şi însufleţirea exaltată adusă la sfârşitul secolului al XIX-lea din America s-au suprapus peste o bogată religiozitate populară, în numele căreia bunicul înrobeşte, exclude autoritar imaginaţia fecundă, tradiţia diversă ale cărei rămăşiţe îi uimesc şi astăzi pe toţi ce reuşesc să le întrezărească. De la el am auzit că odată, cândva, înainte de ravagiile turcilor, în Harghita au fost, în locul pădurilor de brazi, vii şi livezi şi lanuri de grâu, tot el a povestit că în Transilvania a fost cândva mare şi că Sfântul Ştefan, regele, a pus să se taie pasul de la Turnu Roşu ca să se scurgă marea, mai ştia şi alte câteva astfel de curiozităţi. Eu nu credeam astea, şi el doar le-a auzit demult, de la bătrâni, nu le mai credea nici el, dar nu cred să fi citit aceste istorii din cărţile lui Benedek Elek.³

Cu mai mare tragere de inimă povestea întâmplări biblice, pentru că în ele se găseau întotdeauna învăţăminte şi se vădea mereu că noi ne aflăm pe calea cea bună, mână în mână cu Dumnezeu, pe când vecinii nu, degeaba au fost pe vremuri mari bogătaşi, şi este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului decât să intre cel bogat în Împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19:23-24), este foarte important de ştiut. A încercat să origineze totul din Biblie, s-a străduit să instituie o tradiţie originală, nu putea să-şi sară umbra, desigur, nu ia în seamă lucrurile care nu se pot integra în lumea sa, acelea sunt superstiţii şi idolatrie. E un om care se raliază, care vrea să aparţină poporului ales al lui Dumnezeu, ştie că de la apostolul Pavel încoace asta e doar chestiune de opţiune, nimeni nu-i ales prin naştere, ci devine numai prin credinţa lui, iar credinţa e ascultare, ţi se spune în ce trebuie să crezi, şi cinsteşte-l pe părintele tău! De aceea noi putem mânca, de pildă, carne de porc, nouă nu ni-e interzis, am şi mâncat întotdeauna, din acest motiv nu mâncăm, de pildă, sângele animalelor, pentru că aşa scrie Biblia, să nu-l mâncăm. Nu ne ducem la cinema, la restaurant, la cârciumă, nu ne uităm la televizor şi nu ascultăm muzică, pentru că acestea sunt ostentaţii. Regele David a interpretat muzică şi a cântat, dar numai întru slava lui Dumnezeu, e voie să cânţi la chitară în casa de rugăciune, dar şi acasă numai muzică religioasă. Nu mâncăm nici peşte, pentru că-l mâncă numai ţiganii, noi nu avem timp de pescuit, iar păstrăv nu mănâncă decât domnii, când vânează. Urechiuşe şi mânătărci mâncăm, e adevărat că le culeg ţiganii, dar sunt gustoase şi Scriptura nu le interzice. Nu bem vin de coacăze, pe acesta îl vinde bunica pe bani frumoşi păgânilor, să-l bea ei. E interzis să fumezi, cafeaua nu-i un păcat, dar ceaiul e mai ieftin. Dacă la şcoală te învaţă că nu există Dumnezeu, nu trebuie să te ciondăneşti cu profesorul, numai că nu trebuie să crezi ce spune, însă lecţia trebuie s-o înveţi, chiar şi istoria la care te învaţă că nu există Dumnezeu…

S-ar putea brăzda în lung şi-n lat interpretările selective ale Scripturii făcute de baciu Gyurika, am dat peste foarte multe contradicţii chiar din copilărie, un timp am pus întrebări, dar n-am ajuns prea departe, nu-i plăcea curiozitatea mea, iar dacă pica într-o contradicţie, striga la mine să tac din gură. Am început destul de devreme să citesc însemnările teologice ale tatălui meu, mai ales introducerea la Vechiul Testament, chiar dacă nu înţeleg prea multe din ea, dar tocmai de ajuns ca să mă comport neîncrezător faţă de învăţătura religioasă a bunicului meu. Mă dăscăleşte şi pe mine mereu, mă îmboldeşte, vrea să mă convertească, mă şi tem multă vreme că voi ajunge în iad, precum cei neascultători şi neînţelegători. Aveam în mine un fel de împotrivire şi când încă nu ştiam ce i-a răspuns tata, şi mă ruşinam foarte mult pentru asta, pentru că inima mea era tare şi o împietream şi mai mult. Când la începutul anilor şaizeci fetele sale de şcoală medie citesc Iosif şi fraţii săi, baciu Gyurika, bunicul, rupe foile care nu se potrivesc cu concepţia sa religioasă, mai pe ungureşte: îl cenzurează pe Thomas Mann. Din păcate, exemplarul acela nu s-a păstrat, aşa că nu pot reconstitui care pasaje îl deranjau. Îmi pot imagina cum şade secuiul şi la ore liniştite, seara, smulge filele din romanul faimos în toată lumea.

Poţi să zâmbeşti bine dispus la cum încearcă bunicul, care a îndurat traume grave, să-şi organizeze viaţa de fiecare zi în România din timpul fascismului şi al socialismului după principiile unei religii pragmatice, puritane, ca membru al unei confesiuni neoprotestante importate din America. Nu are cum să pună întrebări lămuritoare asupra a ceea ce crede şi propovăduieşte, pentru că în cultura sa nu există autoreflecţie, nu se pune nicio clipă întrebarea dacă principiile declarate se află într-adevăr în concordanţă cu Scriptura, dacă faptele noastre zilnice se petrec în conformitate cu principiile şi rânduielile sau numai noi credem că sunt aievea. Totul trebuie să se afle în armonie, ori nimic nu se află în armonie. Scriptura este înţeleasă ad litteram, nu au cum să cunoască distanţa care desparte cultura timpurilor biblice de a noastră, şi-apoi limbajul lui Károli Gáspár se află aproape de limba vorbită în fiecare zi, bătrânilor de la ţară li-e şi astăzi mai uşor să citească Biblia lui Károli decât multor teologi contemporani. Bunicul nu are cum să sesizeze nici că Biblia, care era, în vremuri nu foarte îndepărtate, suma cunoştinţelor despre lume, la mijlocul secolului al XX-lea a devenit doar cea mai importantă, dar nu exclusivă carte a unui mod de gândire şi pretinde forme de comportament tot mai speciale dacă ţinem la spiritul şi litera ei, şi ţinem stăruitor, cu toate unghiile, pentru că Dumnezeu ne răsplăteşte pentru asta. Poate n-ar fi nicio problemă nici cu asta, dacă pe fiul său Isac nu l-ar călca în copilărie, în 1946, singurul camion din Baraolt în momentul ieşirii pe poarta fabricii. E imposibil să mai reconstitui astăzi circumstanţele accidentului, despre Isac nu ştim, de fapt, nimic, doar atât că a fost un băieţel foarte bun, ascultător, pe care baciu Gyurika îl aduce cu el din prima căsătorie. Pe el judecătoria i-l atribuie de la bun început, nu ca pe sugarul Will, pe care mama îl abandonează şi care va lua apoi locul primului născut, dar e un copil diabolic de rău, în aprecierea asta consensul familial este total. Pe baza schemei veterotestamentare, se poate imagina ce s-a petrecut în bunicul: în locul lui Isac, Domnul n-a trimis un berbec. Şi se poate imagina că dacă, după Thomas Mann, Isac este „sacrificiul neprimit”, atunci primitul sau luatul Isac este oare un sacrificiu, şi ce poate însemna? Oare ce crede bunicul despre asta înainte de a citi şi ce crede după aceea?

Să te împaci cu voinţa Domnului e relativ simplu pentru omul religios, dar oare ce ne spune Domnul? Nu vreau să forţez firul acesta, dar e uşor de sesizat că bunicul, de la o clipă la alta, din Avraam a devenit Iov şi în poarta aceea însângerată de fabrică i s-a pecetluit soarta şi nu se va mai putea abate de la calea arătată, indiferent ce va fi mai târziu, nu există vreo încercare pe care să n-o îndure, el a devenit pentru vecie alesul lui Dumnezeu. În anul următor se naşte Tom, cel mai mic dintre băieţi, care e înscris şi chemat ungureşte Tamás, din nou un nume grav, grăitor, iar el se va spânzura apoi în şură în zorii unei zile de delirium, iar eu nu vreau să-l identific cu Beniamin, deşi ar fi la îndemână. Încă nu s-a născut acel romancier abject, cu înclinaţii perverse, care să îndrăznească să-şi asume conştient logica acestor botezuri, chiar dacă schemele veterotestamentare sau mitologice ne împânzesc întâmplările vieţii, însă nu s-ar putea duce nici chiar atât de departe, astfel că e o exagerare şi o simplificare. Eu mă pot elibera de această schemă, nu trebuie să mă identific cu ea, dar bunicul abia dacă putea, pentru el acestea nu erau numai nume grăitoare, comparaţii, metafore şi analogii, ci realităţi, iar când pe una dintre fete o numeşte înfuriat soaţă a lui Putifar, atunci cu asta spune, tu, curvă, numai că eufemizează. Ar trebui să mai adaug doar atât că unchiul Will e, de fapt, Ismael, fiul lui Hagar, pe care Domnul îl ajută să devină, în realitate, o familie mare, i se vor naşte apoi trei fii, eu mă consideram, în copilărie, al patrulea, dar asta era doar o formă de solidaritate, noi vom fi indienii, ne petrecem împreună cele mai frumoase veri ale copilăriei într-un fel de rezervaţie…

Nu aud monologul interior al bunicului Gyurika, deşi vorbeşte neîntrerupt şi şuşoteşte în sine, dar pare că mormăie textele psalmilor; în loc să se frământe şi să cugete, calcă şi prăşeşte pe melodia imnurilor. Dealtfel şi fraţii americani au adoptat cu bun gust multe ritmuri de blues şi jazz în cântecele religioase, e sub toate aspectele un univers muzical mai colorat decât orga şi ţipetele babelor din bisericile calviniste sau cântecele puse pe note pe urmele lui Clément Marot⁴, chiar şi atunci când lucrează cu ele un cor de-a dreptul bun. Nu aud monologul interior al bunicului Gyurika, deoarece pentru el aşa ceva nu există, cum şi-ar putea pune o astfel de întrebare: de ce, Doamne, de ce?

Pe mine m-ar interesa acum, mai mult decât lumea religioasă a bunicului meu, prima lui căsătorie, dar aia e considerată în legenda familiei un adevărat tabu, ca şi prima căsătorie a bunicii. Prima nevastă a bunicului a fost o femeie rea, deşi baptistă; bărbatul cu care s-a măritat prima oară bunica a fost un beţiv, dar catolic. Se poate imagina ce s-a petrecut în aceste căsnicii dacă în anii treizeci au optat pentru despărţire, în lumea aceea închisă, religioasă, secuiască, atunci când şi tribunalul era românesc şi costa o grămadă de bani. Iar bunica, pe deasupra, n-a scăpat numai de un bărbat beţiv, chefliu, ci a ieşit şi din sânul bisericii, însă a primit ca pe o uşurare vestea că bărbatul ei pleacă, imediat după divorţ, la târgul de la Debreţin, de-atunci n-a mai auzit nimeni de el. În arhiva familiei nu se găseşte nici măcar un capăt de hârtie despre asta, nici anii nu-i mai ştie nimeni, deşi se remarcă intenţia de a păstra toate documentele. S-au păstrat ilustratele din primul război mondial, cele două hârtiuţe aruncate din tren de bunicul în toamna anului 1944, că mă duc în Rusia, cu cine-i împreună; există un pasaj despre vite în româneşte şi-n ungureşte, adeverinţă despre scăldatul oilor, certificat de căsătorie, extras de carte funciară, contract de închiriere, nu aruncăm nimic, nici nu se pierde, de regulă, nimic. Hotărâri de divorţ nu există, evident că la încheierea noii căsătorii trebuiau înfăţişate, apoi n-a mai fost nevoie de ele, deşi pentru mine ar valora acum cât o comoară. Ar fi acolo, probabil, în motivarea divorţului, câteva elemente importante ale trecutului uitat şi renegat, dar le era cu siguranţă ruşine chiar şi înaintea lor, chiar şi în lăuntrul lor, că s-a putut întâmpla aşa ceva, deşi e mai clar ca lumina zilei că partea cealaltă a fost, indiscutabil, singura vinovată pentru cele întâmplate, asta n-o poate lua nimeni în serios, orice târg se face în doi. Bineînţeles, în 1940 bunicii nu pot fugi decât înainte, se iubesc, au ceva pământ, o bucată de pădure, în total trei copii, sunt tineri şi trăiesc febra unui nou început. La puţină vreme după pătrunderea maghiarilor, în 1941, li se şi naşte primul copil comun: Helena, ea îmi va fi naşă, cu ea începe şirul pe care îl încheie Tom.

Atunci încă nu ştie nimeni că între copiii aduşi în căsnicie şi copiii dulci se va da o luptă la cuţite, dar nu pentru avere, pentru că aia e foarte puţină, ci pentru dragoste, pentru dreptul la dragoste, căci aceea e răsplată, şi trebuie să lupte şi pentru dreptate, pentru poziţia de conducător, de pe care celorlalţi li se poate spune cu un ton care nu admite nesupunere cum stau lucrurile, unde li-e locul, ce au de făcut şi ce nu li-e permis, despre ce nu-i voie să vorbeşti. Întotdeauna se dăscălesc unii pe alţii de sus, arogant, cu glas care nu suportă împotrivire, precum unii care nu luptă pentru putere, ci pentru dreptate, întrucât copiii dulci ştiu precis că ei sunt cei autentici, ştiu şi copiii aduşi că iubiţi cu adevărat sunt doar cei dulci, prin egalitarismul evanghelic se străvede realitatea secuiască. Conform ideologiei familiale, fiecare are parte egală din tot, mămăliga, laptele, cârnatul se pot împărţi egal, dar grija, dragostea, gingăşia nu, astea nu sunt porţii, ci relaţii, unice şi personale.

Conform modelului biblic, primul născut e cel mai drag, dar după tradiţie cel mai mic moşteneşte gospodăria, el le va purta de grijă părinţilor. Unchiul Will îl urăşte toată viaţa pe fratele mezin pentru că, deşi el e primul născut, el e şi cel străin, căci nu-i copil dulce, Tom este fiul dulce, a lui ar trebui să fie casa familială, dar e lipsit de vitalitate, însă moştenitorii, conform legii în vigoare, primesc părţi egale din întreg, deci şi fetele, care nu sunt acasă, pentru că învaţă în continuare, apoi se mărită, nu iau parte la muncă şi la conflicte, doar secondează. Bunicul nu-i Solomon ca să poată face dreptate între ei – şi cine ar putea reconcilia cele trei sisteme diferite de gândire? –, căci încă nu i-a reuşit nimănui să împace invidiile şi geloziile fraţilor.

1941: Helena, 1942: Violetta, 1944: Anette, 1947: Tom. Baciu Gyurika, după ce se întoarce din război şi din prizonierat, face un copil. Trăiesc împreună cincizeci de ani, celor doi băieţi le construiesc case, pe fete le mărită, aste e o căsnicie reuşită, aşa ştie toată lumea, chiar şi eu trebuie să depun un efort considerabil ca să-mi fundamentez îndoielile. Nu vreau să-i tulbur nici acum, ulterior, dar ar putea să ne pună pe gânduri cum de se întâmplă ca cei doi copii aduşi în căsnicie, care au apucat maturitatea, i-au dăruit lumii şase nepoţi în total, pe când cei patru dulci numai doi? Ce fel de schimbare de paradigmă e asta? Mătuşa Helena nu putea avea copii, nici unchiul Tom n-a lăsat în locul său urmaş, eu sunt unic, la fel şi fata mătuşii Anette, amândoi am divorţat. Asta va fi ramura care moare. Fiii şi fiicele lui Rachel, aş putea spune, deşi ştim că n-a avut fete. Dar unde a rămas, sau cine e Iosif? Fireşte, mi-aş pretinde acest rol, numai că. Iată de ce nu trebuie să forţăm paralela biblică sau mitologică, pentru că ar putea ieşi uşor la iveală că nu suntem deloc un popor ales. O familie care crede despre sine că nu-i precum toate celelalte, deşi e întocmai. Trebuie să mă confrunt acum cu faptul că abia dacă ştiu ceva despre bunica maternă, deşi prin ea ne înrudim cu jumătate din oraş, sora mai mare a mamei a numărat o dată şaptezeci de veri de-al doilea. Toţi cei care poartă numele astea şi astea ne sunt neamuri, spune, dar eu nu cunosc pe nimeni dintre ei. Nu-mi amintesc decât că toţi sunt înşiraţi pe linie maternă, cei ai lui Klári, Gizi, Marika, Annuska, Bözsike, de parcă ar exista, pe lângă o lume patriarhală strictă, şi o dimensiune maternă, care ar considera că femeile măritate aparţin şi în continuare familiei, apoi şi fetele lor. Mama nu ţine legătura cu nimeni, doar întâmplător şi sporadic, de parcă şi dintre rude am fi în relaţii bune numai cu cei care ne-ar putea fi prieteni, dar eu cred că noi n-am avut niciodată prieteni, de parcă ne-ar fi interzise neîngrăditele legăturile omeneşti bazate pe simpatie: cine nu-i rudă e străin.

Am şi uitat deja de castel, deşi ar fi fost de dorit, pentru că începând cu 1939, până în 1948 sau chiar 1950, această mare familie, secui şi câmpeni, ar fi fost cumva strânsă la un loc, şi secuii din Baraolt n-ar fi locuit pe strada Apei, micuţa lor casă ţărănească ar intra uşor în şopronul de la castel, acolo, în momentele marilor ploi, urmăresc din fereastră râul, ca să urce repede în pod dacă vine apa, şi sărăcia şi conştiinţa sărăciei n-ar fi o povară atât de grea, pe care ţi-e ruşine s-o arăţi în faţa celorlalţi săraci, de parcă în epoca şi în comunitatea aceea, în care oamenilor li s-a luat totul, ar mai fi existat oameni cu adevărat bogaţi. Nici familia de pe pustă nu şi-ar fi târât zilele la marginea satului; câtă vreme lucrează la construcţii, bunicul e plecat săptămâni, luni întregi, sau e căruţaş pe moşii. Aşa se naşte tata, de pildă, la Şiria, pentru că locuiau pe moment acolo, ei sunt, în realitate, săraci lipiţi pământului, material şi cultural, aşa cum i-a descris fidel Móricz Zsigmond: condiţia jelerilor. N-ar trebui să mă zbat atât de mult să înţeleg, pe latura secuiască problema nu-i deloc sărăcia, ci conştiinţa sărăciei, şi mai ales situaţia aceea marginală pe care o reprezintă confesiunea bunicilor mei şi apartenenţa la biserica baptistă care, asemenea celorlalte secte, tinde să-i înveşmânte cu o identitate religioasă cu totul nouă pe aderenţi, pe convertiţi, în care îi şi închide după aceea. Numai că acesta e un ghetou, o foarte ascuţită confruntare noi-ei, pentru că noi venim de acolo, dintre păcătoşi, cei mai nou-veniţi sunt şi cei mai zeloşi, au multe de recuperat. Noi suntem credincioşii, ei necredincioşii, profanii. Noi respingem obiceiurile lor, noi suntem poporul lui Dumnezeu, ei nu sunt poporul lui Dumnezeu. Noi suntem creştini, ei păgâni. Noi trăim în sărăcie evanghelică, ei se îmbuibă. Şi se poate continua: beau, fumează, petrec, preacurvesc, noi nu. Nu-i voie să uităm nici de conştiinţa păcatului, pentru că şi noi am fost asemenea lor, iar acum ne pocăim cu zelul neofiţilor. Dar de ce-i păcătos, de ce trebuie să ispăşească un copil?

Fiecare întemeietor de religie îşi continuă activitatea cu reforma modului de viaţă, după ce a rezolvat până la detalii problemele teologice, dacă se confruntă cu ele. Adevăratul întemeietor de religie e cel ce reprezintă el însuşi o problemă de teologie, dar ăştia sunt, din fericire, foarte rari. Adunarea baptistă cumpără clădirea casei de rugăciune de la biserica reformată în 1954. Nu ştiu ce sumă a hărăzit pentru asta bunicul, baciu Gyurika, cu siguranţă există undeva o listă sau o evidenţă, măcar în documentele Securităţii, dacă în altă parte nu. Ne poate da însă de gândit cam câţi bani se pot pune deoparte în anii cincizeci, din munca la colectiv, pentru scopuri bisericeşti, în timp ce trebuie să hrăneşti, să îmbraci, să porţi la şcoală şase copii, suntem după război, în ţinutul acela pământul rodeşte întotdeauna puţin, iar clima e aspră. Astăzi cifrele nu mai spun nimic, casa Domnului e mai presus de nevoile casei noastre, dar e destul de greu să le explici asta copiilor veşnic flămânzi. Cei mici nici nu înţeleg, dar cei mari da, şi se revoltă. Pe ei, severitatea şi brutalitatea bunicului reuşesc să-i ţină tot mai greu în corzi. Şi dacă mama, Violetta, povesteşte că în vacanţe mergeau totdeauna la lucru pe câmp, pentru că erau săraci şi le plăcea să lucreze, unchiul Will spune că lui i-a fost întotdeauna lehamite să lucreze, pentru că nu erau totuşi chiar atât de săraci, numai că îi mâna tatăl lor ca pe sclavii din Egipt, ceea ce a umplut paharul lui Moise, ca şi pe-al lui de atâtea ori. Dar trebuie să adăugăm, desigur, că-n vremea aceea învăţăturile despre natura sclaviei nu le oferea Biblia, ci manualele staliniste, pe care le voi coborî apoi din pod, într-o vară ploioasă. Nici mama nu poate să facă o deosebire netă între învăţătura bisericească şi şcoală, există o poruncă, trebuie să fie ascultătoare, pentru ea asta-i baza pe care stă, şi-mi povesteşte că în copilărie Will scorneşte un joc în care el e Faraon, iar surorile sunt sclave evreice, un bici se găseşte totdeauna la casă. Mai există un rând de întâmplări de groază, anume că bunicul îi încuie în pivniţă şi în grajd, unde cei mari îi sperie groaznic pe cei mici, sau îl bate pe fiul său până îl opresc vecinii, apoi fetele îl încuie în casă pe cel mai mic, pierd cheia, trebuie chemat un lăcătuş, biciul e la îndemână, toată lumea urlă şi plânge, iar când rup în bucăţi o păpuşă, pentru că fiecare o vrea pentru sine, bunicul o aruncă în foc, ca să n-o aibă nimeni, sunteţi filistini şi edomiţi.

Toată lumea vede că familia lucrează zi şi noapte, cu mic, cu mare, şi tot nu se observă un spor apreciabil, nici haine, nici încălţări, trăiesc în mizerie într-o cameră şi-o bucătărie toţi opt, nu beau, nu petrec, deci ceva nu-i în regulă. Ce fac ăştia cu banii, pentru ce-i strâng? Sărăcie evanghelică, rânduială secuiască, viaţă puritană, şi totuşi nu-i nimeni fericit, deşi ar trebui să fie, au pentru asta izbăvitoarea reţetă de viaţă, fiecare vorbeşte, şi ulterior, mai degrabă despre sărăcie, severitate, cu atâţia copii trebuie să ţii ordine. Şi toată treaba asta are ceva, fireşte, undeva în adânc sau în urmă, despre care nu poate vorbi, despre care nu vrea să ştie nimeni, şi lucrul acesta îl face foarte disciplinat, în consens, întreaga familie, chiar şi atunci când cel mai bucuros s-ar îneca unul pe altul într-un pahar de apă, şi nimeni nu are voie să răscolească tabu-urile, despre ce nu vorbim, nu există. Vorbind mai pe şleau, e voie să vorbeşti numai despre anumite lucruri, în modul prevăzut, toate celelalte sunt interzise. Mie cel mai înspăimântător mi se pare faptul că funcţionarea familiei baraoltiene seamănă halucinant cu anii cincizeci, al căror sfârşit vine în zadar odată şi-odată, pentru că în minte şi în suflet continuă, şi-i foarte greu să nu te gândeşti că dictaturile secolului trecut s-au putut menţine atât de uşor şi de eficient, pentru că opresiunea se găseşte în fundamentele structurii familiale. Nu-i adevărat că familia a fost aşa dintotdeauna, eu am impresia că acest tip de menţinere a ordinii a fost elaborat de societăţile agrare de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi l-au lăsat moştenire epocii următoare. Şi tata se comportă cu noi ca poliţistul de la colţul străzii, dar ne mai şi iubeşte, asta numai ca lucrurile să fie şi mai încâlcite. Dealtfel, aceasta este epoca Regiunii Autonome Stalin, ulterior Regiunea Autonomă Maghiară, faţă de care s-a trezit mai nou o puternică nostalgie, pentru că sentimentul naţional maghiar din Transilvania consideră că cel mai rău regim politic din lume nu-i dictatura de tip sovietic, ci statul român din toate timpurile.

Astăzi deja ştiu precis că religiozitatea bunicului ar fi funcţionat exact la fel dacă ar fi fost membru al partidului nazist sau comunist, nu al adunării baptiste. E genul de om care e în stare să sacrifice totul în numele ideii sale fixe, fanatic, decis, nemilos, are o ideologie, are pentru ea credinţa necesară şi energia. Crede că cel mai bine ar fi pentru fiecare dacă ar crede în acelaşi lucru, cu aceeaşi însufleţire şi ar acţiona plin de abnegaţie pentru el, sau dacă nu, atunci îi rupe şalele cu leuca. Nu are capacitate de autoreflecţie, deşi nu-i nătâng, cred că n-a avut niciodată conştiinţa vinovăţiei personale. Pe doi dintre fiii săi îi îngroapă, unul îl reneagă, fiicele dulci se mărită toate cu oameni de altă religie, unitarian, reformat, român ortodox, nu înţelege. La sfârşitul vieţii rămâne cu totul singur, toţi au devenit mireni, oftează. Dacă aş scrie un roman, m-ar preocupa până la detalii inefabile faptul că există o problemă fundamentală cu religiozitatea bunicului meu, baciu Gyurika, el nici nu crede, în realitate, nu ştie să ierte, să se pocăiască, e de parcă un păcat foarte greu i-ar apăsa sufletul şi face totul ca să ascundă asta, deşi nu ştie nici el, probabil, care e. Nu voi afla niciodată care a fost problema fundamentală a bunicului, poate nici n-a avut aşa ceva, doar eu cred că toate lucrurile de pe lume au. Aflu numai cu decenii mai târziu şi faptul că n-au făcut cu bunica cununie religioasă. Bunica rămâne catolică, bunicul baptist, de aceea adunarea, pentru o vreme, îi retrage dreptul de a predica, de a face serviciul divin, pentru că trăieşte în concubinaj, cum s-ar zice. Formal, adunarea a exclus-o pe mătuşa, pentru că s-a măritat cu un bărbat ortodox, dar pe cea măritată cu un unitarian nu, pentru că ăia au rămas totuşi maghiari. Toleranţa religioasă funcţionează şi nu funcţionează în Transilvania, depinde cine e principe.

(fragment din romanul Povestea unei bâlbâieli, în curs de apariţie la Editura Cartea Românească)

prezentare şi traducere de KOCSIS Francisko

_____

Note:

1 Orbán Balázs (1829-1890), foarte cunoscut scriitor, etnograf, istoric şi politician secui, cunoscut în special pentru Descrierea Ţinutului Secuiesc (A Székelyföld leírása)

2 Károli Gáspár (1529-1592), pastor reformat, realizatorul primei traduceri integrale a Bibliei în limba maghiară.

3 Benedek Elek (1859-1929), scriitor, jurnalist, povestitor, culegător de folclor. A realizat colecţia Basme populare din Transilvania şi a tradus numeroase basme culte.

4 Clément Marot (1495-1544), poet, autorul mai multor texte ale cântecelor reformate; în original se foloseşte numele maghiarizat al acestuia, Marót Kelemen.

***

VINCZE Ferenc

Vincze Ferenc (n. 1979, la Târgu-Mureș, începând din 1989 trăiește la Budapesta) – prozator și traducător. Este profesor universitar la Universitatea Károli Gaspar de la Budapesta, Departamentul de Literatură Comparată. A fost asistent universitar la Catedra de Limbă Română a Universității ELTE din Budapesta. A lucrat ca redactor la revista literară Napút, secția critică (2005-2013), redactor la secția de proză a revistei Kortárs și ca redactor la revista de istorie literară Irodalomtörténet. Din 2016 este redactor-șef la revista literară budapestană Szépirodalmi Figyelő.

Opera:

Gloria și decăderea castorilor de munte. Schițe și nuvele, Editura Lector, Târgu-Mureș, 2020;

Desertum (roman), Editura Orpheusz, Budapesta, 2014;

Dsida Jeno, cel salvat, monografie, Editura Kijárat, Budapesta, 2011;

Povara tradițiilor. Studii și critici din literatura maghiară, română și germană, Editura Felsőmagyarország, Miskolc, 2009;

Ochii pisicii, povestiri, nuvele, Uniunea Tinerilor Scriitori și Editura Napkút, Budapesta, 2007.

A tradus din germană în maghiară romane de Benedict Wells, Peter Stamm, dramă de Dimitré Dinev (scriitor austriac de origine bulgară). Din română în maghiară a tradus Ursoaica Lili și balena Goliat de Lili Lăzărescu, Editura Kaligramm, 2011 și Trimisul nostru special de Florin Lăzărescu, Editura Geopen, Budapesta, 2009.

Fragmentul de față este din romanul Desertum. Cartea bunicilor, care prezintă nouă povești a nouă bunici de diferite etnii din Transilvania, printre care unul sârb, altul evreu, unul rom, altul secui, un român și un sas.

Desertum

(fragment)

Sunt istorisiri care trebuie relatate, obișnuia să repete bunicul în ultima vreme, adâncindu-se tot mai adesea în amintiri. Strângea în mână paharul lui de verde pal și, așezat pe taburetul cel uzat din bucătărie, se pierdea în reverie. Cafeaua era demult răcită în asemenea momente, dar asta nu-l deranja, mai sorbea la răstimpuri câte o gură din pahar. Era pe alte meleaguri. Cufundat în valurile trecutului care se înălțau, bunicul cu ochii înnegurați și tot mai stranii părea că nu vrea să se mai întoarcă. Doar cafeaua cea rece și amară îl mai reținea într-un ungher al bucătăriei încălzite.

Bunicul nu vorbise niciodată de trecutul său, îmi împuia capul doar cu povestiri inutile și plicticoase. Trecutul lui nu ținea de legătura noastră. Ocazii ar fi avut destule să o facă: atunci când băteam împreună covoarele în curte sau când schimbam apa de la varza murată. Stăteam amândoi lângă butoi, în colțul cel mai răcoros al pivniței, eu țineam găleata, el afunda un furtun subțire până pe fundul butoiului de lemn, trăgea din furtun, apoi lăsa apa acră să se scurgă. Zeama de varză pe jumătate fermentată umplea clipocind găleata de zece litri, pe care apoi trebuia să o vărs înapoi în butoi. Înainte, firește, mișca puțin căpățănile de varză: pe cele de sus le punea la fund, pe cele de jos le așeza deasupra.

‒ Varza trebuie cumpărată în octombrie sau cel târziu la începutul lunii noiembrie, spunea căzut pe gânduri. Și trebuie să aibă omul grijă să nu fie prea mari căpățânile de varză, să aibă cel mult un kilogram, să nu fie mai mari. Alea mai mari nu se fac cum trebuie.

Astea erau primele instrucțiuni, lângă butoiul cu varză. În timp ce țineam găleata, ascultam tertipurile artei de a face varză murată. Și asta tot de la el am învățat, dibăcia. Bunică-meu îmi explica ce este. Zicea că ea s-ar afla la fundul doagelor, că este la drept vorbind adâncitura făcută în lemn. Asta e frumusețea, iscusința. Se apleca și îmi arăta pe funtul butoiului. Îmi arăta frumusețea doagei și iscusința de a face varză. Eu țineam găleata și priveam iscusința asta. Dibăcia. Dar atunci, în bucătărie, nu vorbi despre varză și nici despre cum trebuie bătute covoarele.

‒ Știi, fiule, sunt istorisiri care trebuie împărtășite – repetă a nu știu câta oară bunicul, apoi tăcu din nou, holbându-se la albul mesei.

În acest punct, am început să bănuiesc că am să aflu odată pentru totdeauna povestea bunicului meu, că nu mai este cale de întoarcere, în zadar orice intenție și voință, trebuie să mă leg de scaun să nu care cumva să cad, în caz că o să mă ia somnul. Am simțit că voi încasa trecutul din plin, peste față și n-am decât să îl privesc, fie că îmi place, fie că nu. Pentru că sunt nenorocite de istorisiri la care nu poți să faci altceva decât să dormi de la un cap la altul.

‒ De trei zile stăteam nemișcați. Uneori, cineva sărea în sus și înainte să îl prindem se năpustea spre pădure. Apoi era multă vreme liniște. Și se auzea împușcătura neașteptată. Care, după un timp, nu mai era chiar așa de neașteptată. Ne obișnuiserăm. E straniu, dar niciodată nu mă gândisem că pe cel care o lua la goană înspre pădure îl vedeam pentru ultima oară. Pădurea acoperea totul. Doar detunătura, fumul ce se ridica în vreme senină. Ar fi putut fi fumul unui foc de tabără pe cale să se stingă. De trei zile stăteam nemișcați. Și ei la fel. Stăteam culcați, păduchii mișunau, puțea teribil. Ce-o să fie dacă o iau la goană spre pădure, am întrebat. Nimic, doar o împușcătură, spuse Molnár care era întins alături de mine. Nu simți nimic, poate vezi fumul, apoi se face cald și o să râzi de noi, de acolo, de sus. O să râzi de noi, cum stăm pitiți, așteptând să sară cineva. Atât, spuse Molnár privind înainte, deci nimic, își aprinse o țigară, apoi scuipă. Pesemne că nici el nu credea. Nu credea că de acolo, de sus…

Nu prea înțelegeam povestea bunicului. Istorisirea asta nu era despre varză și nici despre tăierea grijulie a viei. Pe acest bunic nu îl cunoșteam. Mi se părea cu totul necunoscut, părea altcineva. În niciun caz rudă de-a mea și, sub niciun chip, nu era bunicul. Era cu totul altfel în timp ce explica cum se face varza. Și povestea părea alta.

‒ Verzele trebuie alese, nu le luăm doar pe baza mărimii. Iei fiecare căpățână în mâini și o apeși bine cu degetul mare, peste tot. Când aici, când acolo. Cel mai important este ca varza să fie tare. Să nu poți să îți înfunzi degetul. Pentru că dacă e moale atunci când e proaspătă, în butoi se va înmuia și mai mult și atunci n-o să simți cum scrâșnește între dinți.

Ăsta era bunicul pe care îl știam, nu și pe celălalt, cel din pădure sau de lângă pădure. Parcă nici nu ne-am fi cunoscut vreodată. Povestea cu pădurea suna cu totul altfel, vocea temperată, militărească împărțea porunci. Sec, simplu, neînduplecat. Presimțisem dinainte că era vorba despre ceva ce trebuia să ascult până la capăt. Că nu pot să evadez, nu există să adorm, n-am voie nici măcar să-l întrerup. Era povestea care nu poate fi evitată, trecută cu vederea, nu poți face pe niznaiul, trebuia neapărat ascultată. Fără discuție, discuția e doar relatarea, nimic altceva. Și dacă mi-ar spune și mâine sau poimâine povestea, atunci toate s-ar petrece puțin diferit. Toate. Nici pădurea n-ar mai fi acolo unde era. Dar, cine știe, unde a fost odată, ca niciodată. Iată ce nu vom afla vreodată.

‒ De trei zile stăteam nemișcați, continuă bunicul netulburat. Așteptam. Eram tot mai descurajați. O liniște forțată, șușoteală permanentă și coduri neîncetate. Altceva n-aveam. O dată pe zi o zeamă lungă, grețoasă, ce nu se putea mânca. Ziceau că e fasole. Nu știu. Serile câte un pahar de palincă. Uneori, și dimineața. Apoi, iarăși, nimic. Liniștea dintre copaci. În cele din urmă, Molnár sări în picioare. Se năpusti printre copaci cu o furie țicnită și urlând, cu vocea poticnindu-i-se. Ceilalți nu urlau, doar fugeau. Urletul lui Molnár se auzi minute în șir. Împușcătura întârzie multă vreme, acoperind ecoul strigătului. Lângă mine nu mai rămăsese atunci nimeni. A doua zi, când au adus fasolea m-au mutat cu douăzeci de metri mai încolo. Atunci m-au făcut secundant. Căci locotenentul-major Márton își exprimase nevoia de un secundant. Spusese, asta am auzit, e drept, la multă vreme după ce mă făcuseră secundant, că nu mai are cu cine să vorbească și se plictisește. Și mie mi-era urât, dar nu eram locotenent-major. Așa s-a întâmplat că a patra zi am devenit secundantul lui Márton. Sarcina mea era să îi curăț în fiecare dimineață pușca și să i-o pregătesc, să îi fie la îndemână. Apoi trebuia să discutăm. Cu alte cuvinte să tac. Iar locotenentul-major Márton avea o părere despre orice. Era de părere că ne-au tras-o pe bune, când ne-au detașat aici. Ar fi fost mai bine dacă ajungeam la o altă trecătoare. Acolo măcar s-ar fi întâmplat ceva… dar, n-are importanță, asta nu mai interesa pe nimeni, spuse Márton și apoi scuipă, ca și Molnár. După părerea mea, lui Márton îi era frică. Credeam că un locotenent, cu atât mai mult un locotenent-major, nu se teme. În ziua aceea m-am gândit mult la Molnár. Eram din același sat, locuiam aproape pe aceeași uliță. Îl cunoșteam pe taică-su; odată, când am furat lemne de pe șantier, fusese cât pe ce să mă omoare cu toporul. Noroc că eram mai rapid decât el, așa nici nu m-a văzut ca lumea, doar zbiera după mine, fir-ar mă-ta, ceva și despre bunică-mea. În familia lui Molnár toți obișnuiau să zbiere. Márton spunea că Molnár a fost un laș, de aceea s-a năpustit înspre pădure. Eu cred că Molnár a fost curajos și urletul lui amintea de cel al tatălui său. Bătrânul Molnár sigur ar fi fost mândru de el, dar nu l-a auzit. În ziua aia m-am gândit mult la Molnár. Mai ales atunci când îl ascultam pe locotenentul-major Márton, care spunea că ne-au tras-o pe bune, și că o să crăpăm acolo, în munți. Și până să dea de noi, o să se termine demult toată tărășenia. Adică până să ne găsească oasele.

Care va să zică asta era povestea de război a bunicului. Până aici suna de-a dreptul plauzibil – pădurea, șanțul, oamenii care aleargă de colo-colo, zbierând. Până și acel oarecare locotenent-major Márton părea de-a dreptul real. Sigur, se poate să fi fost doar caporal sau sergent, dar asta este până la urmă întru totul nesemnificativ. A trecut. Doar înjurăturile nu trecuseră. Până atunci nu îl auzisem pe bunicul înjurând, nici „naiba” nu prea spunea, iar acum cu locotenentul-major sau plutonierul sau ce-o fi fost Márton spunea că ne-au tras-o. Chiar și mie, care eram nevoit să ascult toată povestea, căci se apropia miezul nopții. Doar poveștile binecunoscute și inventate erau repetate papagalicește. Și de bunicul meu, și de celălalt bunic, și de tata. Despre ce m-ar fi interesat nu vorbeau. Deși, cine știe, dacă după această poveste avea să mă mai fi intereseze ceva. Orice. Pentru că își are și omul limitele sale, cât poate duce. Eu unul, nu rezist multă vreme la poveștile fără noimă, care n-au nici cap, nici coadă, darămite conținut. Și bănuiam că această povestire este una de acest gen. Cum spuneam, bunicul nu obișnuia să înjure, nici urât, nici frumos. Mai cu seamă nu atunci când explica arta de a face varză murată.

‒ Iar între căpățânile de varză, era cât pe ce să uit, trebuie să pui și cimbru. Să pui cimbru, hrean și usturoi. Cât mai mult, cu atât mai bine.

Bine, am să pun și hrean, și usturoi, și desigur și cimbru. Bănuiesc că e chestia aia galben-verzuie care se vede la suprafața butoiului și care are un miros așa de puternic, de mă ia cu greață. Nu e chiar așa de simplu să faci varză.

‒ În a cincea zi s-a adeverit că locotenentul-major iarăși n-avusese dreptate. Dimineața tocmai îi curățam arma când au început pe neașteptate să tragă. La început de departe, apoi tot mai de aproape. În cele din urmă, gloanțele șuierau în jurul capetelor noastre. Dar nu era nimeni în care să tragem la rândul nostru, în fața noastră era doar pădurea și înlăuntru ei ceața cea groasă. Abia dacă deslușeam ceva. Uneori, câte un foc de țeavă, mai mult nu. Primisem poruncă să nu tragem decât asupra unor ținte concrete. Așa ceva n-aveam, așa că stăteam și așteptam. Așteptam o țintă concretă. Ăștia turbaseră. Tocmai mă pregăteam să îi spun locotenentului-major Márton că avea dreptate, chiar că ne-au tras-o, când brusc s-a înnegurat totul.

Care va să zică bunicul fusese rănit. Nu știusem asta. Nici n-ai fi zis. Absolut deloc. Le avea pe toate la locul lor, mâinile, picioarele, urechile, nu-și târșâia piciorul. Pe când celălalt bunic al meu… Și ăla își avea propria lui poveste, pe care trebuia s-o spună. L-au împușcat rușii în cur, în timp ce evada. Ei da, crezuse că eu înghit orice brașoave. Ei da. Deși și el era teafăr, nici lui nu-i lipsea nimic, nici infirm nu era. Dar l-au împușcat în cur sau a căzut din greșeală, în timpul marii evadări, într-o sârmă ghimpată. Pe bune, asta e mai ușor de închipuit. Asta e, deci bunicul a fost rănit în timp ce apăra marea patrie maghiară și a ajuns într-o pivniță jilavă unde l-au ținut cel puțin o săptămână cu supă de fasole. Nici ceapă nu le-au dat lângă supă, s-a plâns.

‒ Stăteam în pivnița umedă și așteptam. Nimeni nu știa ce așteptăm. Nimeni n-avea chef de vorbă. M-am gândit la locotenentul-major Márton, care sigur ar fi povestit despre satul lui natal. Și despre faptul că iar ne-au tras-o. Și că o să crăpăm în pivnița asta jegoasă și jilavă. Apoi, într-o zi s-a deschis ușa și a apărut o matahală de ofițer. A citit câteva nume, printre care și pe al meu. Ne-am ridicat. Voia să vadă dacă suntem în stare să mergem. Eram.

Trebuie să îi fi fost al naibii de rău locotenentului ăsta major Márton sau sergent major sau ce-o fi fost. Se temea tot timpul că o să crape. Că o să putrezească acolo în tranșee, după aceea că o să rămână în pivniță. Eu unul, sunt de părere că nu e totuși așa de ușor să putrezești. E nevoie de timp. De timp și de rigiditate de mort. Trebuie să fie leș de mai multe zile. Spre diferență de el, acel Molnár probabil că, fără doar și poate, putrezise în pădure, undeva în munți. La umbra unui tufiș sau a unui brad. Pe unde nici pasărea nu zboară. Sigur, asta trebuie să fi fost bine, măcar nu i-au putut împrăștia leșul putred. Mă refer la păsări. S-a descompus de la sine. Deși el sigur nu-și dorea una ca asta, să putrezească, pur și simplu se săturase să stea culcat între păduchi. Bunicul sorbi o gură de cafea. Așa cum obișnuia să guste zeama de varză acră. Bea din borcan și amesteca în gură zeama acră.

‒ Și nu uita să cauți o piatră mare, pe care să o pui deasupra. Pe varza cea mai de sus așezi o scândură în formă de cruce, și pe scândură așezi piatra. Ca să apese varza în jos.

Nu prea pricepeam, firește, cum vine treaba, dar bănuiesc că e vorba de știința străveche și temeinică de a pune varză la acrit. N-avea rost să întreb la ce folosește piatra. E nevoie de ea și cu asta basta. Nu există o explicație, după cum nu exista nici pentru temerile sergentului Márton.

‒ Stătusem până atunci culcați în pivnița unei case țărănești. Satul nu-l cunoșteam. Peste tot erau camioane pregătite de plecare. Am aflat că și locotenentul-major Márton fusese rănit și nu voia să meargă singur la spital. A cerut să fiu chemat. De asta m-au scos din pivniță. Am primit documentele, apoi ne-au urcat într-unul din camioane. Locotenentul-major stătea întins acolo, sub el erau două pături groase, deasupra lui un sac de dormit. Când m-a zărit, i-au strălucit ochii. Fiule, a spus, dar n-a mai adăugat nimic, pentru că doctorul care stătea lângă el l-a privit cu asprime, la care el a tăcut numaidecât. Stăteam lângă el și ne uitam unul la celălalt. Am observat că îi venea destul de greu să facă asta, ar fi preferat să spună ceva, dar se vedea că se teme de doctor, lucru pentru care m-am bucurat sincer. Am călătorit așa multă vreme. Să fi trecut vreo trei zile bune cât ne-am tot hurducăit cu camionul. Am traversat munții, a urmat o câmpie întinsă, nesfârșită, apoi iarăși munți. Mult mai mici ca primii, dar mașina s-a zgâlțâit și de la aceștia.

Munți mici, munți înalți. Mereu diferențierea asta. Ce contează cât sunt de înalți, mama lor de munți? Că ăștia chiar sunt munți, acolo sunt doar dealuri. Și totuși li se spune munți. Muntele este o ridicătură mai înaltă decât dealul. Iar dealul este o ridicătură mai joasă decât muntele. Mda, să decidă fiecare. Poftiți, veniți să constatați care este deal și care este munte. Pe mine nu mă interesează cu adevărat problema asta a dealului-munte sau a muntelui-deal. Pe cel care-l interesează n-are decât să ia țolul și să măsoare. Să numere, să adune sau să scadă. Uneori, chiar că ar fi nevoie de medici ca să îi liniștească pe ăștia cu fobia dealului și a muntelui, poate că atunci le-ar veni mintea la loc. Dar nu de un doctor simplu, nu. Un psihiatru. Dar până atunci: sus pe munte, jos pe deal.

‒ Spitalul se afla chiar în vecinătatea gării. Auzeam toată ziua vocea la megafon și șuieratul trenurilor care soseau și plecau. Mi-au dat pat separat. Lângă locotenentul-major Márton, despre care a reieșit că n-avea rană chiar așa de gravă. Dimineața vizită, după-masa vizita mare. Doctorul șef, asistentele și câțiva medici. Ăștia s-au tot împuținat cu timpul. Locotenentul-major m-a lămurit că asta e pentru că se apropie frontul. Era nevoie de toți doctorii. Pe ei i-au dus primii. Unul din medici, un tânăr înalt, frumos pieptănat m-a chemat deoparte pe coridor. Auzise că eu fusesem pe front, el pleca a doua zi și nu voia să plece nepregătit. Se temea. Nu așa, ca locotenentul-major Márton, acolo sus, în pădure. Se temea în mod vădit. Nu te aștepta la nimic, i-am spus după ce m-a servit cu o țigară. Ia cu tine cât mai multe țigări, altfel o să te plictisești, i-am spus în cele din urmă. Cred că n-am fost prea convingător, nici foarte încurajator. Nici pe medicul ăsta înalt, îngrijit pieptănat nu l-am mai văzut după aia. Au dispărut și asistentele. Locotententul-major Márton a luat asta pe un semn de rău augur. Credea că frontul trebuie să fie foarte aproape și cel mai bine ar fi să dispar din spital. Cât mai repede.

Mare cartofor sergentul ăsta Márton! Bănuiesc că abia se julise puțin acolo și a cerut să fie mutat de pe front. Cât mai departe, în spatele frontului. Sigur, probabil că lui îi datora bunicul faptul că scăpase cu viață. Trișorului Márton, care se plictisea singur așa că avea nevoie de companie. Iar ceilalți au rămas acolo, în tranșee. Ori s-au năpustit urlând în pădurea învăluită de ceață. Fiecare cu ce s-a ales. Știu, în război trebuie să supraviețuiești. Nu numai păduchilor, supei subțiri de fasole sau liniștii care durează ore lungi, în tranșee. Ci și momentului când omului i se încețoșează cu totul mintea și se năpustește ca un terminator în ceață. Hasta la vista baby. Locotenentul-major Márton era mare pezevenghi. Pe bune. Nu se temea de păduchi, nici de plictiseală, se temea să nu cumva să devină erou. Și că n-o să mai fie I will come back! Locotenentul-major Márton nu voia să fie erou, el pur și simplu voia să scape cu viață. Îl durea în cot de constituție, de guvernator, de camarazi și mai ales de rușii care năpădiseră țara. Știa, că le-au tras-o. Ia uite, vorbesc ca bunicul meu. M-am molipsit.

‒ Se apropia primăvara, iar frontul era tot mai aproape. M-am gândit la cele spuse de locotenent. Doar datorită lui nu mă trimiteau înapoi pe front. În timpul zilei hoinăream prin oraș, noaptea mă culcam în patul curat din camera de spital. Așternuturile erau schimbate la două zile, de parcă aș fi fost la hotel. Într-o zi, cum mă vânturam de colo-colo prin gară, cineva m-a strigat. În spatele meu l-am zărit pe fratele meu, Pișta. Îl înrolaseră cu mult înaintea mea, nu-l mai văzusem de patru ani. Slăbise, albise. M-a îmbrățișat și multă vreme nu mi-a dat drumul. Stăteam așa, fără să scoatem o vorbă. Aș fi vrut să îi spun prea multe lucruri. N-am zis nimic. Nici el. Apoi m-a mai îmbrățișat încă o dată și s-a urcat într-un tren, care tocmai pornea. Îl duceau pe front. El n-avea un locotenent major.

Odată fusesem și eu la mormântul lui Pișta. Așadar și Pișta supraviețuise războiului și se întorsese de pe front. Sigur, nu așa ca bunicul, în pat, între perne moi, albe, ci probabil în tranșee, năpădit de păduchi – ăsta e urâtul. Și cu siguranță că stătea la pândă și acea clipă, precum rușii în tranșeele din față. Pariu mie la sută că și el a avusese povestea lui de război, pe care n-o s-o mai spună vreodată, slavă celui de Sus!

Sau o fi povestit-o cuiva, dar acela nu a dat-o mai departe. Sau poate i-a relatat-o bunicului. Cine știe. Pot să o pățesc rău de tot. Te pomenești că bunicul o să-mi povestească cum a fost când trenul l-a dus pe Pișta pe front. Printre dealuri, pentru că munții erau pierduți. Încep să mă obișnuiesc cu gândul că, orice s-ar întâmpla în viață, munții sunt mereu pierduți. Asta e calitatea lor. Ei sunt cei care sunt mereu pierduți. Apoi n-ai decât să plângi după ei. Ar trebui tocmite bocitoare speciale care să-i jelească. Sunt într-un loc greșit. Deși ce mai contează, unde sunt, odată ce se pierd mereu.

‒ Tunurile se auzeau de două zile, fără încetare. Iar locotenentul-major Márton a doua noapte și-a dat duhul. De pneumonie. Am crezut că nu se mai duce odată. În ultima vreme nu făcea decât să stea pe marginea patului și să vorbească. Povestea de maică-sa, ce zeamă piperată de cartofi face duminica și ce frumoasă era Katița Bozo, care cânta în primul rând în biserică. De s-ar mișca munte, mormânt, de mână cerească înălțată, și cutremurul văzduhului de pustiire i-ar da semn deodată, cânta și chipul lui părea angelic în lumina aceea, dinții îi străluceau. Era zveltă, povestea el și în ultima zi. Zveltă, cu sâni frumoși, în formă de pară. L-am crezut. Și la noi cântau. În primul rând stăteau mereu fetele frumoase, înalte, cu sânii ca merele sau ca perele. Mie mi-era totuna că e Katița sau Zsuzsa, să aibă sânii frumoși, în formă de măr. Nu știu de ce locotenentului-major Márton îi plăceau sânii în formă de pară. Nu numai că n-avea dreptate, dar nici bun gust n-avea. Noaptea care a urmat și-a dat duhul. Nimeni n-a băgat de seamă. S-a dus fără o vorbă, în tăcere. În noaptea aceea nu scosese o vorbă. La prânz mi-a înmânat o scrisoare, să i-o duc maică-sii. Am luat-o, dar i-am spus că o să i-o ducă personal. Mai e puțin și se încheie toată tărășenia și atunci îi va putea înmâna personal scrisoarea. A zâmbit, să o iau totuși, mai bine să fie la mine. Atunci, cred că pentru prima oară, a avut dreptate. Până dimineață m-a doborât și pe mine febra. Abia mă puteam ridica și târî până la toaletă. Unul din doctori, care încă mai rămăsese în incintă, spunea că e pneumonie. După ce s-a încheiat vizita medicală de prânz, am împachetat și am părăsit spitalul și trupul răcit al locotenentului-major Márton. În spatele gării începea șoseaua. Era plină de refugiați. Unii mergeau cu căruța, alții pe jos. Am pornit spre casă. Însă în primul sat amețeam atât de tare, încât m-am prăbușit în șanțul de lângă drum.

Asta da schimbare! Bunicul ajunsese din nou în șanț, sergentul Márton avea în sfârșit dreptate. Dar nu numai cu scrisoarea. Ci și cu putrezitul. Firește, nu în tranșee sau în pivnița umedă, ci în pat, între perne moi. Acolo unde un om de arme nu-și dorește cu adevărat să putrezească. Știm demult asta. Apropo, de pivniță umedă, bunicul meu spunea că pentru varză cel mai bine este să pui butoiul în ungherul cel mai răcoros al pivniței.

‒ Fiule, caută mereu colțul cel mai răcoros al pivniței și acolo să pui butoiul – spunea bunicul în timp ce turnam înapoi zeama peste verze. Și după ce ai așezat piatra, las-o să se odihnească. La două-trei zile, zeama trebuie scursă, apoi turnată înapoi. Altminteri putrezesc verzele. Iei furtunul, așa cum am făcut eu adineaori: îl înfunzi pe fundul butoiului, îi dai drumul în găleată, apoi o verși la loc. Între timp, schimbi locul căpățânilor de varză, ca să apese aceeași greutate peste toate.

Asta era măiestria și dibăcia artei de a face varză murată. Trecuse de miezul nopții și noi tot în bucătărie eram. Bunicul mai sorbi o gură de cafea și între timp mai murise locotenentul-major Marton. Dar înainte de asta, își exprimase opinia despre sânii femeiești. Auzi, cică n-ar fi avut gusturi bune. Sincer, nu știu ce avea bunicul cu sânii în formă de pară. Sunt numai buni de luat în mâini. I se potrivesc omului în căușul palmelor. Și, la urma urmei, ce atâtea mofturi? Sânul e sân.

M-am trezit la atingerea unor mâini calde. În penumbră, am văzut aplecată asupra mea o fată tânără. Îmi punea comprese pe frunte și mă învelise până la gât cu plapuma groasă. Și în întuneric i se întrezăreau sânii în formă de pară. Am vrut să îi ating, dar mâinile nu-mi dădeau ascultare. Trebuie să fi dormit mai multe zile în camera cu storuri acoperite și Iutka venea în fiecare zi să mă vadă. Îmi aducea de mâncare, uneori supă fierbinte de pui, alteori pâine, fără nimic. A treia zi visam cu pere mari, coapte. Iutka, neclintită, aducea în fiecare zi supa și pâinea. Serile când totul se liniștea, se culca lângă mine. Respira încet, tăcut, plămânii ei nu șuierau ca ai locotenentului-major. După două săptămâni am pornit mai departe. Din poartă, Iutka m-a petrecut multă vreme cu privirea, dar nu m-a îndemnat cu niciun cuvânt să rămân. Mi-a încărcat desaga cu pâine, apă și mi-a făcut cu mâna. Bănuiesc că nu eram primul și poate nici ultimul care din curtea aceea pornea spre răsărit.

Munții lipseau cumva acum. Sus pe munte, jos pe deal. Mă îndreptam spre casă. Se apropie sfârșitul poveștii. Al poveștii pe care a trebuit să o relatez. Tocmai începusem să mă sperii că mi se vor dezvălui secrete din viața sexuală a bunicului meu. La ora aceea târzie din noapte asta mai lipsea. Însă povestea asta cu sânii tot n-am priceput-o. Poate pentru că niciodată nu m-a interesat dacă sânul e în formă de măr sau de pară. La drept vorbind, mie mi-e totuna. Poate fi și în formă de prună. Sus pe munte, jos la vale. Înapoi la răsărit. Acolo, unde răsare soarele. Asta înseamnă mereu să mergi acasă. Numai asta de n-ar fi. Odată ce am plecat, la cel bun să ne mai întoarcem? Nici până în ziua de azi nu mi-e limpede. Suntem asemeni păsărilor călătoare. Plecăm, ca să ne putem întoarce. Adineaori cred că m-am înșelat. Tocmai din cauza acestei neîncetate hoinăreli, din cauza acestui du-te vino nu se încheie niciodată această poveste. Întotdeauna există încă o poveste care trebuie relatată. Un nou drum întreprins undeva. Sau unul de întoarcere. Depinde cum privim lucrurile. De unde. De sus, pe deal, sau jos, la vale.

Întâi m-am întâlnit cu tatăl lui Molnár. Cel care mă luase cu el m-a lăsat în fața bisericii; am coborât din căruță și am privit în jur. Taică-su tocmai ieșea de la cârciumă. Bătrânul m-a privit întrebător și s-a îndreptat spre mine. Albise complet, trupul i se lăsase, mâinile se vedea că îi tremurau. Ne priveam, așteptam. Din cârciumă au mai ieșit câțiva, mă măsurau de departe cu privirea. Era și tata printre ei, dar nu m-a recunoscut. Nici tatăl lui Molnár nu mă recunoscuse. Nu-și amintea de mine, nu ținea minte furtul de lemne de odinioară. Și nici că le pomenise pe mama și pe bunică-mea în timp ce alergase urlând după mine. L-am văzut ultima oară pe fiul dumitale atunci când s-a năpustit în munți urlând înspre pădure, acolo sus, i-am spus bătrânului încet. Era o ceață de nedescris am continuat, nu se vedea aproape nimic din pădure și fiul dumitale alerga zbierând puternic, agitându-și arma. Am vrut să continui, să-i spun cât a fost de curajos și cât de laș a fost locotenentul-major Márton, dar în acea clipă tatăl lui Molnar a început să urle. Vocea lui venea din adâncuri și în gâtlej i se preschimba în urlet nearticulat. Am pornit în sus pe munte, spre casă. Ceilalți stăteau în fața cârciumii și priveau în urma mea. Eram deja departe și încă îl mai auzeam pe tatăl lui Molnár zbierând. Căzut în genunchi, scormonea pământul și urla. De atunci tot aud acel urlet și uneori se amestecă: cel al lui Molnár și al lui taică-su. Locotenentul-major Márton avusese totuși dreptate. Într-un singur lucru. Ăștia ne-au tras-o pe bune.

Sus pe munte, jos la vale. Istorisirea s-a încheiat. Bunicul se ridică, puse în chiuvetă paharul verde pal și, fără să mă privească, se duse să se culce. Asta a trebuit să povestesc. Pădurea, ceața, urletul și sânii. Sus pe munte, jos de pe deal. Și eterna reîntoarcere. Eu am rămas în bucătărie. Stăteam acolo, pe taburet, țintuit locului și mă holbam la masa albă din fața mea. Sergentul Márton poate că avusese dreptate. Ăștia ne-au tras-o, cum ar spune bunicul. Le-au tras-o. Sau nici nu știu. Și iată că acum cunoșteam toate tertipurile de a face varză murată. Sânii în formă de pară ai Iutcăi și ai lui Katița. Urletul lui Molnár. Și al tatălui său. A răzbătut până la mine, de la cincizeci de ani distanță. Știam povestea care n-are nici început, nici încheiere. Nici măcar mijloc. Cunoșteam această poveste și nu-mi păsa că n-am de-a face cu ea. Că nu mai am nicio legătură cu toată tărășenia, doar cu nenorocitele astea de călătorii. Ei, da, cu astea am berechet de a face. Sus pe munte, jos la vale.

Prezentare și traducere de Maria-Gabriela CONSTANTIN

[Vatra, nr. 3-4/2021, pp. 58-80]