Al. Cistelecan – Gelu Vlașin de la minimalism la maximalism

Sub eticheta unei poezii „minimaliste prin excelență” îl lansează Paul Cernat, în postfață, pe Gelu Vlașin, cu prilejul debutului acestuia cu Tratat la psihiatrie (Ed. Vinea, 1999). Prin excelență ori ba, Vlașin minimalist voia să fie – și a și fost. Dar nu multă vreme, căci deja în volumul următor (Poemul turn, Editura Muzeul Literaturii Române, 2001) peste conduita minimalistă a scriiturii se lasă obsesii grele – cea a morții devenind refrenul cărții -, a căror agresivitate și consistență îl scot pe poet din redundanța denotativă (premeditată) și-l împing înspre o viziune viscerală a frisoanelor de panică. Nu-i vorba că poetul nu s-ar ține de cuvântul promis minimalismului, dar freatica obsesională îl duce într-o exasperare existențială care-i impune o gramatică (mai?!) maximală a transcrierilor, așa încât prin ele trec frisoane imaginative și fulgurații halucinogene.

Nivelul zero e cutremurat de aceste electrizări și el devine adesea doar un prag de notații – „pragul necesar al realului” de care vorbea Camil Petrescu – de pe care poemele sar în golul spaimei sau într-o încâlceală de anxietăți. Proiectul de poetică pare a fi cel al unui minimalism scuturat de spasme (deopotrivă ale imaginației și ale fondului psihic) – sau al unui minimalism cu nostalgia maximalismului. Vlașin vrea să le prindă pe ambele în/cu aceeași mișcare, jucând pe o ecuație oximoronică a scriiturii și topind în frivolitate grăunțe reactive de angoasă. E un mod de a propune poemele ca tensiune finalizată în implozie, dar nu prin progresia de neoprit a anxietăților, ci prin brusca subminare a „indiferenței” cu care rulează notațiile. E un pariu pe iradianța notațiilor ostentativ seci, aparent fără rezonanță, dar și o joacă de-a formulele, combinate parcă până la proba rezistenței ultime. Un spirit ludic se vede, de altfel, și în prestația grafică – și ea pusă dinadins pe contrariere (dar nu neapărat pe contradicție). În Tratat… versurile sunt făcute din cuvinte scăpate pe jos și împrăștiate parcă alandala, pe când în Poemul turn ele sunt strânse și înghesuite în cărămizi (joaca asta va continua și-n volumele următoare), dar lăsând să se vadă (marcând, de fapt) că-s strânse și înghesuite cu forța. O strategie de neorânduială, de improvizație fără axă, se străduiește să mascheze scenarii riguroase de anxietăți, dar și de desene grafice sau scripturale. Tot felul de trucuri constructive se ascund sub perdeaua unui fel de neglijență sau nonșalanță, folosite când cu vădită intenție de asamblare a angoaselor în arpegii (cum e cazul „depresiilor” din Tratat, puse pe două coloane – par/impar), fie în pură provocare gratuită (cazul titlurilor din Poemul turn, toate făcături lingvistice inexistente altundeva). Pare că Vlașin lucrează pe scenarii elaborate, pe care se străduiește să le destrame (de fapt, doar să le ascundă). Mecanismul acesta de relevare prin irelevanță devine un principiu de metamorfoză în baza căruia Vlașin își organizează singur rupturi de viziune și de scriitură, de parcă ar fugi și de sine și de orice etichetă. Zumzetul blancurilor dintr-un volum e anulat de strangularea discursului în următorul și până la urmă din deprimismul (al cărui manifest l-a redactat) inițial, alimentat cu destul mizerabilism, se va alege un lirism de elevație (în ultimele cicluri). Ce era ascuns, ce era destrămat, se afirmă în cele din urmă deschis. Și la Vlașin refulatul se întoarce victorios.

Tratamentul psihiatric din primul volum, desfășurat pe pretextul unui catalog de simptome și sindroame și expus cu nerv sarcastic, într-o expoziție de decupaje brute care – zice Octavian Soviany1– evocă „trecerile printr-un cotidian derizoriu,” constă din doparea prealabilă cu supradoze de real, efectul cărora e tocmai răbufnirea substratului de frustrări în plină defilare a reportajului detracant: „gândul meu primitiv/ caută disperat/ printre mizeriile cotidiene/ nu ești” etc. (Depresie zece). Ofensiv e limbajul direct, brutal chiar, al notațiilor („patru stele la/ vila viorel din/ poiană/ pîrtia scîrțîie sub/ pașii tăi cruzi de/ pantofi închiriați” etc.), dar subversiv e limbajul delicat, agresat de conjunctura realistă, el fiind însă cel care dă rezoluția nostalgică a acestor poeme premeditat descalificante: ”ai adormit pe/ scara din marmură/ noaptea aceea și/ te-au violat/ fulgii unul cîte unul și/ ungurii de la masa vecină” etc. (Depresie patru). Toată parada de notații, trăgând peisajele – interioare și exterioare deopotrivă – spre grotesc e menită doar să ascundă tema secretă a poemelor („dar mă bîntui mereu/ cît un stol de/ vampiri”) și trauma nivelată sub proiecția de fotograme brute: „știu că/ tu ești/ un coșmar dintr-un vis/ de mulți ani/ rătăcit/ într-o groapă/ comună” (Depresie treisprezece). „Precipitatele de discreție sentimentală” de care vorbea Paul Cernat se adună până la urmă ca niște mărgele afective împrăștiate și acoperite de mizeria cotidiană, dar ele strălucesc neabătut în aceste peisaje decompozite: „am tăcut aseară cînd/ gustul tău/ amar mi-a/ invadat sufletul” (Demență presenilă). Dacă psihiatrul i-a prescris o „porție zilnică/ de/ banal”, Vlașin se conformează și o ia regulat, numai că reprimarea afectivă (a idealității în general) duce direct la lansarea unor trasoare afective, într-un câmp psihic și textual năpădit tocmai de angoasa de cotidian.

Ce era refulat în prima carte izbucnește violent în a doua, unde tonul e dat chiar de viziunea panicată, domesticită de o retorică neutrală, dar conturându-se în spectacole concrete, de epifanii imediate, duse până la fiziologizarea angoasei: „moartea vine/ ca o/ scorpie neagră cu colții/ înfipți în creierul meu/ moartea vine pîș-pîș/ cu mutra ei/ ascuțită/ printre cuvinte/ unde animalul de pradă/ și-a făcut culcuș din/ oasele mele” etc. (Bandung). Eșecul terapiei cu pastilele de banal e dublat de eșecul terapiei prin poezie, căci moartea chiar pe acolo vine, ascunsă între cuvinte și cuibărită în ființa poetului. Avem acum o poezie de angajament existențial direct, fără eschive minimaliste, prin care Vlașin defilează senin, dar prins între spasme și frisoane. Bacoviană (Soviany evidențiază bacovianismul lui Vlașin) e această insensibilitate a relatării, această consemnare de grefier a progresiei anxioase, fără modulații compasionale. Poezia nu mai e un aparat exorcizant al spaimelor și angoaselor, ci, dimpotrivă, unul care le induce. Numai bine că poetul și-a construit un „poem turn” ca să aibă de unde contempla insinuarea tot mai acută a morții, până într-atât de profundă încât eroii „idilei” sunt ei înșiși letalofori: „a fost ieri ziua în care/ puteam să fiu moartea/ ta/ …/ o fost/ noaptea în care/ puteam să fiu mortul/ tău/ moartea mea” (Suryiana). (Firește că pe revers nu e altceva decât un grafic de intensitate pasională – pasionalitatea e aici tema ascunsă). Familiaritatea cu moartea e atât de intimă încât apropierea acesteia devine o erotică fatală: „în visul meu/ s-a/ cuibărit/ moartea/ cu/ îmbrățișarea ei/ răcoroasă/ ca și cînd/ somnul/ s-ar fi/ prăbușit/ în scorbura/ timpului” (Ogoh II). Rareori scos chiar la iveală, substratul pasional care contopește moartea cu dragostea ca intensități egale constituie, de fapt, linia imperativă a volumului. Vlașin desfășoară o fenomenologie pasional-letală (și letal-pasională) într-o dicțiune indiferentă, nepăsătoare la alaiul elegiac și la vibrația auto-compătimitoare. Poemele lui referă doar epifaniile neantifere: „poate că nimicul/ este/ o stare/ în care/ moartea și-a construit/ o piramidă răsturnată/ poate că dragostea/ este o iluzie/ în care/ se scaldă nefericirea” etc. (Sabilulungan). Nu lipsesc din volum pastișele, ludicele, joaca pe și cu teme („bandituʼ n-o murituʼ/ numaʼ un picʼ s-o/ hodinitu/ manele/ dospite-n desagă/ în scrot/ în prepuț și-n/ sfincter/ două se plîng/ penal” etc. – Karedok, dar și altele, destule), dar valențele caricaturale ori sarcastice (reale, impulsive) se voalează la percepția imediateții și atotprezenței morții: „o doamne/ cum pîndește moartea/ ascunsă în fiecare/ obișnuință de-a ta” (Bubuk II). Nu o cântare de moarte, ci o cântare a morții îngână aici Vlașin.

Doar o zi ține Atac-ul de panică (Editura Muzeul Literaturii Române, 2002), început pe la șase dimineața și încheiat la miezul nopții, când vine ultima rafală. Dar spaima cutreiera deja gramatica descompusă a primului volum, deși acolo era calmată prin indiferența notațiilor, și se manifesta în epifanii recurente în cel de al doilea. Aranjamentul de psihotice și spărturile din calmul notațional prevesteau deja iminența crizei din al treilea și scăparea ei de sub control. Primul efect se răsfrânge asupra nivelului compozițional, Atac fiind –  cu intenție, probabil – cel mai delabrat dintre volumele lui Vlașin. Rupturile programatice, frenezia decompozițională, șocul – și el premeditat – al alăturărilor, vârtelnița inserțiilor duc totul până-n pragul unui dadaism aproape calificat, dispersând sensul în schije de semnificație. Fie peisajul cât de concret și cât de cotidian, Vlașin îl contorsionează până când dimensiunea realistă se pierde în cea absurdă: „un metrou/ cu fusta ridicată/ cerșind bucăți/ de carne vie/ revărsate peste tine/ puhoiule de tălpi strivind pavajul/ cu priviri tălîmbe” etc. (14:30). (Și încă n-am putut reproduce efectul de discontinuitate al blancurilor, printre care cuvintele răsar parcă accidental). „Poezia e moartă/ cheful în toi”, dar cheful e un denunț al realității grotești, fragmentată în bucățele agresive. În întregul lui, volumul e o fișă clinică notată scrupulos, la fiecare frison de teroare sau de greață existențială, în versuri („ca niște/ săgeți cu vîrful/ otrăvit”) care nu exorcizează, ci agravează distopia. Prolog­­-ul e cel care strânge totul sub semnul unei apocalipse (pe jumătate sentimentală), restul cărții fiind o aplicație punctuală, uneori chiar capilară, a sentimentului de descompunere – psihică, poetică, logică etc. -, însoțit aproape pas cu pas de o predispoziție ludică și ironică. Trâmbițele par să sune grav la început („azi/ noapte sfîrșitul lumii/ a-nceput cu/ biserica/ prăbușindu-se/ cerul/ s-a-ntunecat brusc” etc.), dar apoi urmează o agonie mai degrabă bufă decât dramatică. Practic, atacul a fost respins prin deturnarea lui în comedie existențială, chiar dacă fața actorului e tot mai brăzdată de rictusul agoniei. 

Pendulul experimentalismului grafic revine, în Ultima suflare (Ed. Azero, 2005), la textul strâns în menghină, ca și cum Vlașin ar vrea să-și terorizeze cuvintele lăsate libere cu un volum mai devreme. Dar strânsul în menghină nu privește doar aranjamentul în pagină, poezia ca desen. Mai important e că și stratul de obsesii e acum dirijat spre coerență, de nu chiar spre un fel de unitate tematică fragmentată. Ca și-n Poemul turn, și aici ecuația se rezolvă cu dragoste și moarte, într-un scenariu de reverberații fiziologice. Trupeștile sunt însă doar pretexte de elevație, de permutare în hieratic: „genunchiul meu/ stîng/ aplecîndu-se/ ca-ntr-o rugăciune/ îndurerată/ peste/ caldarîmul/ cu/ miros de portocală/ putredă/ genunchiul meu atingînd/ cu/ tandrețe pămîntul/ reavăn/ din grădina/ ghețimani/ iată/ ăsta-i/ genunchiul/ meu stîng…” (Genunchiul stîng). O partitură madrigalescă, nu atât galantă, cât tensionată, reface comuniunea de intensitate dintre dragoste și moarte: „cînd rîsul/ străbate/ cînd rîsul/ tău/ cutremură/ cînd rîsul tău/ în/ inima mea/ moare/ pentru veșnicie/ cînd rîsul tău/ îmi/ sapă groapa/ de jur/ împrejur” (Rîsul). E o dialectică atât de strânsă între cele două încât fiecare o evocă și convoacă subit pe cealaltă: „dincolo de/ întuneric/ ești tu/ cu brațele/ încrucișate/ și/ dincolo de tine/ huruie nimicul/ ca o/ moarte ruginită” (Dincolo). În fond, Vlașin e un patetic la care pathosul e desfigurat programatic și răstălmăcit metodic.

Un madrigal pe față e Ayla (2011), în care dragostea, după constituția romantică, devine transport, iluminare și transfigurare. Despărțită acum de moarte, ea devine o beatitudine pură: ”e un altfel/ de simțire cu tine/ un zbor continuu/ înspre lume” (s. aut.). Nu-i lipsește nimic din portofoliul beatitudinal. E o promisiune de plenitudine („ayla/ e o lume/ și lumea asta/ e dincolo de lume/ cînd o îmbrățișez/ simt sfîșierea luminii”), e o explozie senzuală („cînd/ mă privește/ simt prin toți porii/ erupția vulcanului etna”), e o violență carnală („sărutul meu/ să devină o/ imensă pasăre/ de pradă”), totul în regim hipertermic. Deși nu face multă paradă senzuală, preferând, dimpotrivă, să-și canonizeze iubita convocând toți pictorii, Vlașin e un senzual pus pe imnuri. Poetica indiferenței lasă acum loc unei poetici a simțirii, a trăirii cu viteză extatică. E ceea ce va fi valorificat în aforistica din Sentire ca poetică a elevației: „dacă eşti desupra lumii gândește-te că lumea eşti chiar TU. şi când eşti deasupra lumii (adică desupra TA) simţi durerea întregii lumi – adică simţi propria durere – ca şi când te-ai fi înălţat înlăuntrul stării – adică în simţirea pură. când empatizezi ai sentimentul nedisimulat al împlinirii. când eşti împlinit şi nu mai ai ce-ţi dori simţi inefabilul înălţării. şi când înălţarea îţi devine zbor şi zborul o pledoarie continuă pentru dăruire. înseamnă că lumea de deasupra lumii a început să-ţi aparţină. deci. nu-ţi fie teamă de lume. pentru că lumea eşti chiar TU.” Dacă s-ar ține de aceste precepte autoprescrise, Vlașin n-ar avea încotro și s-ar întoarce la vizionarismul calificat. Deocamdată însă nu pare decis s-o facă, prins încă în traficul cotidianismelor. Și mai ales în exasperarea de ele. Mai stă încă la bere cu confrații și, după cum bine se știe, băutorii de bere au altă poetică decât băutorii de absint. Ce bei, aia scrii, știe toată lumea.  

________________

* În întâmpinarea antologiei Modus vivendi, în curs de apariție la Editura Școala Ardeleană.

1Octavian Soviany, Cinci decenii de experimentalism. Compendiu de poezie românească actuală. Volumul al II-lea. Lirica epocii postcomuniste, Casa de pariuri literare, București, 2011, p. 122.

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 138-140]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.