Constanţa Buzea este una dintre vocile reprezentative ale poeziei şaizeciste. Cărţile sale de poeme (De pe pământ, La ritmul naturii, Agonice, Coline, Sala nervilor, Leac pentru îngeri, Răsad de spini, Pasteluri, Ape cu plute, Limanul orei, Poeme, Ploi de piatră, Umbră pentru cer, Planta memorie, Pietre sălbatice, Ultima Thule, Pelerinaj, Netrăitele) îmbină delicateţea notaţiei, gravitatea emoţiei şi un simţ acut al suferinţei.

Primele volume de poeme se detaşează, observă Ion Pop, prin „sensibilitate delicată, tandrețe a apropierii de lucruri, bucurie a împlinirii erotice exprimată într-un discurs echilibrat-confesiv, visător-melancolic, cu un calm «domestic» de stăpână a micului spațiu conjugal”, fără să absenteze din spaţiul poemului contemplaţia senzuală în imagini cu plastică sugestivă, sau tonurile „solemn-muzicale, grav-melifluente” (Nicolae Manolescu). Poemele de mai târziu se dedică unei interiorizări grave, cultivând rana, frustrarea, suferinţa fiinţei ultragiate, vulnerabile, pentru care resemnarea este însemnul legitim al acceptării condiţiei efemerului şi fragilităţii, în reverii elegiace nelipsite de accente ale religiosului. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu expune particularităţile poeziei Constanţei Buzea, vulnerabilitatea, gravitatea, dar şi ţinuta gnomică, retranşarea în interioritate, dar şi minimalismul expresiei: „Aerul dickinsonian este evident. Expresia poetică se concentrează în purul gnomism. /…/ Figura potrivită acestor poezii este epura. Nimic de prisos. Conturul unor insule de piatră ocolite de albastrul mării şi scăldate în soare.  Atitudinea nu e peste tot aceeaşi, dar surprinde calmul câte unui pastel (care nu mai e amoros), aproape pillatian, în care impresiile par sculptate în cuvinte. /…/ Chiar dacă teama, regretul ori durerea sunt rostite cu gura închisă – poeme cu gura închisă – ele nu rămân neobservate. Rănile nu s-au închis, nici armele n-au fost îngropate. Seninătatea e departe. Dar poeta preferă să rămână fidelă felului ei ocolit şi răbdător de a privi lucrurile. Poezia ei se hrăneşte din mister şi ambiguitate aşa cum se hrăneşte cariul din lemn.  Încet încet devine perceptibil fondul sufletesc adânc din aceste poezii, care este unul religios, un fel de mistică faţă de un Dumnezeu precis, un naturism subtil şi integrator, extrem de democratic cu toate fiinţele, mai apropiat de franciscanismul dulce, suav şi blând al poetului din Assisi decât de severitatea ascetică a ortodoxiei”.

S-a mai remarcat faptul că poezia Constanţei Buzea a parcurs drumul de la o anumită obiectivare a viziunii, la personalizare, emoţie, individualizare a imagisticii, în răspăr cu evoluţia lui Adrian Păunescu, de pildă, la care schimbarea de registru poetic a presupus deplasarea dinspre interioritate spre discursul vibrant ideologic. Există, în cazul Constanţei Buzea, o pecete a timidităţii şi a tăcerii, un fel de timiditate care se regăseşte în multe dintre creaţiile ei („Sunt un om timid pe viaţă. Iată pentru ce scriu. Acest fel de-a fi, soluţia aceasta mă absolvă de riscul atât de des al minorelor schimburi orale”). Scrisul pare să fie, astfel, o treaptă a impersonalizării, o formă de ieşire din sine, în versuri extatice, sculpturale, armonios modelate, cu trăiri calofile, reverii incantatorii şi arome narcotice, relevante, de altfel, pentru ambianţa literară şaizecistă: „plângi cu fruntea-n perna albă/ unde părul meu demult/ a crescut încet şi singur/ din nesomn şi din oftat/ plângi în vise/ plângi în crucea păsărilor călătoare/ plângi în zborul lor de toamnă/ scuturat în mare.” Evident, poezia este, aici, şi expresie a unor percepţii impersonale, într-un timp care sufocă şi „înveleşte semnele” şi într-un loc care „tace şi rabdă”, transcrise în enunţuri cu accent etic subliminal: „locul amână/ timpul sufocă/ locul înveleşte semnele// timpul geme/ locul tace şi rabdă/ timpul ia în derâdere// locul intră în ou/ timpul umbreşte oval/ locul murind// dacă poţi/ vorbeşte/ fără să te înclini” (locul murind).Sunt rescrise în acest fel experienţele intime ale eului însingurat, trăiri fixate în chihlimbarul clipei într-o postură nostalgic-solemnă: „tu cu mine vorbind/ mă ridici la cer/ din mormântul meu// acum aştept să se-ntâmple/ atunci în cutremur/ acum în polen mă zbat// atunci înmărmurită/ acum în singurătate/ atunci în singurătate”. Ambiguitatea peisajelor posedă „un substrat moral” (Gheorghe Grigurcu) conferindu-le un aer straniu, distinct de acela al peisajelor comune, fapt remarcat de I. Negoiţescu, care constată că „aceste privelişti se deosebesc esenţial de cele în mod obişnuit nouă accesibile”. Nu poate fi însă eludat nici indicele de nostalgie al obiectelor, faptelor şi gesturilor, ale căror reprezentări concrete reclamă învestitură simbolică, irizaţii ale senzorialităţii calofile: „un miros de pânză curată/ de pâine necoaptă de abur/ arome de clei de cireş şi de var în/ septembrie când calm/ pomul cuprins de moarte se lasă tăiat/ împânzit de furnici şi plânge/ înduioşarea lui umbrind un copil/ care vine revine să rupă cu gura decorul/ zeul sevei miroase la fel” (zeul sevei)”.

Somnul, chemarea dispariţiei, revelaţiile idealului, resursele oniricului, toate aceste toposuri ale lirismului se transformă în diagrame compensatorii ale aluviunilor cotidianului: „colb alb de penet/ guşă plină de vânt/ copil al cuvintelor mele/ în taină purtând aripi nemărginite/ ţi-e somn şi ţi-e milă de ele// eu mâna mi-o trec cu degete vii/ prin coama ta dulce de sare/ ţii minte mereu mireasma de vis/ a ierbii pălite de soare// acolo în munţi va fi s-adormim/ ţesut pat de sticlă ne cere/ cu tine petrec mesteceni-aluni/ în umbra lor verde de miere// se va fi-nvelit sfinţit de polen/ păianjenul casei acum/ ţii minte un cal înclină-tern gând/ spre blânda lui umbră de fum// feuda cu flori ca-n straniu căuş/ coboară spre micile stânci/ râzând mă gândesc în fântână să cad/ crezând că-am murit să mă plângi// ce joc rămuros în simplu veșmânt/ un alb fără pată sub cer/ şi uite că trec lungi trenuri spre şes/ şi rupt e întregul mister// şi totuşi va fi că poate vom bea/ la masă aproape curând/ privindu-ne-adânc cu ochii închişi/ vin dulce din căni de pămînt” (feuda cu flori). Există în versurile Constanţei Buzea şi o reacţie nostalgică la o lume alienantă şi tehnicizată, transpusă în întoarcerea hipnotică la natură, sau în recursul la mit şi la timpul edenic al copilăriei: „aşa cum stai întins istovit/ cu ochii închişi cu gene de cretă/ laşi locul laşi somnul laşi toate/ aceleaşi nedesluşite urme ca pasărea/ ce vine pe zăpadă// panta se-nclină sufletul tău se ridică/ şi casa se umple de nori şi patul/ de iarbă pajişte verde/ dumnezeiesc de frumoasă/ ea trebuie că a mai fost// şi turme oprindu-se şi plîngînd/ că nu pot bea roua/ că iarba cu buzele n-o pot reteza/ că simt un hotar un duh în singurătate/ acolo o linişte de nepătruns” (pajişte). Într-o astfel de ambianţă, reveria e însoţită de uitare, care produce vindecarea de sine, într-un halou al narcozei ocrotitoare („dormi liniştit sub narcotic/ nu te doare nu te chinui/ vindecîndu-te/ lîngă tine şi eu mă vindec// împrejurul nostru e un halou/ rar fire de praf se depun/ ca nişte stele stinse la care/ ne uităm ocrotiţi – halou”).

Relevantă este, în aceste poeme, confruntarea dintre identitate şi alteritate, jocul antinomic eu-tu, revelaţiile depersonalizării ca ieşire din sine şi comunicare cu celălalt, martor al sinelui, alter-ego şi spectator al trăirilor exprimate în vers: „el tu arzi de viu/ mie nu mi-este dat/ înmărmuresc în revărsarea/ flăcării ce-mi spală mîinile// el tu/ la marginea marginii/ la capătul puterii contemplînd/ neliniştea cu care resping/ căldură şi răni// deasupra şi dedesubt/ o veşnică mare de ceaţă/ visează să-nece fiinţa/ în fîşii de cenuşă// mi-e sete el tu/ nesigur gîndeşti gîndul meu/ clepsidra se-ntoarce/ şi parcă aştept o pedeapsă// m-apropii de rug/ cu speranţa că mă va bea/ dar intru în privelişte/ ca într-un tablou plin de nori/ de fantome uscate/ de foste măceluri de apă” (el tu). Cum se poate, însă, transpune trăirea în cuvânt şi cum se poate comunica emoţia, prin verb poetic? E vorba, aici, mai degrabă de împărtăşire, de comuniune, de transmitere a unui gând fragil, ocrotitor, care lasă în urmă „orgolii şi febre”, sub semnul plânsului care „începe şi se sfîrşeşte”: „cad frunze sub ochii închişi/ se şterg şi se refac distanţe distruse/ îmbrățișând locul pe mine mă adun/ ocrotind magic sufletul tău se întoarce/ atât de lin// miracol această găsire a semnelor stând/ sub semnul căderii sub vâsle/ de care-ţi dai seama că sunt/ numai din ritmul larg ca de moară de vânt// văzduhul golit de orgolii şi febre/ se lasă uimirii odihnei/ te simt transparent ferecat în capcana/ restului lumii agitând restul lumii// într-o vraişte de rai aşez nervii mei/ în răcoarea cu nume a nervilor tăi/ spun plânsul începe şi se sfîrşeşte” (semn). Celălalt, fiinţa de alături, e beneficiara unei perspective insolite, vede lucrurile altfel, cu ochi proaspăt, cu o privire ce surprinde imaginarul, haloul umbrei, „darul apei” şi duhul umbrei, cu rezonanţa speculară a oglindirii sinelui în celălalt: „sorbit de nori în trecere/ de solzii unui peşte imaginar/ ca ploaia/ tu vezi seninul altfel// trup dar din darul apei/ fânul călcând ţinutul pudic/ dintre genunchii umbrei// vântul halou/ strâns împrejurul frunţii/ urmează-n puls pupila/ şi tu vezi adormirea altfel// ea/ ca un turn adânc de calcar/ prin care cad în fundul lumii/ norii// şi ca o sămânță în ţipăt/ duhul ce şi-l dă umbra// tu altfel vezi cum înveleşte aerul// fiinţa focului// goana se termină aici/ dar altădată” (goana se termină aici).

Într-o astfel de perspectivă, identitatea şi alteritatea se regăsesc sub forma unor vase comunicante, în care privirile şi gândurile se întâlnesc şi se despart, amintirile se împletesc, iar tăcerile răsună în labirintul întortocheat al memoriei: „mă despart/ mă întunec de tine/ prin acest plâns îngândurat// citeşte/ închide-mi ochii/ oglindă a mea tu// nici un cuvânt nu umple durerea/ de a te fi atins/ taina de a te fi salvat/ undeva trecut// Undeva în trecut e un ţărm/ o întindere un/ fluviu de piatră// iartă-mă de pe acum/ de sare spală-mă// nimeni nu tace nimeni nu spune/ nimeni nu poate/ nu-mi pare rău că am trecut?” (mă întunec)”. Întâlnirea cu celălalt este asemenea imersiunii în primordial, într-un peisaj halucinant, în care trauma şi vina sunt însemne ale unor trăiri agonice, cu suişuri şi căderi, ca într-o călătorie iniţiatică, nelipsită de probe ale resemnării de a fi. Un superb poem, cu ochii la cerul de ieri, rezumă poetica renunţării, a abandonului în voia senzorialului şi a unei contemplaţii ce absoarbe în sine dinamica realului debordant: „cu ochii la cerul de ieri/ cu gîndul sorbit în seninu-i/ mă chinui mă-ntunec mă-nvinui/ lovită de câte păreri// la unicul lumii intrând/ noptatici soli-nuferi sori-nouri/ cortegii de stranii ecouri/ sori nordici narcis navigând// lipit între tâmplele luntrei/ tu intransmisibil curând/ la capătul umed al tundrei// sori negri uscând cărăuşii/ splendori în incinte negând/ în spulber sânt gemeni cenuşii”. Între eu şi lume se instaurează uneori un germene al înstrăinării, o instanţă a gândului care trasează limite între trăire şi real, într-o tânguire blagiană a destrămării: „stelele-n larg cu numele lumină/ nu mai au har şi muzica nu are/ nici luna destrămându-se pe mare/ străine-mi sunt şi eu le sunt străină// valuri de nori nici zbor şi nici plutire/ sperând un pisc de care să se bată”.

Prezenţă discretă în peisajul literaturii române contemporane, Constanţa Buzea e o poetă ce rămâne încă să fie citită, cunoscută şi comentată la adevărata ei valoare. Lirica ei, cu vibraţii melancolice şi grave, poartă pecetea nevoii inclemente de asumare prin confesiune a propriei condiţii, tragice şi resemnate, orgolioase şi umile.

[Vatra, nr. 5-6/2021, pp. 141-143]